Foto: www.universetoday.com, preluată de la NASA/JPL-Caltech/Kevin M. Gill

Unele dintre lunile Sistemului nostru Solar au devenit ținte foarte atrăgătoare în căutarea vieții, tot mai multe dovezi aducând la lumină faptul că unele dintre ele au oceane sub straturi de gheață și că aceste oceane sunt calde și bogate în chimie prebiotică (chimia substanţelor premergătoare vieţii).

În timp ce prezența unui ocean pe Europa devine larg acceptată, există mai multă incertitudine cu privire la celelalte luni galilene. Cu toate acestea, noi dovezi sugerează că Callisto este foarte probabil și o lună oceanică.

Callisto este a doua cea mai mare lună a lui Jupiter, a treia cea mai mare lună din Sistemul Solar și cea mai exterioară lună galileană. Sondele Voyager au adus primele imagini din apropierea lui Callisto în 1979, iar nava spațială Galileo, cele mai bune imagini și date științifice în timpul zborurilor între 1996 și 2001, Galileo oferind și prima dovadă că, Callisto ar putea adăposti un ocean subteran.

Principalele dovezi care susțin un ocean pe Callisto provin din câmpul magnetic al lunii. Spre deosebire de câmpul magnetic generat intern al Terrei, cel al lui Callisto este indus, ceea ce înseamnă că, câmpul este creat din interacțiunile lui Callisto cu Jupiter și din câmpul său magnetic extrem de puternic. Pentru ca, Callisto să inducă un câmp magnetic, acesta trebuie să aibă un strat de material conductor.

Acum se ridică întrebarea dacă stratul este un ocean sau altceva. Diferiți cercetători au încercat să răspundă la această întrebare de când Galileo și-a adunat datele.

Într-o lucrare din 2017, cercetătorii au indicat ionosfera drept cauza principală a câmpurilor magnetice ale lui Callisto, iar o altă cercetare, nouă, din AGU Advances, bazată pe datele Galileo, întărește ideea că Callisto are un ocean subteran și că acesta este responsabil pentru câmpul magnetic al Lunii, mai degrabă decât pentru ionosfera sa.

După ce au creat un model cu patru straturi de Callisto, inclusiv ionosfera sa, cercetătorii au ajuns la concluzia că ionosfera lunii singură nu poate explica câmpul magnetic și la concluzia că oceanul are o grosime de zeci de kilometri de la fundul mării până la coaja de gheață, iar coaja de gheață ar putea avea și o grosime de zeci de kilometri.