Mititelu a împins prea mult degetul, odată cu scândura, spre abric, iar ferăstrăul, harști! i-a tăiat degetul arătător. S-a adunat tot atelierul ca la urs. L-au tamponat, l-au pansat. În scurtă vreme nu l-a mai durut, parcă degetul nici nu fusese al lui. Totuși, ciudat! îl simțea  cum pulsează în locul rămas gol. „Lasă, nea Fănele – l-a consolat Ionică, tinichigiul, singurul om cu care Mititelu mai tăifăsuia din când în când – las’ că nu ai prea multe cărți de răsfoit la viața matale”. A venit și domnul Șaitanoglu, patronul, un tip scund, gras, că mai bine-l sari decât să-l înconjuri. S-a uitat la deget, la Mititelu, a ridicat din umeri și a rostit concis: „Cab buțin, deget buțin”. Din urmă a apărut și domnișoara Yasmina, prietena domnului Șaitanoglu: înaltă, ochioasă, frumoasă ca o hurie, cu niște șalvari fumurii-străvezii. Ducea la piept pe cățelușa Manath. La vederea degetului, domnișoara s-a strâmbat. Manath s-a holbat cu mutrișoara ei de dragon chinezesc, apoi a început să latre cu spume. Domnișoara Yasmina i-a dat câțiva pupici ca s-o liniștească și a plecat împreună cu domnul Șaitanoglu.

După aceea oamenii s-au împrăștiat. Iar Mititelu, lipsitul de deget, care se aflase pentru prima dată în atenția generală, a plecat acasă mai devreme. Pentru prima oară după zece ani de serviciu. E drept, se mai întâmpla să fie în atenție și atunci când povestea tot felul de chestii sucite, comice în felul lor. Dar nu prea îl lua lumea în seamă: tare aiuristice mai erau! Păreau adevărate, dar până la urmă erau inventate! Mai era băgat în seamă de copiii din cartier, fiindcă, atunci când era abțiguit, le dădea bomboane, pe care le cumpăra special pentru ei.

Cineva a luat degetul rămas fără stăpân și l-a așezat pe un pervaz, printre șurubelnițe strâmbe, lavete pline de ulei și alte cioveie. A doua zi, când nea Stanciu s-a întors din concediu și nu știa nimic de întâmplare, un drac din băieții cei noi i-a pus pe furiș degetul în buzunarul salopetei. Când nea Stanciu a băgat mâna în buzunar după țigări, a scos arătătorul lui Mititelu. Râsete, glume! Când a aflat despre ce-i vorba, nea Stanciu, comicăros de felul lui, punea degetul retezat lângă degetele lui, să vadă unde i se potrivește. Oamenii râdeau ca la panaramă. „Bre, să am șase degete ar fi o chestie! Cu așa cazma mai că poți cuprinde ugerul lu’ aia, Pamela Anderson.”

Pe urmă au pus iarăși degetul pe pervaz. Și arătătorul a rămas acolo: tot mai zbârcit, cu sânge închegat pe el, cu unghia tot mai înnegrită. După un timp, nimeni nu mai știe cât, degetul a dispărut. Oamenii nici nu și-ar fi dat seama, dacă n-ar observat că Manath, cățelușa domnișoarei Yasmina, n-a mai venit să latre la deget, cum făcea în fiecare zi. L-o fi mâncat turba de câine, și-au spus. Însă de la vreme după aceea au început să se petreacă niște lucruri de poveste.

*

Nu mult timp după aceea Ionică tinichigiul, Bulache și Mititelu au mers la un mahăr să-i facă niște reparații la vilă. Lucrau și în afara programului pe la diverși particulari, fiindcă aveau nevoie de bani. Ionică de-abia se însurase și de câte nu are nevoie omul la o casă nouă! Ba chiar de casă avea nevoie Ionică, fiindcă stătea cu chirie. Mititelu era și el plin de datorii, copil mic, nevasta îți cere mereu bani! Numai Bulache era mai fără griji. El era cu băutura, cu gagicile, nopțile pierdute. Ce-i păsa!

Le găsea de lucru maistrul Sile. De data asta le spuse: „Mă, fiți atenți! Ăsta-i mahăr mare de la partid.” „Care partid, dom’ maistru?” o face pe niznaiul Bulache. „Unu-i partidul, mă, și înainte, și acum. Ce, nu știai?” „Vasăzică așa stă treaba”. „Așa. Ascultați-mă pe mine, c-am văzut multe la viața mea. Celelalte partide-s așa, de formă, ca să-i aburească pe fraierii ceia de la… muie. Asta-i. Ș-acuma gata, la treabă! Mă, vă spun încă o dată: Fiți atenți! Ăsta unde mergeți îi tartor mare-mare. Mergeți îmbrăcați mai curățel. Și să nu vă pună dracu’ să vă apucați de băut sau de fumat la locul de muncă. „Da, dacă ne dă un păhărel? întreabă Mititelu, ca să arate că are și el glagorie în cap. „Nici dacă vă dă. Spuneți că voi nu beți în timpul serviciului. Ați înțeles?” „’Les!” „Ai înțeles, Ionică?” „Am înțeles, dom’ maistru!” „Așa, mă. Vezi că pe tine mă bazez (deși Mititelu era cel mai mare ca vârstă, maistrul nu îl lua în seamă niciodată, se baza mereu pe Ionică). Să nu care cumva să cereți bacșiș, că vă mănâncă benga. Ați înțeles?” „’Les!”

I-a primit, doamna senator, o baborniță tencuită gros la obraz, c-o hălăciugă mare, și zbârlită de culoare violetă și cu niște pantaloni largi, subțiri, că i se vedeau chiloții. Încolo, la cap păpușă, la cur mătușă, vorba ceea. Câștigase în seara precedentă la canastă și acum era satisfăcută, gata să dea drumul la robinetul bunătății din ea. Asta și pentru că se cherchelise un pic. Așa că le zâmbea celor trei muncitori, ținând un sulete de țigară între dinți și vorbind la telefon. Însă nu-i scăpa din ochi, căci era ferm convinsă că toți zugravii, tinichigii, instalatorii și toți… ăștia sunt niște specimene puturoase, gata să te tragă pe sfoară, care, în afara meseriei, dacă o știu și pe aia! nu se pricep decât să tragă chiulul, să bea și să fure.

Într-un fel, Bulache întruchipa specimenul perfect, înzestrat fiind cu toate cele trei calități pomenite mai sus. Un simetric proces cu al doamnei senator avea loc și în sufletul său. Un drăcușor neștiut îl îndemna să răspundă cu aceeași ură ascunsă, mocnită în anii de muncă pe deșelate, în lipsa de orizont și-n promiscuitate. Așa că răspundea cu un dispreț șmecheros și cu brutalitate, când putea. În cazul doamnei senator nu avea decât prima posibilitate. Colțos cum era, Bulache a priceput bine: „Dracul de babă, vorbește la telefon, rânjește la noi, dar nu ne scapă din ochi”, gândi și înjură îndesat – tot în gând. Prefăcându-se că merge la toaletă, Bulache a început să umble brambura prin camere, a găsit într-o vitrină niște sticle de vin de Panciu (le primise cadou domnul senator la un guleai de partid la respectiva podgorie), a șutit două sticle și le-a așezat pe celelalte la loc, în așa fel ca să nu se vadă. Întors, le-a pitit în balconul în care lucra Mititelu. Aici, nefiind nimic de furat, ochiul de Gorgonă al doamnei senatoare nu funcționa. Gâl-gâl-gâl! Bulache și Mititelu au golit o sticlă cât ai zice pește.

În vremea asta Ionică muncea din greu la tencuit, păzit strașnic de hawk-eye-ul doamnei senatoare, și ștergea sfios cu șapca orice urmă de ipsos rămasă pe pervaz. Revenit cu scuipat la furcă, Bulache trăncănea încântat de cunoștințele lui în imensul domeniu al tencuitului, în timp ce Ionică amesteca mortarul: fleașc-plici, plici-fleașc!

*

Mititelu se lasă moleșit pe gresia balconului și se uită în zarea vineție. Mâna fără deget îi pulsează ușor. Îi aude pe cei doi din cameră trăncănind, precum și pe babă vorbind interminabil la telefon („Hai, măi, nu-l cunoști tu pe Pupezan de la Comerț? Cu care am fost la Snagov, dragă! Când am stat la Bădulești și Băduleasca avea o rochie de parcă o luase de la second-hand… Și-avea un ruj portocaliu-piersicuță, dar neasortat cu blush-ul și cu tonul de pe pleoapă. Nu-ți amintești?… Păi vezi!”). Se întuneca. O neliniște ca o apă neagră iezește deodată în sufletul lui Mititelu. Cât lucrase nu a avut timp să se gândească, dar acum își amintește că avea ocazia să se ducă la muncă în Italia. Dar nu se hotărăște… Cînd se gândește la nevastă-sa Irina și la Codrin cel mic, i se rupe inima. Cum să-i lase? Pe Irina mai ales. Parcă și-ar rupe inima la abric, nu un deget.

Mama lui n-o iubea, că așa-s mamele: un pic geloase pe noră, că le-a acaparat fiul. Într-un rând, când a venit la ei și l-a găsit pe el hrănind pe Codrin cu biberonul, iar pe ea dormind, că fusese noaptea la o petrecere cu niște colege de serviciu, maică-sa a spus că ce femeie-i asta: s-o mănânce gâlca! Pe lângă că-i țigancă, hai, asta treacă de la ea! Dacă el a ales o țigancă, fie și țigancă! Dar e și puturoasă, iar el e un prost! Fănel (așa-l chema pe Mititelu – Ștefan, dar mai că nimeni nu știa numele lui mic) s-a supărat, dar i-a trecut repede – doar e mama lui! Și ce dacă-i țigancă? Uite, donșoara Yasmina (mă rog, donșoară poate-n urechi!) îi tot țigancă, așa zic la servici. Cică o cheamă de fapt Floarea și-i țigancă de la Tecuci, așa zic. Și domnu’ Șaitanoglu tot o iubește, o nenerește ca pe-o porumbiță! Ar fi în stare s-o îmbrace numa-n aur!

Și se miră în sinea lui cum de maică-sa nu vede ce femeie deosebită este Irina: cât este de frumoasă, de elegantă, de curățică. Cum de nu vede zâmbetul ei încântător, cum își așează mereu zulufii rebeli, cum se alintă cu acel „n-am înțeles” al ei, când el face blând câte o observație, iar ea se supără: „N-am înțeles!” Ei, cum să plece el și să o lase?! Nici nu s-ar fi descurcat fără el! Să stea atât de departe de ea! De șifonierul ei, dressing, așa îi zice ea, plin cu cămășuțe mici, moi, parfumate. Își băga câteodată nasul în șifonierul acela: ah, amețea! Cum să se despartă de vorba ei cântată, pisicoasă (este drept, mai mereu îmbufnată!), pentru care era în stare să facă tot: să calce, să spele, să îngrijească copilul! Și mai știa că e slabă și naivă, sărăcuța! Cum s-o lase!? Un bărbat viclean o poate duce cu vorba fără doar și poate. S-a și întâmplat o dată, la o nuntă a unui cumnat de la țară. A prins-o cu unul într-un stog de fân. Eh, pe urmă supărări, plânsete, rugi, că a fost un cavaler de-al ei de dinainte de căsătorie, că el „nu se ține de casă”, că numai cu poveștile și închipuirile lui… Ș-a iertat-o cu toate că mulți îi spuneau că să o lase, că e o ștoarfă. A iertat-o, însă simțea că clipele dragostei lor de la început au trecut. De ce trec atât de repede? Dar acuma, dacă pleacă? Parcă îi și aude glasul îmbufnat: „Mă lași singură? N-am înțeles!”

Zarea se face tot mai vânătă, mai întunecată. Acolo, undeva, era Irina lui, pe șesul moale de udeală, în cartierul acela care se întunecă, se stinge, se îneacă în noaptea adâncă, nedeslușită și înfricoșată, cum este și iubirea lui pentru Irina…

Atunci vede pe cerul întunecat un punct parcă roșu. Punctul acela se mișcă încet către el. Apoi punctul se face un led roșu ce crește mereu: încet, pulsând fără încetare. Pulsează, pulsează. Și crește, crește uimitor! Acum este ca un deget uriaș. Nu mai e de un roșu incert, ci stacojiu: mare, stacojiu, cu o unghie sidefie în vârf. Pulsează iute, cum freamătă fricos gușulița de sticlete când iei păsărica în mână. Și degetoiul crește imens, prelung, împungând cerul, venind spre el. Pendulează încet, când spre dreapta, când spre stânga. Dar ce-l înspăimântă pe Mititelu nu-i imensitatea degetului, ci tăcerea lui, o tăcere care-i îngheață sângele în vine. Nu se aude decât bâzâitul ticălos al cartierului de dedesubt: cu mașinuțele lui, cu omuleții lui, cu mișunarea lui. Iar degetul pulsează imens și mut deasupra, ca o balenă care e gata să scoată țipătul acela infernal în ocean, cum văzuse odată la Teleenciclopedia. Apoi Degetoiul trece lent pe deasupra lui, foarte aproape, pendulând încet și pâlpâind. Acoperă parcă jumătate din cer! Mititelu stă tot timpul mut, cu fălcile încleștate, încremenit de uimire și înfricoșare. Nici nu bagă de seamă când a dispărut în noapte! Arătătorul lui!

Un bocănit în ușa balconului îl trezește. Colegii terminaseră. Îl cheamă să plece acasă. Se uită buimac pe cerul negru-păcură și vede că nu mai era nimic. Se văd doar luminițele ofilite din vale. Se bucură că cei doi nu observaseră nimic. Spaima și bucuria adâncă sunt numai ale lui!

*

Pe urmă cei trei merg să-și facă plinul, ca de obicei, la barul lor: „Paradis”. Aici e o altă lume! Nu tu chiria, nu tu datoriile, nu tu nevasta îmbufnată…  Aici se bea, se destăinuie, se însingurează, se împrietenește, se tace, se rage, se leagă și se dezleagă limbile mai ceva ca la Turnul Babel. Aici ne înarmăm, devenim religioși, elitiști, facem pace în Ucraina; aici șezum și plânsem pe cenușa patriei. De! chestii de bar ori de har, spuneți cum vreți. Fiecare după pofta inimii. Ori după pofta luminii sau negurii din sufletul său. Aici râdem mai falstaffian decât Falstaff ori plângem mai dihai și mai nesocotit decât un prunc, aici devenim mai melancolici decât fumul de tămâie, mai împărătești decât șapte cezari și-o cleopatră.

Mititelu e fericit. După un timp se uită în jur și nu mai recunoaște nimic. Praful sau pulberea se așează pe mesele slinoase, în aer și peste chipurile oamenilor, care sunt acum undeva departe, ca niște mogâldețe nedeslușite. Orele zilei se amestecă cu cele ale nopții, aburind sufletul și săltînd inima. Mititelu pune capul pe masă și închide ochii, căci lumea lui dospește de lumină…

Apoi se întoarce acasă cu cerul înstelat deasupra lui, însuflețit de-o tulburare aproape kantiană.

*

Era o noapte întunecoasă și nu prea. Băieții lui Talaro, Ion a lu’ Coilă și Dumitru a lu’ Bâzgă, ăl care cântă la elicon, cinci de toți, se duc în brădet la ciordit brazi pentru Crăciun. Că se vând bine. Ajung și se apucă de tăiat. Aveau o gioarsă de ferăstrău și treaba mergea greu. Doi tăiau și ceilalți discutau să mai treacă timpul. De-ale lor, de gagici: care-i măciucăriță, care nu-i măciucăriță, mă rog… Când deodată răsare pe cer, o lumină mare. Iar la vreo zece metri – un ciomag mare. Era un ceatlău de vreo doi metri. Șuiera venind înspre ei: vâjjj! Primul o ia la fugă Ion a lu’ Coilă: cu ochii cât cepele, răcnind ca din gură de șarpe: „Văleeeu!” Ceilalți gea! după el! Și ciomagul vâjoiet se ținea după ei! Coborau în fugă dealul cât pe picioare, cât pe fund. Puradelul cel mic a lu Talaro, Ghiocel, își prinde turul pantalonilor într-un ciot și i se pare că măciuca aia îl sfredelește între buci. Îuuu! o zbughește înainte cu pantalonii pârâind. O singură dată a apucat să se uite înapoi. Se jura pe urmă: că să-l stuchești în ochi, dacă minte, asta i-i crucea, dacă n-a văzut un degetoi șiroind de sânge și făcând uite-așa, a mustrare!

Numai ei știu cum au ajuns acasă! Și Talaro ăl bătrân îl întreba pe fi-su Ghiocel: „Liliai, brados, mo, liliai?” „Nexam, teteo, că mi-o intrat un deget în cur.” „Ce deget, măi mincinosule?” „Să chiorăsc eu: un degetoi uite așa de mare!”.

*

Pe urmă alta! Argentina cea ochioasă a lu’ Costică Bâzgă s-a dus cam pe înseratelea la poliție, la dom’ comandant Hodoroabă, să-i dreagă niște acte. Fetișcana mai mersese acolo și știa că Hodoroabă era de serviciu toată noaptea. Și au tot dres ei, au tot dres…

Când se scoală pe la două noaptea, îmbrăcă tricoul și geaca de cadou de la dom’ comandant și dă să plece, Argentina rămâne ca trăsnită. Stă-stă și nu știe ce să facă. Atunci începe să-l tragă de umăr pe dom’ Comandant, care dormea buștean (ehei, după câte acte dresese!…) Într-un sfârșit se trezește: „Ce-i, fata tatei, acuma vrei tu?” zice luminat la față dom’ Comandant. Că, dreptu-i, cam numai el voia. Mereu și mult. „Nu, se smiorcăiește fata, da’ mi-i frică să mă duc acasă”, face fata cu ochii mari-mari. Ochii ăștia-i plăceau lui dom’ Comandant: ca niște proiectoare, dom’le! „Ți-i teamă că te plouă!?” „Țțț!” „Ți-i frică de întuneric? Doar ai mai mers pe întuneric!?” „Da, da’ atunci nu era degetul.” „Ce deget?”

Și astfel Argentina îi povestește toată beleaua țigănușilor. Pfii, mare pătăranie! Minoră-minoră, dar proastăăă! cugeta Dom’ Comandant Hodoroabă. Atunci o ia pe diplomație părintească: „Măi, Argentinuța, fata tatei, tu crezi în obscurantisme din astea?” „Mi-i frică!” bate fata din picior. Dom’ comandant se gândește adânc și mult, mai adânc și mai mult ca la examenul de grad: „Bineee! Rămâi aici. Da’ vezi, mâine dimineață la ora șase te ușchești, că trebuie să-mi vină schimbul la ora șapte.” Și dom’ Comandant se culcă oftând, dar n-apucă să pună geană pe geană, că se ridică brusc: „Măi Argentinuțo, da’ tu știi ceasul?” „Știu”, zice fata și întinde mâna către ceasul din perete. „Ácele celea două știi cum merg? Știi ora?” Argentina clatină din cap: Nu! „Of!” își trântește dom’ Comandant perna în cap. Am să dau amenzi la toți țiganii, care nu-și trimit plozii la școală – își promise solemn în gând dom’ Comandant. Curat obscurantism, dom’le!

Dar n-are ce face și după o vreme se calmează. „Bineee! Stau cu tine pân’ se face ziuă, da’ mergem la dosare, da? „Mergem.” Dom’ Comandant are plăcerea s-o facă acolo, în cămăruța cu dosare. Că prea îl oftică toată ziua dosarele alea! Scrii la ele de-ți trec toate sudorile. „Hodorogești, măi, Hodoroabă, că om ești” își spunea.

… Așa că merg la dosare, o ridică pe dosare și… În fine, după o vreme, dom’ Comandant zbiară apoplectic deasupra Argentinei, iar aceasta icnește-gângurește arar, ca un sifon de bucătărie înfundat. Dar el nu bagă de seamă icnetele cam neconvingătoare scoase de traheea gâlgâindă a Argentinei, nici privirea ei fără expresie aruncată pe fereastră. E prea prins de acel „du-te vino” al lui. Însă la un moment dat dom’ Comandant simte cum fata zvâcnește brusc din tot corpul. Se oprește din zbieretele de țap jugănit și  vede ochii mari ai fetei: acum chiar erau cât proiectoarele! Oprindu-se, întreabă: „Ce-i?” „Degetul!!!” arată fata spre fereastră. Când reușește să se întoarcă, Dom’ Comandant mai vede doar o umbră neagră lunecând. Apoi se aude în depărtare un huruit prelung, acoperind duruitul ploii de pe acoperiș: Bruuu-buuu-buummm! Hodoroabă sare gol pușcă din pat, ia la repezeală pistolul din dotare aflat pe masă și ochește din poziția „stând”. Trage, însă nu se aude nici o explozie: pistolul era descărcat de ani de zile.

*

Trecea timpul și povestea cu Arătătorul lua amploare. Umblau zvonuri și zvonuri. Două babe spuneau că l-au văzut pe drumul spre Vlădiceni. Plecaseră dis-de-dimineață, ca să prindă începutul slujbei la schitul călugărilor de acolo. Le era frică să nu se întâlnească cu părintele, care le-ar fi obrăzit că nu vin la slujba de la biserica din sat . Ș-atuncea a apărut Arătătorul: arzând pe cer, cu o unghie tivită cu negru. Babele s-au întors din drum înfricoșate.

Pe urmă i-a apărut lui Voicu, bețivanul. Se întorcea noaptea acasă, beat clampă ca de obicei, și Degetoiul, mare cât un stâlp de telegraf, l-a snopit în bătaie. Votcu (asta-i porecla lui) a căzut în niște sârmă ghimpată și numai cu greu s-a putut desprinde. A rupt-o la fugă spre casă, dar cam pripit, și s-a izbit cu capul de-un stâlp de beton. Există însă și un Dumnezeu al bețivilor! Stâlpul era tapetat gros cu afișe electorale, așa că hârtia a mai atenuat din izbitură.

Cu Petrică Ștefănescu de la Asociația de locatari Arătătorul a fost mai blând: numai i-a bătut în geam până s-a spart sticla. Era o ploaie torențială când s-a întâmplat, ceilalți locatari n-au auzit și n-au văzut nimic din cauza duruitului ploii. Petrică Ștefănescu zis și Șterpelescu a povestit ce-a pățit, apoi s-a internat în spital: avea tensiunea mărită din cauza spaimei. Bine, unii ziceau că are mâna greblă și a băgat-o în banii locatarilor – de aia s-a internat, că venise controlul financiar.

Tot cu spartul geamului a venit Arătătorul și la părintele Chirilă. Sfinția Sa se înfrupta hoțește din trupul ca iușca al Liubăi, servitoarea, mulțumind Domnului că biata coană preoteasă era internată în spital. Părintele își miruise cumva sufletul, fiindcă păcatul fusese inițiat de Liuba („Hai, părinte, odată, că mâine mă scol diminecioară!”, i-a zis dezbumbându-se), dar Arătătorul îl trezește în realitatea păcatului cu un bubuit implacabil: Toc-toc-toc-toooc! Geamul se sparge, lumina se stinge, iar cei doi bâjbâind pe întuneric mai aud un fel de grohăit surd, cum se scurge coada vinului din leică.  Gemând, părintele iese chircit de durere , căci se lovise în anumite părți mai gingașe, și dă nas în nas cu Mitică pălimarul. „Paștele…”, zice părintele, uitându-se în sus. „Care Paști, părinte?” se minunează Mitică. „Paștele și Dumnezeu’ mă-sii”, zice apăsat părintele, dispărând după un burlan. Pe chipul de bostan făcut felinar al lui Mitică, cu cei trei dinți gălbejiți din față, se aprinde lumânărica unei idei: „Săracu’ părintele! Nu mai are mult și ‘nebunește de cap… Tot singur, tot singur… Ș-atâtea cărțoaieee!”

Dom’ Comandant Hodoroabă nu s-a lăsat. Și-a încărcat pistolul din dotare și în nopțile următoare s-a pus la pândă în așteptarea Arătătorului. Acesta nu s-a lăsat mult așteptat. A venit a treia zi, dar nu de unde se aștepta Dom’ Comandant, ci din spate, de după postul de poliție. Degetoiul a trecut vâjjj! pe deasupra și Hodoroabă, surprins, a scăpat pistolul din mână. După aceea a apucat pistolul, s-a sucit, s-a zgâit, a pus la ochi și a executat foc cu foc: pac-pac-pac! La al treilea „pac” un schelălăit pe cât de înfiorător, pe atât de jalnic a umplut tăcerea nopții: împușcase un câine. „Slavă Domnului că n-am nimerit om”, și-a zis Dom’ Comandant, călcând strâmb pe convingerile sale ateiste. Hărțuit de Arătător și de batjocura oamenilor, Hodoroabă a făcut apoi cerere de transfer și s-a mutat într-o văgăună de sat la mama dracului.

După întâmplarea asta lumea a început să priceapă că se petrec lucruri necurate. Nici nu se făcea bine întuneric și toți se închideau în case.

*

Mititelu era nedumerit, stupefiat: Nu îl priveau! Nu îl priveau în față!

Când și-a prăpădit degetul, nu a fost cine știe ce vâlvă; mai nimeni nu s-a omorât cu chestia asta. Au vorbit doi-trei vecini. O vecină palavragioaică i-a povestit întâmplarea lui dom’ Daniel de la magazinul de lângă atelierul domnului Șaitanoglu. „Care Mititelu?” „Ăla care dă bomboane la copii când o ia pe ulei.” „Aaa, ăla cu poveștile lui tâmpite. Săracu’!” Și asta a fost toată discuția despre Mititelu. Firește, nu există nimeni care să nu simtă o oarecare compasiune pentru nenorocirea altuia. Oameni suntem, ce mama dracului! Dar, dacă cineva ar fi fost dispus să zgândărească mai adânc, poate ar fi observat și o umbră de nemulțumire în sufletul oamenilor. Cine mai era și Mititelu ăsta? De ce ne deranjează cu degetul ăla al lui?!   În situația asta se scăldau ca găinile pe uscat oamenii din cartier.

Însă după aceea a început să se spună că degetul acela nerușinat, care făcea atâtea spurcăciuni, este al lui Mititelu. Acum toți se uitau cu suspiciune la el. Lipsa degetului le părea acum o mare diformitate, care trezește în oameni sila și spaima. Iar nemulțumirea nedeslușită de la început creștea pe nesimțite în ură. Ca o apă tăcută la inundație, gata să spargă digul. După ce pipăiseră orbește, oamenii găsiseră în sfârșit o cauză asupra căreia să-și reverse ura. Cauza era întruchipată de Mititelu. Iar ura îi unea, le dădea un scop comun și facil.

Până una-alta însă ura nu era exprimată direct, nu răbufnea. Dar șuvoaiele sinuoase ale urii pot găsi când nici nu te aștepți o spărtură în dig. La servici, la magazin, pe stradă, toți dădeau dovadă de amabilitate față de Mititelu, o amabilitate chiar mai mult decât normală, mai mare ca înainte, când mai nimeni nu îl lua în seamă. Acum toți îl tratau cu o bunătate generoasă. Dar NU ÎL PRIVEAU ÎN FAȚĂ! Deși nu știa motivul, Mititelu simțea incert, dar dureros, schimbarea din atitudinea lor. Era tulburat și iritat de izolarea printr-un zid de afabilitate față de ceilalți. NU-L PRIVEAU ÎN FAȚĂ! Ca să-și ascundă jena, sporovăiau la nesfârșit în prezența lui, se purtau exagerat de politicos. Și Mititelu se simțea ca puiul de lebădă rătăcit între puii de rață.

Acasă puiul de lebădă se simțea și mai singur. Acum știa că indiferent ce cântec ar cânta, rățușca de nevastă-sa nu îl va pricepe și nu îl va asculta. Iar de atunci de când a început să se simtă pui de lebădă, singur, dar unic, Mititelu o percepea altfel. A trebuit să rămână fără deget pentru ca acesta să-i arate cât de posacă și încruntată era, cum nu se lăsa îmbunată, mângâiată și sărutată sau, dacă se lăsa, cum simula doar drăgălășenia, ca să obțină ceea ce voia de la el: un ciuruc de brățară ori bani pentru o excursie cu prietenele. Ooo, putoriștile ei de prietene! Acum realiza și cât de proastă, cât de alintată și ce bolnavă închipuită era. O îndrăcită cu toane, care trebuie pusă la punct.

Așa i-a zis în ziua aceea: îndrăcită. Irina boscorodea și tot boscorodea. Iar el, ca de obicei, o asculta, înghițea și tăcea cu zâmbetul lui de om bun pe față. Și ea, văzându-i zâmbetul acela, acum și cu o undă de rictus chinuit, zice:

— Și ce te frământă, mă rog?

Mititelu rămâne parcă în fața unei lumini orbitoare: cu ochi mari, rotunzi, ca un animal hăituit, prins cu prada în gură. Ce îl frământă?! Prostia sau intuiția ei emiseseră un adevăr: Ce anume îl frământă?

— Ce te interesează? Îndrăcito! Talpa iadului, ce ești!

Și, pentru prima dată de când erau împreună, îi fulgeră o palmă de-i mută fălcile din loc. Irina rămâne încremenită cu un icnet de plâns în gât:

— Ce ai, măi? Ce-ai pățit?

— Degetul! Degetul mă frământă!

Și își întinde palma în fața ei. Palma aceea cu golul căscat unde fusese arătătorul. Apoi o plesnește din nou cu toată puterea peste față: Trosc! Numai plânsul lui Codrin cel mic îl aduce în simțiri și îl oprește să o lovească mai departe. Iese afară trântind ușa de perete.

*

Și lui Mititelu îi apărea Arătătorul. În vis însă: mare, imens, dar totodată exact cum a fost – mânjit de ulei ars, cu unghia tivită cu negru. Pendula amenințător. Spaima și bucuria adâncă ca la o revelație, pe care le simțise la vila baborniței senatoare, le simțea și acum. Visa că amenință cu el. Împunge. Lovește! Într-o noapte a visat cum Arătătorul face niște lucruri tare urâte cu Irina. Iar ea se zvârcolea de plăcere, gemea, răgea ca o vită. Degetul făcea toate astea singur, dar, nu știu cum, el îl direcționa, îl conducea, ca pe o bormașină nouă: împungi cu ea, spargi materialul, dar tu nu faci mai nimic – apeși puțin și ghidezi. Doar ghidezi și simți o fibrilație dulce. Această fibrilație o simțea acum. Până în fundul sufletului.

Când a auzit de „blăstămățiile”, pe care le făcea Arătătorul, Mititelu a rămas cu gura căscată. Ce-s cu drăciile astea? Însă apoi a simțit ceva curios: parcă îi creștea inima. Era degetul lui, erau, așadar, drăciile lui! O satisfacție mocnită, de nimeni știută, îi pâlpâia în suflet și se preschimba tot mai deslușit în bucurie. El făcea asta, fără să-l știe nimeni! Și cu fiecare nouă „drăcie” bucuria tot mai crescândă se zvârcolea în el, ca un făt ce lovește în pântecele mamei, vrând să iasă la lumina vieții adevărate.

Și la un moment dat nu a mai putut răbda! Bucuria, care i se zvârcolea în suflet, avea nevoie de confirmare. Căci pentru Mititelu bucuria nu este bucurie, dacă nu-i împărtășită. Voia să i se întărească faptul că Acesta este el! Sau, mă rog, măcar Degetul lui!

Și unde să găsească această confirmare? La crâșmă, desigur. Nu s-a dus înspre centrul mahalalei lor mărginașe, ci a apucat inconștient spre marginea orașului. Se simțea mai bine aici! Mai ca la țară, unde se născuse!  Pe drum a cumpărat niște bomboane și le-a dat copiilor care jucau fotbal pe asfalt: „Na, babarezilor!” Nimeni nu știa ce înseamnă babarezi, nici chiar el, dar îl distra vorba asta. Copiii luau bomboanele cu capul în jos, aruncându-i priviri piezișe. Un prichidel, care se juca în praful de pe marginea șoselei, îi aruncă o privire și începe să plângă cu suspine.

S-a oprit la piață, însă aici nu prea avea cu cine discuta. N-a întâlnit nici un cunoscut. Așa că a băut singur două pahare de vin negru-negru de la un țăran beat mangă, care vindea direct din căruță. Pe urmă a luat-o pe șoseaua spartă, mărginită de scaieți și lumânărele. Ici-colo se vedeau case prăfuite, cu tabla ruginită. Apoi șesul gol a luat locul caselor. Mormane de deșeuri împietrite. Fierătanii ieșite hidos din pământ și praf cenușiu. Praf, praf, praf! Și câmpul pustiu al zonei industriale dezafectate. Numai în zare se întrezărea albă o mănăstire. Mașini nu prea treceau. Doar căruțe cu roți de cauciuc. Enorme TIR-uri goneau amenințător pe lângă el: Vvvjjââiaaaauuuummm! Apoi altul: Vvvjjââiaaaauuuummm!

În fine, iată și crâșma răpănoasă din marginea șoselei. E deja seară. O seară de culoarea lutului asudat, cu o ceață scârboasă, care izvora de nu se știe unde ca o apă mâloasă. Numai doi clienți la terasă: cumătrul Arvinte și cumătrul Melinte. Beau bere. Mititelu salută și își ia și el o halbă. Nu reușea să se îmbete. Mai ia o halbă. Începe să se înfoaie în sine, neștiind cum să arate că el este ALTCINEVA, DEASUPRA! Se înfoaie în pene și începe să-l înjure pe barman: De ce atâta spumă la halbă? Dar barmanul îi spune calm:

— Ce-ai pățit, nea Fănică?

Acest „nea Fănică” liniștește oarecum mormăielile lui de om afumat. Acum, prin norul de fum al țigărilor, privește sfidător și amenințător la cei doi: Hai, dați-i drumul, dacă aveți ceva de spus? Nu puteți?

Cei doi beau molcom fără să-l ia în seamă pe Mititelu, care tare ar vrea să participe și el la discuție. Cumătrul Arvinte își aprinde molcom o țigară și începe:

— Eu am avut odată o obadă din rădăcină de răchită.

— Du-te!

— Daaa, cumetre! Știi ce bună-i? Te ține până mori!

— Te ține ea și mai mult, dac-o folosești cu minte. He-he!

— Măi, eu – îndrăzni și Mititelu – eu am avut o obadăăă…

— Ai avut un căcat! i-o tăie cumătrul Melinte, privindu-l chiorâș.

— Măi, eu, adică tata meu avea…

— Avea un căcat!

Dar Mititelu turuie înainte:

— Dacă vă spun eu… Uite! și își arată mâna fără arătător. Uite, degetul meu…. umblă, împunge… Ați auzit?

— Degetul tău e-un căcat!

— Împunge, măi!

— Împunge un căcat!

Se lasă o tăcere lungă. Lovit în moalele capului, Mititelu se simte, ca întotdeauna în astfel de situații, cu mintea înnodată. Nu poate lua nici o hotărâre. Stă și se boldește la un afiș de pe geam: Cald în miez de iarnă. Africa de Sud! Vreme de plajă, golfuri limpezi, flori lila de Jacaranda. Nu mai stați pe gânduri. Faceți-vă bagajele!

Se gândește tâmp: cum or fi florile lila de Jacaranda? Deodată aruncă halba în picioarele fetei, care arată, zâmbind cu gura până la urechi, binefacerile unei călătorii până în Africa de Sud. Dintre picioarele năclăite ale acesteia începe să curgă o spumă abundentă. Mititelu se năpustește spre Melinte, dar se împiedică de un scaun și cade. Cei doi cumetri sar în picioare și, înainte ca Mititelu să apuce să se scoale, încep să-i tragă tragă cu piciorele pe unde apucă. Izbind icnit, cumătrul Arvinte zice:

— Na deget, na!

Apoi cumătrul Melinte îl ridică, îl reazămă și începe să-l dea cu capul de perete:

— Na deget, na!

După un timp cei doi obosesc. Barmanul, care în acest timp își făcuse de lucru cu sticlele după tejghea, prinde curaj și îl târâie afară. Mititelu e plin de sânge, cu privirea tulbure. Dar tot dă din mâini și vrea să explice:

— Măi, eu, degetul…

Pe urmă leșină și nu mai știe nimic până ce îl zărește, ștergându-și ochii de sânge, pe Ionică tinichigiul, prietenul lui.

— Măi, degetul meu…

— Iar te-ai pus în gură cu lumea, nea Fănică. Și iar ai pățit-o!

— Arătăto…

— Lasă, nea Fănică, cu poveștile matale. ‘Ai mai bine acasă și te culcă.

Ionică îl ridică, îi pune mâna pe după umeri și pornește cu el mai mult târâit. Mititelu nu-și mai amintea după aceea decât urletul infernal: Vvvjjââiaaaauuuummm! Vvvjjââiaaaauuuummm! Vvvjjââiaaaauuuummm!

*

În cele câteva zile de spitalizare Mititelu pritoci îndelung situația în care intrase. Cumpănind lucrurile, îi devenea foarte clar că de-acum înainte va fi mereu singur și izolat. Și mai crunt ca până acuma! Mereu-mereu! Și asta din cauza degetului lipsă, degetul acela, care se arăta oamenilor, dar se ascundea de fapt.

Iar povestea rățuștii urâte, care se transformă în lebădă era o balivernă. Nu-l mulțumea deloc. Acum își dădea seama prea clar: nu vrea să fie lebădă! O lebădă pocită și singură! Orice cântec ar cânta lebăda, ceilalți nu o vor asculta. Iar de moartea lebedei nimănui nu-i pasă de fapt. Și nimeni nu o să se gândească la el ca la o lebădă. Tuturor le era indiferent, ba, mai mult, toți îl dușmăneau.

Vai vai, câți dușmani ai peste tot. A trebuit să vină istoria asta cu degetul, ca să-și dea seama. Te duci la servici și vezi că ai numai dușmani. Te urci în autobuz și ai o grămadă de dușmani ascunși. Ți se infiltrează în casă în chip de facturi la gaze sau la apă, în felicitări pe hârtii lucioase. Îți intră în creier, fără să te poți apăra, prin undele radio, printre florile lila de Jacaranda, prin lumina de levănțică emisă de televizoare… Degetul făcuse toate urgiile, arătătorul îi dezvăluise singurătatea lui mare și toate dușmăniile. Înfricoșătoarele dușmănii!

Trebuie să aducă degetul la locului lui. Ceva s-a întâmplat atunci când a dispărut de pe pervaz. Numai dracul de Șaitanoglu trebuie să știe ceva! Și spurcăciunea de câine!

*

Însă ghinionul îl urmărea pe Mititelu, așa cum Arătătorul urmărea pe concetățenii săi. Sună disperat la ușa apartamentului domnului Șaitanoglu. Din spatele ușii închise aude soneria. Suna clar și intens, cu acea claritate implacabilă, pe care o au soneriile în locuințele goale. Totuși, Mititelu sună și sună. O speranță sălbatică îl însuflețește. Sună cu disperare. Ușa de la apartamentul vecin se întredeschide și capul unei bătrânici cu ochelarii pe nas se strecoară pe ușă.

— Unde e Șaitanoglu? strigă Mititelu tremurând.

Bătrâna îl privește chiorâș, apoi spune calm:

— Da’ mniata ce treabă ai cu el?

Mititelu se uită tâmp la ea, neștiind ce să-i răspundă.

— Eu zic că-i mai bine să n-aveți de-a face cu harapii ăștia.

— De ce să…? bâiguie uluit Mititelu.

— Una-două te poți trezi cu mascații la ușă.

— Ce mascați?

— Cu poliția. Mniata n-ai auzit de teoriștii ăștia?

— Ce teoriști?

— Cu arabii ăștia… cu bombele.

— Aaa, cu teroriștii! Șaitanoglu e om serios. E patron.

— Patron-patron, îl maimuțări bătrâna. Las’ că am văzut eu: venea tot felul de oameni în apartamentul lor.

— Cum veneau? întreabă prostește Mititelu.

— Cum! Uite-așa, pe două picioare. Și mai ales seara.

— De ce seara?

— Păi venea la muierea aia… care era cu el, de!

— Floarea?  Adică, pardon, domnișoara Yasmina?

— Da, Yasmina. Cică avea un glob.

— Ce glob?

— Un glob. De sticlă, ce știu eu!? Și ghicea.

— Ce ghicea?

— Ghicea. Da eu nu cred. Mai mult ca sigur că erau niște șarlatani. Cred că globu’ era cumpărat de la consignația de el. Și cărțile de tarot era luate de la vreo ghicitoare și trase la xeros. Mi-a spus mie cine mi-a spus că nu ghicea bine, era… Dar ce poți să știi: Dumnezeu lucrează și prin mâna dracului!

— Dar unde-s? izbucnește Mititelu fără să mai rabde potopul de vorbe al bătrânei.

— Cine?

— Șaitanoglu și cu Yasmina.

— S-au duuus!

— Unde? țipă Mititelu.

— Naiba știe! În lumea lor.

— Și cum, n-a lăsat un bilet barem? N-au lăsat măcar pe Manath? întreabă Mititelu, fără să-și dea seama de absurditatea întrebării

— Care Manath?

— Turba de câine.

— Aaa, cățelușa încrucișată! sclipesc ochelarii bătrânei. Au dus-o și pe ea.

Mititelu rămâne stană, amintindu-și că, într-adevăr, cățelușa avea o privire încrucișată, rea. Un fior rece ca gheața îi străbate inima.

— Înțelege, femeie, că am mare nevoie de ei.

— Au împrumutat bani de la mniata?

— Nu, e altceva, cu totul altceva, zice Mititelu cu glas tremurat. Îi venea să plângă. Înțelege-mă, e chestie de viață și de moarte!

Pentru prima dată bătrâna se uită la el cu o undă de compătimire:

— Ce să-ți zic eu, măi omule!? Nu știu unde s-au dus. Dracu’ să-i pieptene! N-am văzut să facă pregătiri de plecare. Au dispărut așa, dintr-odată… Parcă nici n-au fost.

Dar Mititelu nu o mai aude. Se întoarce cu privirea fixă și pleacă înspăimântat. Ultima lui speranță de rezolvare a problemei degetului se prăbușise.

*

Și e o seară din acelea năclăite, cu ceață scârboasă ca o apă mâlită. Și e singur, tare singur… Arătătorul nu se mai arată. Bubuitul acela implacabil: toc-toc-toc-toooc! nu se mai aude… Se urcă ca de la sine în pod. Printr-un geamlâc se uită la cartierul lui construit în hăul cernoziomic al marginii orașului: la griul blocurilor coșcovite, la scrâncioburile cariate de rugină și cotețele acoperite cu celofan din spatele blocurilor, la gunoiul vomitat din pubele, unde mișună șobolani cu ochi viclene, la vaierul tramvaielor rotindu-se bete la rond… Apoi nu mai aude nimic. O tăcere mare îi îngheață sângele în vine ca și atunci când degetul imens pendula pe deasupra cartierului: peste fetițele și băiețeii mestecând „ciungă”, peste bețivii mătăhăind descheiați la prohab, peste omuleții aceia cu mașinuțele lor, cu mișunarea lor prin pâcla de ciment a orașului… „Doamne, Doamne, unde-i degetul?” țipă mut – urletul acela infernal din oceanul pustiu! Dar nimeni nu-i răspunde. Iar Arătătorul nu apare.

Ia funia și o aruncă peste grindă. Varsă fasolea dintr-o galeată de tabla și se urcă cu picioarele pe fundul ei. Își vâră gâtul în laț, potrivindu-și funia strâns in jurul gâtului. Stă în echilibru pe galeată și se roagă iarăși și iarăși ca degetul să apară… Fără deget viața lui nu mai are nici un rost. Iși simte picioarele de gumă, genunchii moi, de pâslă, și broboane de transpirație îi coboară de-a lungul spinării.

Și de-abia atunci își face apariția! Mare, stacojiu, cu sânge închegat sub unghie! Și tăcerea aceea! Așa cum fusese prima dată când i-a apărut și a simțit atâta înfricoșare și lumină mare-mare în suflet! Lui Mititelui îi pare că pulsează în el. Imens și mut.Vrea să-si scoată lațul, dar degetul se apropie. Pulsează iute, cum freamătă fricos gușulița de sticlete și trage un bobârnac găleții, care cade cu răsunet. Dar Mititelu nu aude nimic. Doar vede pe o clipă pendularea mută a funiei pe grindă… Se mai leagănă un timp, pînă ce răsucirile convulsive ale picioarelor încetează definitiv.

Când Irina a dat peste el după aceea și a luminat fața cadavrului cu o lanternă, nici măcar nu a țipat. A rămas uimită: Mititelu zâmbea cu ochii în zarea cu luminițe ofilite.