Zori

– Până în vârful acelei culmi, încercă să se încurajeze cavalerul.

Glasul slab îi suna şi lui ciudat. În urmă cu cincizeci de zori fusese puternic, ca tunetul din nopţile furtunoase. Dar asta se întâmpla demult şi departe, într-o altă lume. Una în care Regatul Sian era o adevărată bijuterie pe faţa pământului, cu recolte îmbelşugate, comerţ înfloritor şi baluri la palat în care dansa cu domnişoarele de viţă nobilă ce suspinau după el.

Din păcate, aşa cum spunea bătrânele nebune, comorile atrag invidia. Iar aridul Regat Noan năvălise asupra sienilor, ajutat – se zice – se un pitic demonic. Foc şi pucioasă se abătuse asupra cotropiţilor, iar falnica armată din care şi el făcea parte fusese spulberată în cele patru vânturi într-o singură dimineaţă mohorâtă.

– Măcar a fost o dimineaţă! clătină din cap cavalerul, urcând anevoie coasta.

Din gloria şi splendoara Regatului Sian nu mai rămăsese nimic. Niciun alt răsărit nu mai urmase, iar ţara se cufundase într-o beznă aducătoare de rele. În lipsa zorilor care le furau vlaga, creaturile întunericului dărâmaseră piatră de pe piatră, devoraseră oamenii şi le furaseră sufletele.

Înţelegând că puterile lumeşti nu erau pe potriva acelei urgii, cavalerul sărise în spinarea calului său înaripat. Înţelepţii spuneau că, dincolo de graniţa din miazăzi, peste şapte mări, şapte munţi şi şapte pustiuri, se afla tărâmul în care hălăduiau unicornii. Doar despre aceste fiinţe magice se zicea că ar fi avut darul de a întoarce timpul.

Bidiviul îl purtase ca vântul peste mări. Când venise vremea munţilor, îşi mai pierduse din vigoare. Căci nicio fiinţă vie nu poate trăi cum se cuvine în lipsa soarelui, iar zorii uitaseră să se mai arate. Unele locuri erau cufundate în aceeaşi beznă ca aceea în care-şi lăsase ţara de baştină, în timp altele se scăldau într-o lumină lăptoasă, nici chiar ca o ceaţă, dar nici departe de aceasta.

Măcar pe acolo mai avuseseră ce să mănânce şi de unde bea apă. Pustiurile însă le veniseră de hac. Calul coborâse tot mai jos din zborul său maiestuos şi, de la o vreme, abia de mai reuşise să meargă împleticit pe solul uscat, de o nuanţă ştearsă şi înnebunitor de uniformă. Când căzuse, ţeapăn, cavalerul crezuse că-i sosise şi lui sfârşitul. Îşi plânsese bidiviul alături de care crescuse şi făcuse multe fapte de vitejie, apoi îşi dăduse seama că tocmai moartea acestuia îi putea salva lui viaţa.

Cu durere în suflet hărtănise animalul, hrănindu-se cu carnea lui, adăpându-se din sângele îngroşat şi greţos. Dar venise vremea când nici aceste bucate nu-i mai fuseseră la îndemână.

Acum urca sleit de puteri coasta unei dune maronii ştiind că, dacă nici din vârful ei n-avea să vadă tărâmul din poveştile înţelepţilor, stropul de voinţă care încă-l mai anima avea să-l părăsească. Îşi convise cu greu picioarele să se aşeze unul în faţa celuilalt. Paşi de moşneag beteag, pe punctul să se prăbuşească. Căzu în genunchi. Se forţă să se târască. Nisipul îi intra în gură, pe sub armură. Îl irita, dar nu mai avea timp să se preocupe de asta. Cu un ultim efort, ajunse pe culme şi privi dincolo de ea.

Ceea ce văzu îl lăsă fără suflare – un tărâm de basm, colorat cu toate nuanţele pe care-i fusese dat să le vadă vreodată.

*

Ajuns în mijlocul pădurii-curcubeu, se adăpă din apa rece a unui izvor şi căzu în nesimţire. Când îşi reveni, n-avea nici cea mai vagă idee cât timp trecuse. La început se întristă, apoi îşi dădu seama că zilele pe care le numărase zburând pe spinarea bidiviului său înaripat puteau fi false. Considerase că fiecare trezire corespundea unor zori – dacă soarele ar mai fi fost pe cer. Dar ce-i garanta că lucrurile erau aşa? Dacă se culcase şi se trezise la ore nepotrivite? Poate îşi închipuise că trecuse o săptămână, când, de fapt, trecuse o singură zi. Sau un somn de-al lui durase două zile.

– Oricum nu mai contează, ridică din umeri. În regatul acesta, cerul e mereu colorat şi luminos…

Se adăpă din nou din apa izvorului şi culese rodul încărcat al unui copac ce se apleca deasupra acestuia. Fructele sale, pe care nu le mai întâlnise până atunci, erau dulci şi zemoase. Odihnit şi sătul, o luă la pas pe potecile pădurii-curcubeu. După monotonia cromatică din ultima perioadă, explozia de culori prezentă acolo aproape îi rănea ochii. Dar îi şi curăţa sufletul pustiit, mai ales sub trilul minunat al păsărilor-măiastre.

Mai rămânea să găsească un unicorn. Cu siguranţă era unul prin apropiere, deoarece de mai multe ori simţise pământul cutremurându-se sub copitele sale de piatră. După ce merse o vreme, începu să distingă un murmur aparte reverberându-se printre tulpinile groase, formate din fâşii împletite. Încercă să-şi dea seama dincotro venea zgomotul şi căută să urmeze neabătut direcţia cu pricina.

În mod ciudat, nu resimţea nicio oboseală. Se oprea când şi când să bea apă sau să mănânce din fructele exotice ale acelor locuri, iar acestea îi dădeau imediat putere, de parcă n-ar fi mers fără întrerupere. Astfel, pierdu cu desăvârşire firul zilelor şi nu mai ştiu dacă viaţa plină de desfătări din Regatul Sian o trăise în urmă cu câteva zeci de zori, sau cândva, într-o tinereţe îndepărtată.

Pe măsură ce înainta, murmurul devenea tot mai puternic. De la o vreme se transformă într-un huruit care-l punea pe gânduri. Dar lumea aceea de basm nu se dovedise până atunci a fi periculoasă, aşa încât merse mai departe cu încredere. Şi iată că ajunse la o poiană mare, ce se deschidea spre un câmp de flori cu parfumuri şi culori nemaiîntâlnite. Iar în mijlocul lor trona o făptură gigantică, cu pielea ca piatra, solzi înalţi şi ascuţiţi pe spate, o coadă lungă, aripi largi şi un cap mare cât o casă.

Un dragon auriu. Huruitul, devenit aproape de nesuportat, era însăşi respiraţia sa.

– Cam mult ţi-a luat s-ajungi aici, pufni jivina de cum îl văzu. Te-am mirosit de la sute de leghe depărtare!

Avea o voce groasă, care făcea să se cutremure pământul. Dar ochii săi mari cât un car păreau blajini, aşa încât cavalerul nu se sperie.

– Numele meu e Darren şi am venit aici să găsesc un unicorn!

– Unicorni? Astea-s legende! se amuză dragonul.

Cavalerul îl privi circumspect.

– Sigur, spuse el tărăgănat. Iar tu eşti…?

– Un dragon. O fiinţă magică, ceea ce este cu totul şi cu totul alt lucru.

– Dacă zici…

Dragonul suflă un fuior de fum pe nări, apoi căscă zgomotos.

– Şi, mă rog, la ce aveai nevoie de un unicorn?

– Regatul meu a fost pustiit de un vecin care-a tocmit în slujba lui un pitic…

– Un pitic?! tună jivina. Rânji, arătându-şi colţii lungi cât un stat de om. Ah, scârboase creaturi! Sunt atât de mici că-mi intră în nas şi mă trag de firele de păr, făcându-mă să strănut! Odată am ars o jumătate de sat din cauza asta! Ce de vorbe mi-au ieşit…

– Un pitic magic, sublinie cavalerul.

– Magic? tresări reptila. Asta e o abominaţie!

– Şi tu eşti magic…

– Da, dar eu sunt dragon!

– Mda… În fine, ideea este că regatul meu a fost pustiit şi, de atunci, n-au mai apărut zorile….

– Zori? Hmmm, mi-aduc aminte că am văzut aşa ceva în peregrinările mele… O chestie ciudată, care transforma întunericul în lumină…

– … şi speram să găsesc un unicorn care să dea timpul înapoi! încheie Darren, iritat de atâtea întreruperi fără rost.

Se aşeză pe o piatră şi-şi prinse capul în palme.

– Dar acum… nu ştiu ce să mai fac…

Dragonul scoase un „hmmm” plin de înţelesuri, apoi îşi întinse capul până lângă om. Când ridică bărbia, cavalerul se trezi privind în ochiul de ambră al reptilei.

– Pot veni cu tine…

– Ca să… ce?

– Ca să pârlim abominaţia aia de pitic!

Darren îl privi lung.

– Vrei să spui că eşti dispus să pleci de aici peste şapte pustiuri, şapte munţi şi şapte mări doar ca să… ucizi un pitic?

– Bătrânul meu spunea aşa: „Un ghimpe mic astăzi îţi poate da mare bătaie de cap mâine”.

– Un ghimpe! spuse gânditor cavalerul, studiind pielea groasă acoperită cu solzi prin care nu părea să poată trece nici măcar o sabie.

Până la urmă, asta nu era treaba lui, aşa încât ridică din umeri.

– Şi mă poţi duce în spate?

– Desigur. Dar să te ţii bine, ca să nu cazi. Te poţi face praf până jos…

– Mda… O să am grijă! îl asigură Darren, întrebându-se tot mai serios dacă făcea o alegere înţeleaptă.

*

– Ce loc pustiu…, şopti cavalerul.

Dragonul mormăi o încuviinţare. Era, într-adevăr, un loc care-ţi făcea pielea de găină. Kilometri întregi în care vântul sufla obosit peste dealuri pleşuve precum capetele măscăricilor, găuri râzând către lume cu gurile cavernoase larg deschise, nisip şi praf săpând răni adânci în pământ. Nicio picătură de apă, niciun ciripit de păsărele, nicio salcie care să se plece sub briza uscată.

– Acolo! indică dragonul un loc.

Sub ei adăstau umile ruine întunecate, rezistând cu greu sub povara pământului ars sub o răsuflare otrăvită, care încerca să le acopere.

– Pe oasele străbunilor, ce s-a petrecut aici…? Coboară! îl îndemnă Darren.

Şopârla aurie îşi întinse aripile membranoase şi plană lin până la giganticul mormânt. Un praf gros se ridică spre cerul lăptos când picioarele butucănoase, cu gheare ascuţite, atinseră solul crăpat. Ecoul impactului păru un sacrilegiu în acel tărâm al amintirilor. Cavalerul descălecă şi se apropie de una dintre pietrele arse.

– Atenţie! strigă dragonul.

– Ce s-a întâmplat? Vezi ceva?

– Bineînţeles că vede – se auzi o voce ascuţită – spre deosebire de un cap-pătrat care era gata să mă calce!

Cavalerul se răsuci derutat câteva momente. În cele din urmă îşi aţinti privirea spre o mică gaură aflată lângă piciorul său stâng. În crăpătură stătea o fiinţă cu aripi străvezii, nu mai mare de două palme, cu o faţă posacă şi privirea lipsită de speranţă.

– Tu…!

Nu reuşi să zică mai mult. Dragonul se apropie şi el.

– Dă-te la o parte, să nu-ţi facă rău! îi strigă cavalerului. Voi prăji stârpitura…

Piticul pufni.

– Da’ ce ţi-am făcut?

– Eşti un pitic magic. Asta e o abominaţie!

– Magic? Unde vezi tu magie? Se trase de aripi şi bombăni: Uite, şi-au pierdut culoarea! Iar inelul mi-a fost topit în focul mistuitor…

– Ce foc?

Piticul îşi scutură chica roşie şi se uită chiorâş către cavaler.

– Tu n-ai văzut cum arată locul ăsta?

– Nu-mi pare mai oribil decât ce i-ai făcut tu Regatului Sian!

– Eu n-am făcut nimic! Regele m-a folosit.

– Nu cred că asta te scuteşte de vină. Dacă nu te lăsai folosit, nu putea face nimic!

– Ce bine le ştii tu pe toate, cavalerule orb! îl tachină piticul. Probabil că nu l-ai văzut niciodată pe regele Nuanului învârtind vânturile sau întorcând mareele! Aşa a pus mâna şi pe mine.

– Cum?

– A profitat de diferenţele de potenţial dintre cicloni şi anticicloni, precum şi de cele dintre flux şi reflux. La un moment dat, a găsit combinaţia potrivită prin care să mă scoată.

– De unde?

– Din groapa de potenţial în care-mi duceam veacul, evident!

Darren se răsuci spre dragon.

– Tu-nţelegi ceva din ce spune?

– Ceva despre potenţă. Probabil ne zice cum se-nmulţesc ai lui.

Piticul ridică exasperat braţele.

– Ce idioţi! Po-ten-ţi-al! silabisi el. Cum crezi că a fost distrus Regatul Sian? A fost rupt în fărâme de tensiunea creată între potenţialul său maxim şi cel minim!

– De ce-ai făcut-o? reveni Darren la lucrurile pe care le înţelegea.

– Da’ crezi că a depins de mine? Realizarea diferenţei de potenţial e în natura mea. Regele doar a orientat-o spre Regatul Sian, distrugându-l! Dar i s-a întors împotrivă: nu s-a oprit, a distrus alte regate şi, până la urmă, l-a făcut praf şi fărâme pe al lui.

Arătă de jur împrejur cu mâinile sale micuţe.

– Hmmm, mormăi dragonul. Înseamnă că a avut dreptate călugărul: orice faptă se întoarce asupra făptuitorului…

– Ce călugăr?

– Unul întâlnit demult. Spunea multe chestii de genul acesta.

– Pare un om înţelept, deveni brusc intersat cavalerul. Ai habar ce s-a ales de el?

– L-am mâncat. Era un tip extrem de plicticos. Orice făceai, imediat îţi trântea o pildă.

Darren îl privi lung. Nu ştia care dintre cei doi companioni era mai ciudat. Reveni cu atenţia asupra piticului.

– Şi acum ce mai ai de gând să distrugi?

– Da’ nu-nţelegi că eu nu pot distruge nimic, creier de găină? Sunt doar un potenţial de care poate profita cel ce mă are-n stăpânire!

– Vrei să spui că, dacă te-am avea noi, am putea face orice?

– Dacă vă pricepeţi să calculaţi formulele de potenţial ale lucrului pe care vreţi să-l faceţi, ar fi fost posibil. Dar acum, fără aripi şi inel, sunt la fel de banal ca şi tine, cutie de tinichea!

– Ai putea să nu mă mai jigneşti?

– Că dacă nu, ce? Mă omori mai puţin decât ai fi făcut-o înainte să discutăm?

– De unde ştii că vreau să te omor?

Piticul se strâmbă mucalit şi se uită ostentativ la dragon.

– Ia ghici.

– De fapt… el chiar ar fi vrut să te omoare! Eu doream doar să mă răzbun pe regatul care l-a distrus pe al meu. Dar văd că nu mai e nevoie.

– Nu, nu mai e.

Tăcură. Dragonul îşi mişcă pupila, prizându-i în cătarea ei când pe unul, când pe celălalt, apoi comentă:

– Aţi terminat? Ca să pot alunga de pe lume abominaţia asta…

– Nu mai e cazul, îl opri cavalerul. Ai auzit şi tu că nu mai are magie în el.

– Nu contează. Tot poate să-mi intre în nas şi să mă tragă de firele de păr!

Faţa piticului se făcu la fel de roşie ca părul.

– Şi de ce crezi tu că mi-aş dori să intru în scârboşenia aia?

– Terminaţi! Amândoi! se răţoi Darren. Pe lume se petrec lucruri grave şi orice ajutor ne poate fi de folos. Jupâne… spiriduş, ai idee de ce nu mai apar zorii?

– Nu. Dar ştiu pe cineva care s-ar putea să aibă habar.

– Cine?

– Clovnul Fermecat din Ţara Razei de Lună, dacă-l putem găsi în timpul dinaintea Apusului Radanei!

Cavalerul se uită la dragon.

– Poţi ajunge atunci şi acolo?

– Dacă promite să nu-mi intre în nas…

– Ţi-am spus deja că…

– Gata! Dacă e să mergem împreună, trebuie să ne suportăm unii pe alţii. Şi cred că n-avem altceva mai bun de făcut decât să ne ţinem companie unii altora, dacă tot am ajuns până aici!

Îl scoase pe pitic din crăpătura în care stătea căzut şi urcă împreună cu el în spinarea dragonului.

– Eu sunt Darren, se prezentă.

– Elliot, răspunse piticul.

– Hei! exclamă cavalerul. Dragonule, acum îmi dau seama că nu ştiu cum te cheamă!

– Ha! Numele meu e atât de lung, încât nu-ţi e de ajuns viaţa ta ca să-l auzi de la un cap la altul! În el sunt relatate faptele de…

– Pot să-ţi spun D?

– E perfect! se învoi şopârla.

*

Şirurile de dealuri făceau un cerc larg în jurul câmpiei. În mijlocul acesteia, noua Rază de Lună atrăsese o mulţime de oameni. Îmbrăcat în haine fistichii, Clovnul se învârtea ca un titirez, arătându-şi Lovitura de Maestru în lumina vie a torţelor răspândite cu generozitate în jur şi a lampioanelor ce pluteau pe cer.

Dragonul plană uşor şi poposi pe o colină.

– Cred că ar fi bine să mergeţi doar voi doi, spuse. E prea multă lume acolo şi s-ar putea, hmm… agita. Ca să nu mai spun că fata aceea în costum ca smaraldul îmi aminteşte de o tânără care mi-a plăcut foarte mult. Era atât de dulce…

– Nu mi-aş fi închipuit că eşti aşa sentimental, îl ironiză piticul.

– Cred că vorbeşte la propriu, îi şopti cavalerul.

Descălecă şi-l ajută pe Elliot să coboare, la rândul său. Spiriduşul i se aşeză pe umăr şi porniră spre mulţime.

– De ce s-or fi adunat aici cu toţii?

– Habar n-am… Sesizând căutătura încruntată a cavalerului, îşi scutură chica roşie şi se răsti: Ce-i? Am spus că-l ştiu pe Clovn, nu că-i cunosc toate tabieturile!

Darren strâmbă din nas şi pufni, nemulţumit. Se apropie de marea de oameni şi-l bătu pe umăr pe un soldat din ultimul rând.

– De nu vă e cu supărare, ce caută mulţimea asta la un loc?

Soldatul se întoarse şi-l scrută cu uitătura lui saşie, parcă încercând să înţeleagă ce fusese întrebat.

– Tre’ să fie încă o Lovitură de Maistru…, explică el. O fo’ una, două şi-amu tri. Iese Arcu’ Majic şi ne îmbată urechile cu sunetu’ lui minunat…

– Noi n-avem timp să aşteptăm! croncăni spiriduşul şi-l împunse pe Darren în umăr. Intră în Raza de Lună!

– No staţi! Nu se permite asta! strigă soldatul, dar cavalerul porniseră deja spre Clovn, făcându-şi loc cu coate sale acoperite de armură.

Când Darren şi Elliot pătrunseră în conul de lumină, saltimbancul se opri din reprezentaţie. După câteva clipe de uluială se înveseli brusc.

– Ce faci aici, piticanie năbădăioasă? exclamă. Apusul Radanei e aproape şi tu vii să-mi întrerupi unul dintre ultimele spectacole pe care mai pot să…

– Ia mai taci! îl repezi Elliot. Ştiu prea bine că după Răsăritul Thaliei te vei transforma în Spărgător de Nuci, pierde-vreme ce eşti! Nu te mai lamenta ci mai bine ascultă-ne, căci am venit la tine într-o problemă de viaţă şi de moarte…

Clovnul Fermecat făcu o tumbă pe Rază şi vechiul decor dispăru pe dată, fiind înlocuit de o pajişte scăldată în lumina amurgului.

– Am sărit peste… ani, îi lămuri el. Aici nu vine nimeni decât dacă n-are ce face cu Timpul său, dacă înţelegeţi ce vreau să spun…

Cavalerul nu pricepea, dar cum Elliot încuviinţase scurt şi sărise jos, preferă să nu întrebe. Se aşeză pe iarba mătăsoasă, admirând dintr-o privire decorul simplu, de o frumuseţe rară. Abia atunci sesiză că dragonul era şi el prezent.

– Cum…?! băigui.

– Sunt un dragon! comentă acesta, ca şi cum răspunsul rezolva orice problemă.

Se apropie de ei, scuturându-şi aripile membranoase, apoi le plie pe lângă trupul masiv. Observând nedumerirea cavalerului, completă:

– La mine nu se pune problema că n-am ce face cu timpul meu, ci timpul n-are ce-mi face.

– Şi care ziceai că e problema care nu suferă amânare? îl întrebă Clovnul pe pitic.

– Zorii nu s-au mai ivit de multă vreme pe meleagurile noastre…

Ca împins de un resort Clovnul ţâşni într-o tumbă care-l aruncă mai departe cu câţiva paşi. Când reveni alături de ei, îşi mototolea cu mâinile neastâmpărate tivul hainei fistichii, în timp ce clătina din capul acoperit cu o căciulă ţuguiată.

– Asta este o veste teribilă… Teribilă! sublinie, apoi continuă pentru sine: Să fiţi atât de neatenţi… Să nu vă pregătiţi… Vai, vai, vai! Noi am făcut să apună Radana şi, mai târziu, să răsară Thalia, ca să nu fim surprinşi vreodată.

Ultimele cuvinte le spuse cu glas tare.

– În fine, ridică Elliot din umeri, nu asta contează. Am venit la tine ca fiind unul dintre cei care ştie răspunsuri!

Clovnul ridică din umeri.

– Din păcate, ajutorul meu nu va fi prea mare… Pot să spun cu certitudine că, la răsăritul Thaliei, am văzut ouă de dragon.

– Şi asta înseamnă că…? întrebă Darren.

– Ouăle se formează la începutul unei spirale a timpului, explică şopârla aurie. Dragonii care ies din ele trăiesc până când se închide cercul. Apoi, când începe o nouă spirală, apar alte ouă.

– Cum apar?

– Dar tu nu ştii chiar nimic? se înfurie piticul. Prin cosmosinteză, desigur!

Cuvântul nu-i spunea nimic lui Darren, dar se abţinu să mai comenteze.

– Totuşi, asta nu dovedeşte decât că între răsăritul Thaliei, spirala timpului şi formarea ouălor există o legătură, observă dragonul. Atât.

– Ba e clar ca lumina zilei! îl contrazise Elliot. Asta înseamnă că, indiferent ce se întâmplă acum în lumea noastră, este vorba doar despre sfârşitul unei ere. Totul va renaşte, pe alt nivel de potenţial. Însă nu ştim dacă lipsa zorilor ne indică apropierea sfârşitului, sau e doar un blestem aruncat de cine-ştie-ce!

– Eu ştiu de cine, comentă cu subînţeles cavalerul.

– Să ştii că m-am gândit la asta. Poate că Regele Nuanului a dat totul peste cap şi acum trebuie să aflăm cum putem echilibra lumea.

– Aici nu mai ştiu să vă ajut, se scuză Clovnul. Cred că ar trebui să ajungeţi la poarta Căii de Lumină…

– Şi unde se află aceasta?

– Habar n-am, veni franc răspunsul. Căutaţi-o pe Regina Neagră în perioada Marşului, când avea ştiinţă despre asta.

Scoase de sub haină un ceas pictat pe o batistă de mătase.

– Doamne, ce târziu e! Chiar trebuie să plec…, se scuză el.

– Îţi mulţumim, oricum! rosti Elliot cu voce tristă.

Clovnul privi din nou în jur, căutând parcă ceva, apoi făcu altă tumbă şi se treziră cu toţii înainte de apusul Radanei.

– Baftă! le mai aruncă lui Darren şi Elliot care se strecurau cu capul plecat prin mulţime, către culmea pe care-i aştepta dragonul.

– Cam atât despre ştiinţa Clovnului, oftă cavalerul în timp ce încăleca.

– N-am zis că ştie totul! protestă Elliot. Ne-a ajutat cât a putut!

– Îmi aminteşte de un cavaler care şi-a petrecut întreaga viaţă colindând prin lume ca să adune învăţătură şi care, mai spre bătrâneţe, a ajuns şi pe meleagurile mele. Sorbise în el atâta cunoaştere, că vorbea doar în cimilituri!

– Bănuiesc că l-ai mâncat şi pe el.

– A, nu-nu! S-a sinucis la un moment dat. Era depresiv. Îşi întinse aripile şi-şi luă avânt, în timp ce comenta visător: Mi-a părut rău după el. Chiar îmi plăcea să mai aflu una-alta de prin lume…

*

Castelul Reginei Negre domina întregul ţinut din vârful unei creste singuratice. Irizaţia aurie ce înconjura toate plantele dădea locului un aspect de basm. Dragonul pluti pe norii pufoşi, argintaţi, până în curtea pavată cu calcar şi-l rugă pe şambelan să le obţină o audienţă la Regină.

– E imphosibil achum! i-o reteză acesta. Rhegina se preghăteşte dhe Mharş şi…

– E o problemă de viaţă şi de moarte! insistă piticul. Dacă ne poate oferi doar câteva clipe din timpul ei preţios…

Şambelanul îi studie pe tustrei din cap până în picioare. Sau, cel puţin, încercă. Probabil că imposibilitatea de a face asta cu dragonul îl determină să cedeze în cele din urmă. Dispăru în palat, lăsându-i pe cei trei sub supravegherea străjerilor care-i aruncau priviri temătoare şopârlei uriaşe. Când reveni, îi invită protocolar înăuntru. Cavalerul şi piticul îl urmară. Dragonul se mulţumi să caute fereastra sălii tronului şi-şi strecură capul înăuntru, dislocând de la locul lor câteva rânduri de cărămizi.

Regina stătea pe tronul ei de abanos şi amesteca vrăjile piramidei de cuarţ, aşteptând ca ora de odihnă să se termine şi să pornească din nou în fruntea alaiului său ca să înconjure castelului. Tresări când auzi zgomotul cărămizilor desprinzându-se din zid şi căzând pe podeaua de marmură. Când văzu capul triunghiular cu ochi blajini, se hlizi, amuzată. Chiar în clipa aceea îşi făcură apariţia în încăpere Darren şi Elliot, însoţiţi de şambelam.

Regina puse deoparte piramida şi înclină graţios capul când cei doi îngenunchiară în faţa ei.

– Cărui motiv îi datorez onoarea vizitei unor oaspeţi aşa distinşi?

Spiriduşul îşi trase sufletul şi istorisi întreaga poveste.

– Maiestate, sunteţi singura noastră speranţă! încheie el.

La auzul acestor vorbe, Regina căzu pe gânduri. Îşi mângâie absentă pletele lungi, jucându-se cu şuviţele în jurul degetelor.

– Timpul meu e limitat, comentă cu glas scăzut. Marşul va începe imediat şi se va opri peste trei ani pentru încă o oră de odihnă. Abia atunci voi avea vreme să mă ocup de problema voastră…

– Cu voia înălţimii voastre, îndrăzni Darren, n-avem atâta timp la dispoziţie! Nu putem trăi fără zori!

– Atunci va trebui să vă descurcaţi singuri. Calea de Lumină se află în această piramidă şi poarta ei este păzită de Fiul Cerului. Din păcate, mai multe nu ştiu nici eu. Dacă aş fi venit cu voi, vrăjile mele m-ar fi ajutat să aflu şi altele. Aşa însă, tot ce pot face este să vă ajut să intraţi în piramidă; de acolo mai departe, va trebui să vă încredinţaţi soarta stelei voastre norocoase.

– Am înţeles, oftă Elliot. Mulţumim şi pentru atât…

– Dar cum vom încăpea acolo? întrebă mirat cavalerul. Noi şi, mai ales, D?

– Nu mă mir că Regatul Sian a căzut atât de uşor pradă uneltirilor Regelui din Nuan! bombăni piticul. Dacă la curte nu avea decât neştiutori ca tine…

Lăsă fraza în aer, dar Darren ripostă imediat:

– Ciudate cuvinte din partea unui criminal, care…

– Dacă nu încetaţi, interveni calm dragonul, o să vă mănânc. Pe amândoi, sublinie.

Regina bătu din palmele îmbrăcate în mănuşi albe. Solzii aurii ai dragonului îşi schimbară culorile, asemenea unui curcubeu. Sala tronului se estompă, în timp ce formele piramidei deveniră tot mai mari, mai consistente, acoperind totul.

*

– Şi ziceţi că vreţi să readuceţi zorii?

Stăteau tustrei, unul lângă altul – două gângănii la picioarele unui uriaş – în acel loc rupt de tot ceea ce însemna timp şi spaţiu, înconjuraţi de vid, ascultând o voce care făcea să vibreze fiecare celulă a trupului lor.

– Ei bine, proba vă aşteaptă!

– O, un concurs! se entuziasmă dragonul. Îmi place! Mi-aduc aminte când am petrecut o vreme alături de un bufon şi ne-am întrecut în cimilituri! Până la urmă…

Un hohot străbătu non-spaţiul, înfiorându-i.

–  Nu-i vorba despre un concurs de ghicitori, şopârlă lăudăroasă!

Dragonul se posomorî.

– E uşor să ai tupeu când nu te arăţi la faţă…

– Da’ ce e, atunci? interveni spiriduşul, decis să întrerupă o dispută care nu ducea nicăieri.

Darren strânse în pumn mânerul paloşului. În vremuri tulburi, îi fusese aliat de nădejde.

– Va trebui să păşiţi prin poartă şi să vedeţi dacă puteţi face faţă Căii de Lumină…

Cavalerul şi spiriduşul se uitară unul la altul, nedumeriţi. Dragonul îţi ţuguie buzele groase, circumspect.

–  Asta-i tot? întrebă mirat Darren.

Hohotul se auzi din nou.

–  „Asta-i tot”? Ei bine da, asta-i tot! Lumina aduce cu ea zorii, nu?

Tonul era zeflemitor.

– Nu-mi sună bine! şuieră reptila, sâsâindu-şi limba despicată.

– Ce putem face altceva? îşi scărpină Elliot chica roşie. Am ajuns până aici…

Îşi privi tovarăşii de călătorie. După o scurtă ezitare, încuviinţară cu toţii.

– Să mergem, dar! îi îndemnă.

Păşiră hotărâţi pe poartă. Dincolo, Calea deveni tot mai luminoasă, topindu-i cu atingerea ei, pe măsură ce pleoapa se ridica de pe ochiul visătorului, odată cu zorii ce pătrundeau pe fereastra lumii sale.