Sunt unele filme, precum Pământul rătăcitor (Liu lang di qiu) făcute să impresioneze vizual. Grandioase, cu suficiente efecte cât pentru alte zece filme, doldora de idei de parcă ar fi gușa cocoșului din poveste. Altele filme sunt mai rudimentare, rumegând aceleași idei și concepte mai vechi de un secol. Aici includ Până la marginea lumii (Rim of the World) în care avem o invazie extraterestră și o fugă fără țintă a unor copii de toate rasele. Între cele două extreme, între exod și invazie, rămâne să găsim la ce ne mai uităm pe Netflix.

Pământul rătăcitor (Liu lang di qiu), o megaproducție chinezească ce a spart topurile și punga producătorilor. Un succes de casă așa cum nu a mai existat înainte pentru cinematografia marelui popor asiatic. 

Într-un viitor îndepărtat Soarele se va transforma într-o gigantică roșie făcând, la început, viața imposibilă pe Pământ, pe urmă înghițând planetă după planetă, întreg Sistemul Solar. Prevăzând această catastrofă oamenii din toate țările se unesc în Guvernul Terrei Unite și construiesc câteva mii de propulsoare capabile să smulgă Pământul de pe orbita sa și să-l poarte spre o altă stea, una capabilă se asigure supraviețuirea umanității. Filmul Pământul rătăcitor prezintă începutul călătoriei de 2500 de ani, spre Proxima Centauri, întinsă pe 4,2 ani lumină, concentrându-se pe eroismul unei mici echipe chinezești la trecerea pe lângă giganticul Jupiter.

Dacă la capitolul efecte speciale filmul stă foarte bine, jocul actorilor îl trage puternic înapoi. Dar, trecând peste militantismul chinezesc și internaționalizarea forțată, filmul oferă câteva scene memorabile. Apropierea Pământului de Jupiter, sau încercarea de evadare a celor doi astronauți de pe Stația Spațială Internațională de Navigare (unul chinez, altul rus) în care vedem o reinterpretare a lui Hal 9000 sunt tot atâtea momente bune din film.

Din nefericire, cei doi protagoniști, frate și soră, nu oferă suficientă credibilitate fiind mai degrabă unidimensionali. Cel puțin fata, care la început are un mic rol de rebelă, pare a avea sarcina de a asigura un fundal sonor bazat pe bocete și plânsete consistente (ceea ce mi-a adus aminte de Exterminarea, un alt film SF impresionant prin efecte, care are ca fond sonor plânsetul neîntrerupt al unor copii). Dar nici restul personajelor nu sunt mai breze.

Totuși pe ansamblu filmul nu e rău și merită să-i fie acordată o șansă. Prea suntem obișnuiți cu viziunea americană asupra spațiului și a comportamentului oamenilor în timpul unui cataclism. Pământul rătăcitor oferă un altceva. Dacă e mai proaspăt, sau mai interesant rămâne ca fiecare să stabilească după vizionarea lui. Pentru mine chiar a reprezentat o surpriză pozitivă.

Până la marginea lumii (Rim of the World) ne readuce cu picioarele pe Pământ. Unul banal, plin de stereotipurile practicate de hollywood și prin temele alese. Adolescenți, nici copii, nici adulți, ce se confruntă cu o invazie extraterestră.

Avem în acest film un mic grup de tineri reprezentativi pentru America zilelor noastre: un caucazian, un afroamerican, o asiatică și un hispanic. Poate că această împărțire nu ar trebui să conteze, dar nici nu poate fi trecută cu vederea. Spre deosebire de alte filme în care tineri adolescenți se confruntă cu necunoscutul, îmi vin acum în minte lungmetrajul IT (după un roman de Stephen King) și serialul Stranger Things, între cei patru protagoniști din Rim of the World nu apare aceea chimie necesară pentru a ajunge să empatizezi cu efortul lor. Nu ajută la asta nici realizarea CGI a extraterestrului, unul de tip Alien, prost grămadă, dar bine dotat biologic.

De ce am ales totuși să prezint aceste două filme împreună, deși subiectele abordate sunt atât de diferite? Pentru că ambele se muncesc să aducă în prim plan diversitatea oamenilor, rasă și națiune, și efortul lor de a colabora pentru binele comun trecând peste deosebirile culturale și tehnologice. În megaproducție chineză admirăm efortul republicii populare de lider planetar, ajutat direct de către ruși și în plan secund de francezi, americani și alții. Chiar dacă în unele cadre se încearcă o plonjare în viața de zi cu zi a unei omeniri împinsă spre necunoscutul rece și aspru al galaxiei, acestea sunt minoritare. În majoritate filmul insistă pe extraordinara capacitate a Chinei de a face față unei situații apocaliptice și capacitatea de sacrificiu al cetățenilor ei (desigur și filmologia americană abundă de astfel de filme și scene și sloganuri național-patriotice).

În al doilea film efortul de a salva omenirea de la extincție cade pe umerii unor copii. Slabi, cu probleme de familie, unii chiar labili psihic, sau certați cu legea, acest grup de omuleți găsește și reușește să folosească informația care ne dezvăluie călcâiul lui Ahile al extratereștrilor. Nu vă așteptați la o întorsătură de situație de genul celei din Războiul lumilor de H. G. Wells, aici lucrurile sunt mult mai prozaice și totul poate fi găsit pe un stick de memorie. Și în acest caz geniile americane (deși fata e o chinezoaică fugită de acasă) reușesc să scape de Alien, să pornească un generator electric, să cupleze o armă mortală și, în general, să facă niște ghidușii mistico-tehnice pentru salvarea, în extremis, a planetei-mumă.

Sper și sper din nou ca Netflix să aducă și filme mai bune, că de astfel de „capodopere” ne putem lipsi.