LAIKA*
Stelele se apropiau și se îndepărtau. Universul întreg se rotea, se rotea… după toate cele trei axe ale lui, ca într-un carusel din parcul de distracții, mânat de un motoraș neștiut, dar care nu mai obosea. Părea că lumea întreagă s-a pus în mișcare și nu are de gând să se mai oprească. O lumină puternică învăluia cușca zburătoare în care eram închisă. Uneori mă orbea cu razele ei, alteori dispărea pentru o vreme. Din când în când, se arăta o minge uriașă, pătată cu albastru, alb și verde, care nu se mai despărțea de mine. Mă însoțea în rotirile fără sfârșit și mă făcea să mă simt în siguranță. Nu se apropia și nu se îndepărta, așa ca toate celelalte stele. Rămânea acolo, mă conducea și mă veghea, jucându-se cu mine și amintindu-mi că acolo era acasă. Mă simțeam ca o balerină care își alege un punct fix în sală unde revine mereu cu privirea de fiecare dată după ce mai adaugă o întoarcere în piruetă. Și încă una, și încă una… Era cald, din ce în ce mai cald, respiram cu greu și renunțasem să mă mai mișc. Se făcuse liniște. Cerul tot mă purta cu el și eu mă lăsam condusă. O amețeală aproape plăcută mă cuprinsese și parcă nu-mi mai simțeam corpul.
Eram ușoară ca un fulg și pluteam, pluteam, singură în lumina care venea și pleca. Nu-mi dădeam seama dacă e zi sau noapte, nu mai știam dacă urmează apusul sau răsăritul, toate se amestecau în jurul meu și mă făceau să mă gândesc la căsuța mea de pe Pământ. De ceva timp nu mai văzusem nici un om în jurul meu și asta mă făcea să mă întreb oare ce joc nou au născocit pentru mine de data asta. Mai stătusem închisă cu zilele în alte și alte cuști de metal, cu miros greu, dar întotdeauna cineva în halat alb apărea, mai devreme sau mai târziu, să mă scoată și să mă ia în brațe, era momentul pe care îl așteptam cel mai mult…
Laika cu senzorii medicali plasați
Nu mai simțeam nici foame, nici sete, mă obișnuisem deja cu noua mea hăinuță și cu toate firele care ieșeau din coronița pe care mi-o puseseră pe cap. Mă îmbrăcaseră ca pe o regină și mă puseseră pe micul tron din cușca mea metalică. Dar nu mai roiau în jurul meu nici halatele albe, nici cele albastre, nici costumele cenușii, nici uniformele kaki. Dispăruseră cu toții din clipa în care au deschis pentru ultima dată ușița doar ca să-mi mai pună puțină apă și să scoată folia care mă împiedica să văd în afară. Aveam răbdare, știam încă de la început că jocurile halatelor, costumelor și uniformelor sunt complicate și de neînțeles, dar că toate aveau să se sfârșească cu o îmbrățișare și un castron cu bunătăți.
Nu a mai apărut nici Mișka, soldatul care îmi punea de mâncare, îmi schimba apa și mă scotea la plimbare de două ori pe zi. Era un joc nou pentru mine, dar înțelegeam că pentru asta eram cu toții împreună, acolo, în laborator, și că oamenii lucrau de zor doar ca să ne inventeze noi jocuri, mie și tuturor celorlalți căței cu care împărțeam canisa. De data asta, jocul era cu stele, hăinuțe de regină și văzduh.
Vladimir Yazdovschi
KOROLIOV
Într-o dimineață rece de octombrie, un bărbat în costum, proaspăt pensionat, își plimba liniștit câinele, așa cum făcea în fiecare zi, în parcul Petrovsko-Razumovsky din Moscova anilor ’90. La rondul cu statuia eroilor sovietici ai spațiului cosmic, se întâlnește cu un general în rezervă, în uniformă militară ornată cu o salbă multicoloră de medalii și decorații. Cei doi se opresc pentru o clipă să stea de vorbă, când, deodată, câinele îl apucă strașnic pe general de un picior și îi rupe pantalonii. Primul impuls al generalui a fost să-i tragă un șut potaiei, dar s-a abținut de îndată, a zâmbit calm și i-a spus câinelui care încă mai ținea între colți o bucată de stofă: „Respectele mele, sabaka, tu ai mai multe ore petrecute în spațiul cosmic decât mine!”. Cei doi se despart amical și își văd fiecare de drumul lui.
Bărbatul în costum era medicul Vladimir Yazdovsky, fostul șef al echipei mele de cercetări biomedicale, cel care avea în sarcină să studieze și să găsească o soluție prin care o ființă umană poate călători în spațiul cosmic. Cercetările lui s-au îndreptat către proiectarea și construcția sistemelor de menținere a vieții în condițiile zborurilor spațiale și a început printr-un program de selecție și antrenare a animalelor mici pentru astfel de zboruri. Yazdovsky lucrase ca medic militar în timpul celui de-al doilea război mondial și spera să se retragă din armată. Cererea i-a fost respinsă și atunci și-a continuat serviciul militar în forțele aeriene sovietice, la începutul anilor ’50, lucrând în medicina aviatică. Când l-am aborbat pentru a-i propune un nou proiect, inițial m-a refuzat, informându-mă sec că e implicat deja în alte proiecte. L-am asigurat că ceea ce eram pe cale să-i ofer era cu mult mai provocator decât ceea ce făcea el. L-am întrebat direct dacă a văzut vreodată lansarea unei rachete. A răspuns, firește, că nu, la care am adăugat: „Dacă ai vedea vreodată una, te va urmări pentru tot restul vieții tale.”
Așa s-a întâmplat și cu mine, pe când eram copil într-un sătuc ucrainean, așa s-a întâmplat și cu Yazdovsky. Mi-au trebuit ore lungi de plimbări împreună, în același parc moscovit, până am reușit să-l conving. L-am dus în biroul meu de proiectare, i-am arătat uzina în care se fabricau rachetele, l-am prezentat colegilor mei și i-am explicat tot. Cred în munca grea și în eforturile de a-ți depăși limitele. Așa mi-am trăit întreaga viață. Viața n-are sens fără riscuri. Nu există nimic mai frumos pe lume decât să privești o rachetă înălțîndu-se spre cer. Yazdovsky a acceptat în cele din urmă. I-am spus că nu le cer nimic mai puțin oamenilor din echipa mea decât îmi impun mie însumi, iar la acea vreme lucram deja câte 12-16 ore pe zi, în condiții dure. A pornit practic de la zero, pe biroul lui îl aștepta doar o foaie de hârtie cu schița detaliată a unui câine. În câțiva ani a ajuns să fie considerat pionierul și fondatorul medicinei și biologiei spațiale sovietice. Împreună cu medicul Oleg Gazenko, ei au fost cei care au selectat și au pregătit câinii pentru zbor și tot ei au fost cei care au purtat povara răspunderii când unii dintre ei nu s-au mai întors pe Pământ.
Cerma – space cats, Felicette
Eram în plin Război Rece, iar compețița cu americanii pentru cucerirea spațiului cosmic era una acerbă. Dacă NASA trimitea în spațiu șoareci și în special maimuțe – francezii au folosit chiar și o pisică, pe nume Félicette – URSS a ales să lucreze cu câini și asta s-a dovedit a fi o alegere inspirată. Întregul program a fost ținut în cel mai strict secret, era procedura noastră tipică – de teama spionajului american, dar și din precauția de a nu fi nevoiți să ne dezvăluim eventualele eșecuri. Propaganda americană, în schimb, făcea publice toate tentativele de lansare a navetelor spațiale cu animale la bord, care uneori eșuau lamentabil sau chiar se făceau de râs în fața lumii întregi.
Ham, cimpanzeul
Unul dintre maimuțoii lor a fost dat la televizor când a aterizat după o misiune reușită, dar le-a făcut tuturor figura și la deschiderea capsulei primul lucru care i-a venit în minte a fost să muște mâna care încerca să-l scoată afară și apoi să se masturbeze în direct, în fața camerelor de filmat. Primatele, rozătoarele și felinele nu pot fi controlate în comportament la fel de bine precum câinii, în condițiile dificile și stresante ale zborului în spațiu. Nu sunt destul de rezistente. Maimuțele, chiar dacă sunt cele mai apropiate de om pe scara evoluției, sau poate tocmai din această cauză, sunt foarte instabile emoțional și trebuiau sedate înainte de decolare. Ne bucuram de avantajul că avusesem acces la toate informațiile furnizate de americani, în cărți, tratate și articole științifice, și știam bine cu ce a trebuit să se confrunte, pe când ei habar n-aveau ce pregăteam noi, iar asta ne-a ajutat să fim mereu cu un pas înaintea americanilor. Tăcere deplină și anonimat total.
Doi căței în racheta de testare a imponderabilității
În afară de Statele Unite și Franța, alte patru națiuni – Argentina, China, Japonia și Iran – făcuseră experimente cu alte animale în spațiu: iepuri, porci, șobolani, șoareci, șerpi, scorpioni, pești, molii, melci, greieri, furnici, muște, albine, păianjeni și tot soiul de gândaci și larve. În Rusia, cunoșteam bine deja comportamentul canin, încă de pe vemea lui Pavlov, și știam cum să lucrăm cu ei. Câinii sunt ușor de antrenat și de dresat. Sunt asemănători oamenilor ca psihologie și în reacțiile lor fizice și emoționale la stimuli extremi. Sunt ușor de îngrijit și, mai presus de toate, ieftin de procurat.
În perspectiva de a trimite un om în spațiu în deplină siguranță, era necesar mai întâi să studiem animalele în condițiile zborurilor spațiale, iar câinii au fost cei mai la îndemână, Moscova fiind plină de maidanezi și așa a rămas până azi. Toți câinii aleși trebuiau să fie de talie mică, de cel mult 6-7 kg în greutate și nu mai lungi de 60-65 cm, pe dimensiunile capsulei. Trebuiau să fie tineri, între un an și jumătate și cel mult 6 ani. Trebuiau să fie albi sau cu blana în cea mai mare parte deschisă la culoare, ca să se vadă mai bine pe camerele de filmat în alb-negru. Și, nu în ultimul rând, trebuiau să fie femele. Nu neapărat pentru că ar fi fost mai docile și mai ascultătoare, mai ușor de controlat. Nu, motivul era unul foarte pragmatic: era mult mai simplu de proiectat pentru ele un sistem de colectare a rezidurilor lichide și solide. În capsulă nu era suficient spațiu și nici echipament care să-i permită unui cățel să-și ridice piciorul. Destul de evident, nu-i așa?
Totuși, au scăpat și câțiva masculi, puțini, de altfel, printre numeroasele cățelușe din program. De fapt, toți primiseră nume de băieți, indiferent de sex, asta pentru că în limba rusă, la fel ca în română, sabaha este un substativ de genul masculin. Tuturor li se schimbaseră numele, în cazul puțin probabil în care ajungeau la noi cu vreun nume cunoscut. Cele mai multe „botezuri” au avut loc chiar acolo, în laboratorul de la Institutul de Medicină a Aviației din Moscova. Câinii trebuiau să poate nume demne de misiunea patriotică pe care le-o încredința statul sovietic. Nume precum Bășinuța sau Căcăcioasa nu puteau fi acceptate. Un înalt demnitar comunist a socotit că Marquise sună mult prea burghez și a cerut să i se schimbe de îndată numele cățelușei. Unul și același nume era artibuit mai multor cățelușe diferite, altora li se schimba numele de la o misiune la alta, iar în unele cazuri s-a recurs la serii de nume identice, numerotate cu 1, 2, 3. Una peste alta, devenise foarte dificil să mai ții evidența tuturor patrupedelor care au călătorit în spațiu, dar cert este că au fost peste 30 de patrupede zburătoare. Din păcate, 15 dintre ele nu s-au mai întors înapoi. Explozii la decolare, incendii în timpul zborului, parașute care nu se mai deschideau înainte de aterizare, depresurizare, lipsa aerului în capsule sau supraîncălzirea din timpul zborului… Odată chiar, apărând riscul de aterizare în China din cauza unei erori de calcul a traiectoriei, o capsulă a fost distrusă controlat înainte de a atinge solul.
Lost in space- Kometa
Toate aceste creaturi nevinovate, care s-au văzut fără voia lor puse să zboare în spațiu, nu au fost altceva decât niște personaje secundare din basmul pentru adulți numit URSS, transformate în martiri și sfinți ai comunismului. Soarta lor n-a fost altceva decât o întrupare a utopiei bolșevice despre o societate perfectă, care s-a crezut capabilă să preschimbe basmul în realitatea unei lumi ideale. Sărmani maidanezi, obligați să îndure teste inumane și fie să-și dea viața pentru Mama Rusie ca eroi postumi, fie – în cele mai fericite cazuri – să se trezească adulați de întreaga națiune, ajungând pe prima pagină a ziarelor sau vedete de televiziune. Cei mai norocoși dintre ei ajungeau să fie adoptați după ieșirea lor la pensie de către academicieni sau medici și ingineri milostivi din laboratorul nostru. Singura dintre toate care, pradoxal, a împărtășit toate aceste ipostaze a fost Laika. Primul câine care a gravitat pe orbita terestră și singurul caz în care condamnarea la moarte era cunoscută încă înainte de lansare. Aveam noi dreptul să le facem asta și în numele căror scopuri mărețe de neatins? Tuturor celor mai bine de 30 de căței?…
Note
- Laika = Lătrătoarea, în limba rusă
(va urma)
