SUBÎNCHIRIERE

Dincolo de fereastră un holo-model defila bățos încercând să facă reclamă la ceva, la ce anume Frank nu mai știa. De când trecuseră la publicitatea holografică, imaginile deveniseră pâlpâitoare, sacadate și, tot mai des, se blocau. În locul vocii ispititoare a unei femei semitrasparente se auzeau doar pârâituri și uneori un fel de voce distorsionată. Cu toate acestea era singura priveliște suportabilă. Fără ea ar fi fost doar zidul vechi și murdar al clădirii de vis-à-vis.

Dacă priveai în jos puteai vedea doar o stradă plină de gropi și presărată cu gunoaie. Era populată cu oameni beți, dependenți de droguri și tot felul de figuri triste aflate în căutarea unei distracții. Din când în când puteai vedea șobolani strecurându-se pe lângă ziduri și, foarte rar, câte o pisică vânându-i. Și, dacă te uitai cu atenția, la unul din capetele străzii puteai zări câteva prostituate trecute așteptând clienți. Cam la asta se rezumau atracțiile de afară.

N-aveai la ce să te uiți nici măcar în direcția cerului – în mod permanent acoperit de nori albaștri și punctat de sute de transportoare mișcându-se în toate direcțiile. Așa, văzut de jos, părea haotic, în realitate era singura urmă de ordine în această lume posomorâtă, vehiculele urmând rute clar definite de regulamentele de navigația aeriană.

Frank privea plictisit toate acestea. Oricum n-avea nimic mai bun de făcut până când i se încărca acumulatorul. Îi invidia pe roboții din noile generații: funcționau pe baterii, înlocuibile, de mici dimensiuni. Ei nu aveau grija găsirii unei prize cu voltajul potrivit nici nu riscau efectele unei pene de curent prelungite.

Pentru el asta înseamna moarte. Dacă acumulatorul se descărca complet Frank va fi trimis la deșeuri. Și, chiar dacă ar fi fost repornit, el nu va mai fi Frank Shermann. Va fi doar un robot care a fost restat pe care, poate, o nouă personalitate va fi instalată.

Dinspre scări se auziră pași, clinchet de tocuri, din ce în ce mai aproape. Pașii s-au oprit, apoi a sunat soneria.

Frank s-a deconectat de la priză și s-a grăbit spre ușă. În prag stătea o blondă ternă cu o față posomorâtă și o privire lipsită de viață.

– Adam, numărul 683475? a întrebat ea.

– Eu sunt, a răspuns Frank, te rog, intră.

Femeia a pășit înăuntru.

– Ann Hander, controlor calitatea forței de muncă.

– De ce ai venit? Eu îmi fac treaba la muncă, răspunse el, întrebându-se cu ce greșise.

– Da, în privința îndeplinirii sarcinilor de serviciu nu există plângeri.

– Atunci?

Femeia rămase tăcută în timp ce arunca o privire prin cameră.

– Problema este că întârzii în mod regulat. Și, se pare că din ce în ce mai mult.

Frank își ridică cămașa și-i arătă portul de încărcare a acumulatorului.

– Nu-i problema mea. Mă aflu aici ca să te anunț că ai fost condamnat la o resetare totală.

– Stai puțin!

– Da…

– Eu sunt unul dintre modelele vechi, este?

– Corect, spuse femeia, cu o expresie de nerăbdare.

– Atunci, poate că aș fi potrivit într-un muzeu al tehnologiei, ca exponat viu.

– Îmi pare rău, Adam, spuse ea și se apucă să scotoceasca prin geantă, din care scoase un dezintegrator de sistem.

– Înțeleg că asta trebuie să faci, dar lasă-mă să-ți arăt ceva mai întâi. Ce zici?

Femeia oftă, își dădu ochii peste cap în mod teatral și puse dispozitivul la loc în geantă.

– Ok, dar repede și să știi că asta nu te va salva. Îmi pare rău dar locul tău e în coșul de gunoi al istorie.

N-o crezu că-i părea cu adevărat rău, dar reușise să o facă să ascundă blestemăția aia. Câștigase timp, cu doar o apăsare de buton ea putea trimite o undă electromagnetică letală care i-ar fi șters toate datele din sistem într-o clipită. Apoi, cel mai probabil, ar fi dus la fier vechi. Se îndoia că cineva și-ar dori să-i încarce o nouă personalitate. Nu mai era de folos nimănui.

Dar el voia să trăiască și avea și un plan.

Frank îi făcu femeii semn spre camera alăturată.

Din nou acel sunetul de tocuri. Dacă va reuși, de acum încolo îl va asocia cu prezența unui potențial călău. Se întrebă dacă, ca să se salveze, va trebui să o ucidă. Oare ceea ce avea să-i arate o va convinge că el nu mai era o simplă mașină? Totul depindea de asta.

Când a intrat în cameră femeia a fost, în mod evident, suprinsă. Nu se aștepta să vadă un studio de pictură și tablouri clasice.

– Tu ai făcut asta? întrebă ea, mirată.

– Da. Încă mai crezi că sunt o unitate care trebuie lichidată?

– E foarte frumos, spuse ea, mergând de la un tablou la altul, ignorând riscul la care se expunea întorcându-i spatele.

Evident, el era un android, desigur că androizii nu puteau ucide oameni. Dar acea restricție lui nu i se mai aplica.

– Dar, ridică ea și umeri și răsucindu-se să-l privească, chiar trebuie să fac asta. Pentru corporație ești doar o mașină uzată.

– Dar dacă sufletul este informația iar trupul este doar receptaculul?

– Scuze, ce?

– Nu sunt cu adevărat Adam nr. 683475.

Orice urmă de compasiune dispăru de pe fața ei, înlocuită de frică. Instinctiv a bâjbâit după geantă dar Frank a fost mai rapid. S-a repezit și i-a smuls-o din mână.

– N-ai nici un drept, mârâi indignată Ann.

– Ascultă cu atenție, că n-o să repet.

– Dar….

– Taci! răcni el pierzându-și cumpătul. Taci și ascultă.

Ea înțelese că e mai sigur așa și tăcu.

– De ceva vreme Adam a simțit prezența unui străin în interiorul lui. Știu asta pentru că pot auzi gândurile generate de sistem. A descris prezența mea ca pe o „locuire”. Și da, după moarte am persistat într-un vid, fără timp și spațiu. Știu că e amuzant să vorbești despre o perioadă în care nu există timp, dar eu sunt doar un om. Exact, un om, nu un android. Ca om este complicat să mă exprim altfel. Oricum, la un moment dat acel vid a dispărut și eu am apărut în timpurile astea ca un spirit fără trup. Un suflet chinuit tânjind după un trup și toate legăturile cu lumea materială. Tânjeam să mănânc, să beau, să fac dragoste cu o femeie, din nou. Ba chiar visam să pictez din nou. Așa că am sărit în primul trup care mi-a ieșit în cale, Adam nr. 683475 al tău, și am început să-l „locuiesc”. Am preluat controlul asupra lui și am re-învățat să trăiesc. Ce numești tu Adam m-a acceptat iar acum sunt inseparabili, suntem un tot.

– Cine ești tu?

– Uneori Adam, dar cel mai adesea Frank Schermann.

– Pictorul? inspectorul era șocat. Isuse, spuse ea întorcându-se către unul dintre tablouri, chiar că sunt în stilul lui.

– Așa că, având în vedere că Adam nr. 683475 al tău găzduiește sufletul unui pictor, prin ștergerea configurărilor actuale ai ucide un om, zâmbi Adam, sigur că reușise s-o convingă.

Din nefericire, inspectorul s-a dovedit a fi un formalist fără inimă.

–  Îmi pare rău, dar nu am de ales, spuse ea, întorcându-se spre el. Te rog dă-mi geanta înapoi. Te rog să înțelegi că am fost trimisă aici să fac asta, dacă n-o fac eu, o va face altcineva.

– Adică mă vei ucide? Pe mine, o ființă umană?

– Știi ce, dacă sufletul tău s-a descurcat așa de bine să pună mâna pe androidul nostru, cu siguranță că nu va înceta să existe când îl voi reseta. Poți să-ți găsești un android mai bun, la urma urmei. Spunând asta Ann s-a îndepărtat imperceptibil. Trebuie doar să se miște lent, fără mișcări bruște, apoi să scoată dezintegratorul de rezervă din buzunarul de la spate al pantalonilor, să-l deblocheze, să țintească și să tragă. Problemă rezolvată.

– Deci tu crezi că vei ucide doar IA-ul, pentru că eu îl controlez, nu-i așa?

– Dap.

– Și, dacă asta este doar o simulare uriașă a unei inteligențe superioare?

– Care-i ideea?

– Ideea ar fi că voi, oamenii, ați fi doar niște programe. Și când un program crează un alt program care-i la fel de bun ca primul e în ordine, sunt egali. Înțelegi ce vreau să spun?

Frank credea că deține controlul, dar s-a lăsat surprins.

Ann a făcut un pas în spate și a îndreptat un alt dezintegrator spre el.

– Final de partidă, șuieră ea și apăsă pe buton.

Adam nr. 683475 a încetat să existe. Iar sufletul lui Frank Schermann s-a trezit din nou într-o existență non-temporală. A mai rămas din ei doar o carcasă goală.

Controlorul a suspinat ușurată și și-a șters cu o batistă fruntea transpirată. Apoi și-a luat geanta din mâna androidului și era pe punctul de a pleca când se gândi că toate tablourile alea ar putea valora ceva bani.

Dacă ar putea să convingă lumea că a descoperit în podul străbunicii sale niște lucrări necunoscute ale unui pictor celebru……

– Aș putea deveni putred de bogată, a șoptit iar bucuria și pofta de viață i-a revenit în priviri.

Erau șase tablouri mari în studio. Știa că nu le putea căra singură, se și grăbea, lichidatorii carcasei vor ajunge în mai puțin de o oră.

Ce-ar fi să-i dea o nouă personalitate androidului și să-l folosească ca hamal? Apoi să se întoarcă aici și să-l reseteze din nou. Părea o ideea excelentă. Până la urmă trebuia doar să împacheteze tablourile și să le ducă jos, ar fi durat 10-15 minute.

A conectat programatorul în portul de intrare din spatele capului androidului și a instalat o nouă personalitate.

Androidul a deschis ochii și s-a prezentat:

– Bună dimineața. Eu sunt Thomas nr. 7349765. Cu ce pot fi de folos?

– Thomas, vezi tablourile astea?

Thomas s-a uitat de jur împrejurul studioului.

–  Vreau să………a rămas tăcută când a văzut zâmbetul sardonic de pe buzele lui.

N-a mai avut timp să adauge altceva pentru că androidul a trântit-o violent pe podeaua prăfuită. Până să se dezmeticească, Thomas s-a suit pe ea, imobilizând-o. Apoi și-a încleștat mâinile pe gâtul ei și a început s-o sugrume.

– Am văzut ce se întâmplă pe aici și am profitat de ocazie, doamnă. Acum zece ani un criminal în serie pe nume Robert Stern a fost executat. L-au acuzat de uciderea a cinci femei. În realitate omorâse mult mai multe. Am o veste proastă pentru tine. M-am întors!

Traducere, din limba engleză în limba română, Cătălina Popescu