Pulsoximetrul

Se pare că am crăpat pe firobuz, în timp ce mă holbam la o fetișcană, aglomerație, căldură de iulie, m-a privit și ea de vreo două ori, nedumerită. Avea buze fine, brunețică, mi-am coborât ochii de rușine, m-am oprit întâi asupra tenișilor, apoi am urcat spre blugii negri și m-am oprit în dreptul genunchilor, care se vedeau prin croiul tăiat, noroc cu modele astea. Ce i-aș mai fi mângâiat genunchii ăia frumoși.

Băi, groaznică durerea aia în piept. Am căzut, un pachet de grăsime, am luat în primire podeaua, am auzit cum sună lumea la 112, m-a luat salvarea, mă secera durerea, chiar sub gât, sufocarea, panica, transpirația rece, mâinile înțepenite. M-au conectat la un monitor pentru funcții vitale, branulă, perfuzor, pulsoximetru în deget, le știam pe de rost, pentru că lucrasem câțiva ani în tehnico-medicale, cunoșteam totul despre tifoane, seringi, tensiometre, instrumentar. Mă liniștisem pe targă, deși mi se părea că urcăm și nu-nțelegeam de unde pantă în Timișoara, în orașul ăsta ca-n farfurie? Mă transferau la un spital mai șmecher, într-alt oraș? Și dacă da, unde?

M-au adus, într-un sfârșit, într-o sală imensă, luminată de-un milion de neoane și lămpi scialitice, un soi de echipamente speciale pentru operații, cu putere ce se măsoară în zeci de mii de luxteni. M-au abandonat acolo, pe targă, decuplându-mă de la monitor, măcar mi-au lăsat perfuzorul și pulsoximetrul.

Am zăcut printre gemetele altora, zeci de mii de văicăreli, cu junghiurile în piept și perfuzia picurând cine știe ce soluție, până am reușit să privesc pulsoximetrul. Abia atunci am început să intru la bănuieli, chinezăria trebuia să arate două valori, mari și late, saturația de oxigen și pulsul. Prima nu trebuia să scadă sub 97%, iar mie îmi indica 65%, o aberație, însemna că nu mai respiram de minute bune, iar pulsul, inexistent. M-am pipăit, m-am mirosit, păream în regulă. Dar pieptul durea ca dracu.

Greu, m-am ridicat în capul oaselor, ca după o beție cruntă, tărgi în stânga, tărgi în dreapta, cu pacienți, cât vezi cu ochii, într-un salon interminabil. La câteva sute de metri în față, un zid de plexiglas, m-am apropiat, cozi cu bolnavi, m-am îndreptat, ca în transă, spre un ghișeu liber, avea ușiță de-aia ovală, de trebuia să-ți frângi spinarea, cum văzusem de-atâtea ori, cel mai recent la Serviciul de eliberare permise auto.

Mă luă în primire un individ gușat, tuciuriu, cu ochii injectați, părea mahmur, aducea puțin cu profesorul meu de informatică din facultate.

— Da, vă rog!

— La ce spital sunt?

Nea Gușă își ciupi de câteva ori gâlma de sub bărbie, tic nervos, probabil, Doamne, ce guler șifonat și murdar avea la jegul ăla de cămașă ce-i acoperea țâțele:

— Cetățene Cornel Bianu, ați ajuns la… cum să mă exprim…se ciupea de gâlma aia ca un dobitoc…ați ajuns la Poarta Raiului.

Nu puteam respira, mă înecasem.

— Bun, vreau să trec.

Gemete peste tot, mă sufoca mirosul ăla fetid, ca al unui spital ce trebuia dărâmat de secole, plin cu bacterii și instrumentar infectat, cu pinoceanice colcăind prin podea și pereți.

— Eh, stați, dom’le, că nu e așa simplu, tre’ să facem niște verificări. Creștin-ortodox, da? Așa-mi apare pe biblioraftul ăsta.

Nu vedeam aproape nimic în spatele ghișeului, mă durea pieptul de parcă fusesem înjunghiat.

— Da, creștin-ortodox.

— Hopa, văd că aveți dosare și la penticostali, și la mormoni. Ce-ați căutat, domnule Bianu, la penticostali?

Făceam pe mine din cauza durerii.

— Aha, ați vrut să vă cuplați cu pocăite, înțeleg. Da’ cu misionarele mormone ce-ați avut? Se uita într-un monitor, îi sclipeau ochii, se amuza perversul.

— Înțeleg, da, vă incitau uniformele și ecusoanele, și cum vorbeau limba română cu accent.

— Vă rog, putem trece mai departe, simt că leșin.

— Bun, lăsăm momentan dosarele alea, să vedem ce-arată biblioraftul ăsta. Cam voluminos, răutate! Să vedem: niște beții, iarbă de vreo câteva ori, fără efect, ai fost o dată la păcănele, poker doar în familie, de Crăciun, să îți fie rușine că ți-ai chelit bunica de bani, altfel… destul de bine până aici. N-ai furat, minciuni, mă rog, ocazional pe la serviciu, n-ai dat, n-ai luat șpagă, asta-i chiar spectaculos, n-ai fost în bordeluri, videochat, hmmm, te-au mâncat degetele de câteva ori, însă te-ai abținut, dar, ce-am găsit noi aici… onanie!

Saliva, mizerabilul.

— Phiuuu, ai umplut câteva cisterne.

— Păi, na, când m-a părăsit…

— …ei, te-a părăsit…

— …pentru unul cu față de tractorist.

Își belea ochii fără încetare în monitor, tastând nevrotic, ca un bețivan intrat în sevraj:

— O fi având moacă de tractorist, dar ia uite cu ce profil defilează… de sculer-matrițer.

Începu să râdă ca un prostovan, să râdă până s-a înecat cu scuipați, credeam c-o să se sufoce în gușa aia uriașă:

— O glumă nefericită, iartă-mă.

Bău un pahar cu apă.

— Vrei niște glucoză?

— Nu, vă rog, mă ia cu leșin, pot intra?

— Stai, domnule, să vedem. Bun, n-ai poftit averea nimănui, n-ai avut amante, n-ai fost la saloane de masaj erotic, n-ai agățat femei prin cluburi, dar… ce mai avem noi aici…

Râdea pe-nfundate, ca un dement.

— … ce mai avem noi aici… pornoșaguri…

Îmi venea să-i sparg țeasta, acolo, pe loc, cum scrola, pervers, rapoartele alea.

— Hm, bine, înțeleg, filme porno, de-alea normale, să zicem. Ok, pornografie vintage, hai, merge și asta. Aha, filme porno cu Imperiul Roman, bun, îți plăcea istoria, treacă-meargă. Pornstar Trek și Matrixxx? Să zicem… Dar, desene animate porno? Japoneze?

— Știți, animații Manga…

— Lasă, lasă, că-ți iese ție mango pe nări. Ia uite ce scrie aici, desene cu sirene, și nimphete?

— Pot să trec?

Se întinse pe spate, odihnindu-și mâinile pe burdihan:

— Mă, eu te-aș lăsa, dar trebuie și noi să avem niște hârtii la dosar, așa sunt procedurile, ce pot eu să-i fac, nu eu le-am scris.

— Ce hârtii? Am duhovnic, am fost la spovedanie, la Catedrală…

— Da, o dată pe an, de paști, la părintele Caius Avram, o să avem noi o vorbă și cu dânsul, prea ușor ți-a șters o droaie de porcării, nu merge-așa simplu. Deci, trebuie adeverințe la dosar, iar astea cu pornachele sunt cam greu de-obținut, mă rog, eu zic să le lăsăm pe mai încolo. Hai s-o luăm cu chestiile simple, uite, îți trebuie una de la Oficiul Pentru Combaterea Discriminării.

— Nu înțeleg…

— Când aveai cinșpe ani, ai furat o scrisoare pe care o primiseră vecinii tăi unguri, ăia de la etajul patru, mai ții minte?

Cum puteam uita? Pe vremea aia credeam că fiecare ungur complota în secret să ne fure Ardealul. Îmi aduc aminte și-acum, era o amărâtă de scrisoare poștală, primită de la o rudă de-a lor din Austria, omul se pozase cu Schonbrunn-ul, ce să zic, dejucasem un mare atentat la siguranța națională.

— Așa, recunosc, a fost o prostie, ce să fac acum, ce adeverință îmi trebuie?

Nea Gușă țăcăni satisfăcut din buze:

— Norocul vostru că acum le scoate programul, uite, ia și-un pix, că m-ai prins în formă și nu te-ai contrat cu mine.

Își scoase capul pe ferestruică:

— Vezi lifturile alea din dreapta? Scanează documentul, apasă butonul pentru parter și-ai să ajungi unde trebuie. Te descurci tu acolo, mie îmi trebuie semnată. Hai, că, uite, se face coadă și la mine.

Am pus perfuzorul deoparte, mi-am scos și branula, mă râcâia brațul, îmi pleznea capul, abia-mi simțeam gâtul, de parcă fusese ghilotinat, am levitat până în lift, coborâtul a durat o imensitate, se făcuse frig, din ce în ce mai frig. Atunci când s-au deschis ușile, la parterul mult așteptat, fulguia. Și trăgea un vânt umed și rece de-ți înghețau oasele.

Nimerisem într-un cimitir. O voce de bărbat bubui:

— Marian!

Încercam să localizez direcția.

— Mariaaaan!!! Haide-n pizda mă-tii, Marian…

L-am văzut, cu o cușmă neagră, fular alb, pardesiu închis la culoare, albastru la față de nervi, Tribunul.

— Adu mă telefonul, Marian! Mă, te-ai născut chiar atât de imbecil, Marian…

Mă observase, își bulbuca ochii, îi jucau pupilele ca la ping-pong. M-am căutat, instinctiv, de-un telefon, n-aveam nici portofel, nici chei sau mobil, nu rămăsese nimic, îmi dispăruse rucsacul. El perora:

— Nu am telefon și nu pot intra în emisiune, Mariaaaaaan, imbecilule!!!

Fără să mai stau pe gânduri, am scos pulsoximetrul de pe arătătorul mâinii stângi:

— Mă iertați, însă avem un model nou…

— …de unda pizda mă-tii, că la partid n-am cumpărat…

— …de la Parlamentul European. Dar trebuie să-mi semnați aici, că au venit pe proces-verbal.

A iscălit fără să se uite, apoi și-a dus pulsoximetrul la ureche:

— Da, alo, vă rog, acum putem intra în emisiune.

Privea în gol, cum făcea el de obicei când apărea la televizor. Asta era! În 1996 citeam România Mare împreună cu Buni Mărioara, aveam 14 ani și salvam țara de unguri, de-aici mi s-a tras. Am convins-o până și pe mama să voteze la parlamentare cu Vadim. Cine știe ce mi-a semnat maniacul, nu-ndrăzneam să privesc adeverința, să nu mi-o strice zăpada, am luat-o la sănătoasa înspre lift.

— Marian, nu merge căcatul ăsta, Mariaaaan!!!! Imbecilule, piticul dracului, escrocule!

Nea Gușă anexă adeverința la un dosar proaspăt început.

— Deci, cum spuneam, pornachele rămâne la urmă, mergem de la simplu la complex. Hai să vedem, următoarea speță, păcănelele, te-a dus odată tac’tu, pe tine și pe-un coleg în birt. Pe tine nu te-a prins mania asta, da’ ăla, cum îl cheamă, colegul tău, Eugen Chiosa, ăla când te-a văzut cum sticleai ochii și plezneai butoanele alea, a rămas cu sechele. Trebuie adeverință. Vezi liftul, da, acolo, în stânga. N-ai pierdut pixul când te-a fugărit bezmeticul ăla, așa-i? Bun, uite și formularul, să ziceți mersi că acuma le scoate programul, hai, că nu-mi place să am coadă la ghișeu, mi-l aduci semnat aici, aici și aici.

***

Avu nevoie de nenumărate drumuri între tot felul de oficii ascunse prin orașe cu clădiri putrezite sau cătune înțesate de tot felul de lighioane, până rezolvă, după multe complicații și alergătură, toate ștampilele, semnăturile și spețele care-i atârnau de gât. Veni și momentul cel mare al celui din urmă aviz și al mult așteptatei primiri în Rai.

Privirea ezitantă, posacă a lui Nea Gușă îl băgă în sperieți:

— Domnule Bianu, felicitări, dosarul dumneavoastră este complet, mă văd nevoit, însă, a-l revizui pentru noua procedură de pre-aprobare.

— Pre-apro-ce?

— Pre-analiză și apoi aprobare. Au intervenit recent niște schimbări și acum fiecare filă-duplicat a dosarului, iar la tine, să nu uităm, sunt vreo nouă bibliorafturi, trebuie, mai nou, contrasemnată și certificată pentru conformitate cu originalul.

— Aveți idee cât mai durează?

— Ho, că încă nu s-au emis nici măcar normele metodologice de punere în aplicare a noilor dispoziții. Te anunțăm noi!

Îi trânti bosumflat gemulețul în nas. Auzi clicurile nervoase ale mouse-ului și lovitul de sertare în timp ce se depărtă, buimac, cu umerii frânți. Își găsi, ca prin transă, patul mobil, cel cu care fusese adus în acel loc de chin, se lăsă inert peste cearceafurile îmbibate cu transpirație grea și, pentru prima dată după foarte multă vreme, închise ochii.

Povestirea Pulsoximetrul face parte din volumul de povestiri Amor fără alcool, aflat în pregătire la editura Tritonic. Volumul cuprinde 26 de povestiri, inspirate de viața de zi cu zi a unui tânăr implicat social.