Băieţelul cu şapcă micuţă, copie înduioşătoare a uneia de om mare, îşi scosese căpşorul dintre scaunele autocarului şi se uita absolut fascinat la ceilalţi călători. Se întoarse apoi către tatăl său; Remus îl auzi pe acesta din urmă cum îi zice:

– Hai, ieşi pe culoar, dar te ţin de mânuţă, bine?

Două scaune mai încolo, Remus îşi dădu seama, cuprins de ruşine ca şi cum toţi pasagerii s-ar fi uitat la el, că i se umeziseră ochii. „Sper că nu m-a văzut nimeni…”

– Bună! E liber locul?

Peisajul alerga cu 70 de kilometri la oră în geamurile din jur, dar parcă o clipă rămase suspendat: tânăra cu ochi un pic piezişi, chip cu tuşe exotice, siluetă sportivă şi glezne subţiri se aplecase către el, fără să zâmbească, însă vorbind cu un ton cald, care sugera o apropiere. În pofida momentului extrem de nepotrivit, Remus găsi puterea să-i surâdă cât putea el de seducător:

– Asta depinde mult de cum ar evolua conversaţia!

– Ah, norocul meu, dădu ea din mână, am dat de un seducător!

– Te rog, ia loc, am zis-o din obişnuinţă.

– Mulţumesc, o să profit de generozitatea ta complet dezinteresată, se aşeză tânăra, uitându-se apoi demonstrativ spre spatele autocarului. Desigur, e şi singurul loc liber…

– Remus, îi întinse el mâna. Nu sunt atât de rău… la prima vedere.

– Ia te uită! În cazul ăsta, o să leşin pentru tine, dragul meu Francis.

Figura tânărului se deschise într-un surâs de uimire şi satisfacţie.

– Suntem probabil singurii oameni din autocarul ăsta care ştiu replici din „Ironweed”. Nu poţi să zici că nu e un semn!

– De avertizare, râse tânăra şi, în cele din urmă, îi dădu mâna. Hi, I’m Candy.

– Of course you are! îşi îngroşă vocea Remus şi izbucniră în râs amândoi.

– Sunt impresionată, recunoscu tânăra.

Vehiculul îşi domoli scurtul avânt, deoarece la ora aceea către Otopeni se circula bară la bară.

– Superb! Mai mult timp cu tine, îl privi tânăra prin ochii oblici, care păreau întotdeauna că scrutează, dar în pofida replicii zâmbetul ei era prietenos.

– Şi totuşi nu mi-ai spus cum te cheamă, se pierdu Remus în zâmbetul ei.

– Dar ţi-am zis!

– Candy? Bine, aşa să fie. Mergi acolo de plăcere sau eşti studentă la istorie… Bombonico?!

Tânăra izbucni într-un râs sănătos, din toată inima.

– Bombonica! Îmi place! Nu ai ghicit însă cu istoria, sunt la geofizică.

– Dar am ghicit că eşti studentă.

– Se vede pe mine?

– Ei, cine se uită!… Şi deci aşa, oftă Remus, numărând pe degete: studentă, seismolog, fotomodel… Când mai ai timp pentru viaţa ta?!

– Lasă complimentele deşănţate, deşi e foarte evident pentru oricine că reflectă fidel realitatea, şi mai bine spune-mi despre tine. Biletul costă enorm, asta înseamnă că nu eşti aici din plictiseală, ai un interes.

– Mă tem că nu am un motiv la fel de serios ca al tău. Vreau doar să-mi lămuresc nişte lucruri în viaţă.

– Hm. Dacă ai lucruri nerezolvate, sunt de aici, de ce crezi că le poţi rezolva acolo?

– În principiu ai dreptate, numai că nu ştii un lucru. M-am născut pe 4 martie 1977.

Tânăra nu păru impresionată şi continuă să se uite pe geam, la maşinile din jur, care în fine începură să se mişte mai vioi.

– Jocul tău e ingenios, dar străveziu, oftă ea în cele din urmă. Tu născut atunci, eu seismolog, egal love? Nu ştiu dacă e suficient ca să mă interesezi.

– Nici nu accept să fii interesată de mine decât pentru personalitatea mea, îi aruncă el. Ce sunt eu pentru tine, doar o mişcare tectonică?! Ah, ia uite, îi arătă el pe geam un panou publicitar de pe marginea drumului: Ai văzut filmul ăsta nou, „Moartea domnului Lăzărescu”?

– Am văzut „Ironweed”, crezi că n-am văzut „Moartea domnului Lăzărescu”?

– Corect. Cum ţi s-a părut?

Bombonica se întoarse de la el, uitându-se, gânditoare pe geam în timp ce autocarul trecea de aeroport.

– A arătat foarte bine că statul e cel mai mare duşman al oamenilor, un subiect de obicei tabu, dar cred că-mi displac în general filmele româneşti de după revoluţie. Se vorbeşte obsesiv-compulsiv cu „mă”, să pară din viaţă, spectaculosul este evitat cu oroare, iar titlurile peliculelor sunt în alte limbi, că aşa au văzut şi ei la alţii. Filmele astea sunt făcute pentru premii, nu pentru spectatori. Sincer, mă simt jignită.

– Mi se pare un adevărat lux să fii jignită. Cum sprâncenele fetei se arcuiră cerând explicaţii, el continuă: Filmul ăsta îmi vorbeşte cumva personal. Pe tata îl chema Lazăr şi a murit oarecum la fel. Eu nu l-am cunoscut niciodată, a părăsit-o pe mama, cu care nu era căsătorit, când a auzit că e însărcinată. Era un tip plăcut, cuceritor, mare fan Toma Caragiu şi de meserie marinar. „Avea o scuză bună”, glumea mereu mama, care l-a iubit enorm. După revoluţie, în largul coastelor Africii, s-a îmbolnăvit, căpitanul nu a vrut să raporteze, ca să nu aibă probleme, când a început să-i fie foarte rău au plecat cu o şalupă spre mal, paza de coastă i-a reţinut ca să verifice dacă nu e o boală contagioasă – pe scurt, s-a prăpădit înainte să ajungă la spital. Pe de altă parte, mama a locuit o scurtă perioadă în acelaşi bloc cu Toma, aşa că omul ăsta parcă m-a urmărit mereu din umbră şi nu ştiu de ce şi asta mă face să am un cui împotriva lui.

– Mama ta l-a cunoscut pe Toma?!

Până la destinaţie, Bombonica mai află că mama tânărului nu apucase să se împrietenească cu actorul, doar se salutau şi mai schimbau amabilităţi; că Remus nu se născuse întâmplător pe 4 martie 1977, ci chiar datorită seismului, mama lui speriindu-se îngrozitor de violenţa telurică dar şi după ce fusese cărată pe braţe până la ambulanţă printre ziduri prăbuşite care exhibau trupuri rupte şi însângerate; de asemenea, că mama lui refuzase dintotdeauna să-i vorbească despre Toma, nici ca vecin, nici ca om, nici măcar ca actor, iar el simţea că aici existau nişte lucruri cruciale nespuse, din motive necunoscute. În tot cazul, azi avea singura ocazie să-l vadă cu ochii lui pe Toma.

– Am căutat mereu două lucruri în viaţă: un tată şi să aflu de ce mama nu mi-a vorbit niciodată despre Toma Caragiu. Cu prima parte nu mai pot face nimic, dar poate azi rezolv ceva cu a doua.

La rândul său, Remus îşi îmbogăţi bagajul de cunoştinţe cu informaţiile că Bombonica se afla aici ca să observe cu ochii ei propagarea undelor seismice verticale la cutremurul din 4 martie, actriţa ei preferată era Diane Keaton, iar filmul favorit, „Scorchers”, cu Faye Dunaway – în schimb încercările lui, nu lipsite de abilitate, de a zgâria pojghiţa preferinţelor pentru afla ceea ce găsea cu adevărat crucial în legătură cu personalitatea fetei, şi anume detalii privind situaţia ei sentimentală, fuseseră fentate cu dibăcie şi, i se păruse lui, cu un fin surâs amuzat. Înainte ca Remus să poată găsi o abordare mai bună însă ori ca Bombonica să se lămurească dacă mama lui prinsese cutremurul la Colonade, autocarul încetini rulând pe sub poarta pe care scria mare MINISTERUL TURISMULUI. BINE AŢI VENIT LA AGREGATUL DE TRANSLAȚIE PENTRU STUDIU ŞI AGREMENT. ESTABLISHED 2001 şi apoi se opri. Pasagerii coborâră, Remus păşind lângă Bombonica şi încercând să pară că o face absolut întâmplător, iar angajaţii companiei de transport îi ghidară către cele trei intrări în clădirea monumentală, deasupra cărora scria 1975, 1977 şi 1989. Conform aşteptărilor lui Remus, marea majoritate a pasagerilor înaintau către ultima poartă, un şuvoi mai mic către prima, iar alături de ei doi mai intrară pe poarta tragicului martie încă doi bărbaţi, între două vârste, în costume de camuflaj şi cu bocanci militari, ca şi cum se duceau la o partidă de paintball.

– Ia te uită, avem o domnişoară curajoasă cu noi, îi sclipiră ochii roşcovanului înalt, cu alură sportivă, care se dădu la o parte cu un gest exagerat pentru a o lăsa să intre pe tânără.

– Cred că de tine zice, îi aruncă ea peste umăr lui Remus, zâmbind.

– Şi frumoasă, are şi umor! Şi cum vă cheamă, domnişoară?

– Întrebaţi şi dumneavoastră pe cineva care ştie, i-o întoarse fata cu un surâs atât de larg şi pe un ton atât de candid, încât bărbatul nu mai găsi nicio replică.

– Vă rugăm să vă îndreptaţi către vestiare, îi îndemnară gazdele. Vă puteţi schimba, puteţi lua o gustare sau un suc din partea noastră, puteţi sta la o ţigară sau întinşi pe canapele. La orele 11 fix vă aşteptăm pentru îmbarcare!

– Crezi că rezişti fără mine trei sferturi de oră? întrebă Remus în timp ce pornise către vestiarul bărbaţilor, unde colegii lor de călătorie deja intraseră.

– Am rezistat 21 de ani, astea 45 de minute vor fi doar un bonus.

După ce spusese asta însă, tânăra se apropie graţioasă de el şi-l sărută fugar pe obraz.

– Asta e pentru că m-ai ţinut de vorbă pe drum şi nu mi-a mai fost frică, îi spuse ea.

– Ţie, frică?

Tânăra nu-i mai răspunse şi se pierdu în vestiarul doamnelor. Remus zâmbi îmbărbătat şi intră în celălalt, unde se schimbă în nişte pantaloni negri din tergal, evazaţi, pantofi negri cu fundiţă, cum purta bunicul său, un pulover cu umeri căzuţi, „Cu aşa ceva agăţai pe atunci!”, gândi el înfiorat, şi un palton negru, masiv şi aspru, care îi evoca duş cu apă rece şi alimente pe cartelă.

– Şi atunci de ce vrei să vezi cutremurul? îl întrebă unul dintre ceilalţi doi bărbaţi, un chelios cu care, îşi dădu seama Remus, vorbea de câteva clipe. Cred că nici nu erai născut atunci…

– Ba exact în seara aia m-am născut, ripostă prompt tânărul.

– I-auzi! Deci vrei să-ţi întâlneşti fratele geamăn… încercă o glumă bărbatul, un roşcovan înalt, cu alură sportivă, schimbat acum într-o haină lungă de piele, cum purta Paraipan în „Un comisar acuză”. Bravo, eşti curajos. Eu sunt doar curios. În seara aia m-am îmbătat prima dată în viaţa mea, înţelegi? Aveam 16 ani, am turnat în mine lichior Florentino până m-am făcut praf. Când m-am trezit de dimineaţă, habar n-aveam că fusese cutremur. Am văzut perplex un perete al camerei fisurat, iar taică-miu, care era un mare tâmpit, mi-a zis: „Zsolt, tată, dar urât mai faci la beţie!”. Ştii tu, glume d-astea cum fac taţii când se cred haioşi, îl bătu bărbatul pe umăr pe Remus, parcă invocând solidaritate. Tânărul însă, de la oglindă, de unde încerca să se obişnuiască cu pantalonii evazaţi, se îndepărtă prefăcându-se că nu şi-a dat seama de atingere şi scoase capul pe uşa uşor întredeschisă a vestiarului.

– Te uiţi după sportiva cu ochi păcătoşi? râse roşcatul ca să schimbe vorba, aparent dându-şi seama că spusese ceva nepotrivit. E frumoasă foc!

– Este, dar e şi deşteaptă foc. Mi-e teamă că o să ajung, dacă nimic nu merge, să fiu naibii sincer cu ea!

Bărbaţii râseră, iar roşcatul îl bătu pe umăr amical.

– Îmi placi, Remuse! Să vii cu mine când ajungem acolo. Paul e mai cuminte, o să stea mai departe de clădiri, dar cu mine distracţia e mai mare. Îmi plac sporturile extreme, iar cutremurul din 4 martie e cel mai extrem sport posibil!

Puţin mai târziu, fură poftiţi să se deplaseze către cabinele de translaţie. Bombonica apăru etalând o bluză galbenă cu jabou, pulover subţire cu sinistrele mâneci căzute şi o fustă-pantalon din blugi, în sine toate trei cu serios efect contraceptiv – şi cu toate acestea fetei cu nume şi piele de fondantă îi stătea minunat!

– Ţi-ai ales singur pantalonii? îl întrebă Bombonica, râzând pe înfundate, iar el scutură nărăvaş din manşetele largi, care dovedeau gusturi vestimentare alese.

– Pe noi ne înţeleg, spuse roşcatul, arătând către celelalte rânduri de oameni, care se îndreptau către cele două cabine mari, discoidale, fără ferestre, pe care scria, de asemenea, 1975 şi 1989. Pe ăia care vor să vadă pe viu revoluţia, iarăşi îi înţeleg. Dar nu ştiu cu ce se aleg ăştia de merg în ‘75.

– Păi cum?!, se duc la festivalul de la Mamaia să-l vadă pe Aurelian Andreescu cântând acompaniat de Roşu şi Negru…

– Ştiu şi eu asta, Paule! Dar ăia cântă două melodii mari şi late, nu merită deranjul…

– Nu e vorba doar de el, a fost o ediţie deosebită, interveni tânăra suplă, în costum de stewardesă, care se unduia lângă ei conducându-i la cabină. Gândiţi-vă: pe lângă Aurelian Andreescu în putere, au fost Roşu şi Negru cu Nancy Brandes din Phoenix, Aimée Iacobescu, foarte tânără, prezentatoare, a cântat Doina Badea, a cântat…

– Lăsaţi, dădu din mână Zsolt, nu-mi mai spuneţi toate numele astea de care am fugit în adolescenţă şi de care aceşti doi tineri de aici probabil nici n-au auzit! Aşa e, domnişoara care nu ne-a zis cum o cheamă?…

Bombonica însă intrase în cabina de translare şi părea preocupată s-o exploreze. Pe dinăuntru, încăperea albă, oarbă şi foarte spaţioasă părea o combinaţie între un teleferic şi o instalaţie uriaşă de RMN. Cei cinci exploratori se aşezară pe băncile rotunde, Remus lângă Bombonica.

– N-avem centuri de siguranţă? se miră Paul, după părerea lui Remus mai mult ca să se bage în seamă cu tânăra suplă, în costum de stewardesă, care îi poftise în cabină.

– Nu e nevoie de centuri, îi răspunse ea cu ton amabil, pentru că nu zburaţi şi nu vă mişcaţi. Vă las acum; nu uitaţi, este absolut interzis să interveniţi. Acest lucru se pedepseşte prin lege, iar pedeapsa incumbă 20 de ani de închisoare şi amendă penală în cuantum de 100 de milioane de lei noi. Puteţi observa, puteţi discuta cu oamenii, puteţi atinge obiecte, dar nu este permis să modificaţi nimic. Succes!

Stewardesa ieşi, uşa cabinei glisă la locul ei şi pereţii deveniră perfect uniformi.

– Un minut cică durează translaţia, şopti Zsolt.

– Cât a durat şi cutremurul, observă Paul. Mă rog, 56 de secunde…

– Noi doi, se întinse comod Zsolt, ca şi cum nu-i păsa că tocmai erau translaţi cu şase luni pe secundă, mergem pe Magheru să vedem Casata, Grădiniţa, Scala, tot ce a căzut atunci în zona aia. E zona cea mai spectaculoasă. Veniţi cu noi, să fiţi în siguranţă, da?

– Eu voi fi la Colonade, ridică două degete Remus.

– Serios?! A, vrei să-l vezi pe Caragiu… Mare actor, dar a murit ca fraierul! dădu din mână Zsolt. Dacă rămânea în casă, poate mai trăia şi azi. A fugit pe scări şi l-a prins sub dărâmături…

– Culmea ironiei, apartamentul lui cică a rămas intact, până şi sticla de whisky era pe masă, întări Paul. Nu trebuia s-o rupă la fugă pe scări cu Bocăneţ… Au murit amândoi degeaba!

– E uşor de zis de-aici, ripostă Bombonica. Seismele sunt evenimente care rup brutal experienţa de zi cu zi, stările sunt complet diferite de experienţa obişnuită.

Cei doi bărbaţi se priviră dând din cap ca şi cum îşi confirmau nişte observaţii anterioare, când un bip discret îi anunţă că ajunseseră. O umbră discretă apăru în peretele cabinei şi apoi se lărgi, uşa deschizându-se către 4 martie 1977.

– Şi tu unde te duci, drăguţă? întrebă Zsolt pe când se ridicau.

– La Colonade, unde în altă parte? răspunse senină tânăra, spre surprinderea lui Remus, în timp ce îşi aranja absorbită jaboul rebel al bluzei.

– Al naibii Papleacă!, mormăi Paul admirativ, sperând apoi ca sus-menţionatul să nu-l fi auzit.

Ieşiră din cabină într-o cămăruţă de serviciu şi de acolo în holul pustiu al cinematografului Luceafărul, apoi păşiră în 1977, pe artera care decenii mai târziu avea să se numească, de neconceput în epocă, bulevardul Ion C. Brătianu. Republica Socialistă România îi primea cu o seară de martie relativ călduroasă având în vedere că iarna se sfârşise în urmă cu numai câteva zile. Vizitatorii din 2005 se salutară cu gesturi conspirative, iar bărbaţii amatori de senzaţii tari se pierdură printre pietonii care păşeau în treaba lor spre şi dinspre Piaţa Romană.

– Ce ciudat! şopti impresionată tânăra pe când mergeau fals agale, ceea ce îi făcea să depună mai mult efort decât ar fi fost necesar pentru o simplă plimbare. Totul e straniu, e parcă altfel… Am avut aceeaşi senzaţie când am fost prima dată în altă ţară.

– Şi mie mi se pare că aerul e altfel, mai tare, şi cerul, cumva mai adânc. Şi sunetele se propagă altfel – nu?

– Poate… sau poate e doar aşteptarea noastră.

– Bănuiesc că nu voiai să vii la Colonade, ai zis doar aşa, să-l enervezi pe Zsolt.

– Aşa e, mi-am calculat dinainte un loc de unde să pot observa şi statuile, şi Interul, şi Universitatea, şi Colonadele. O să vin totuşi puţin cu tine, Remus, să văd cu ochii mei blocul în care trăia Toma. Cât o mai fi ceasul?

– Nouă şi 13 minute.

Remus îşi imaginase 1977 cenuşiu, şters, aşa cum erau fotografiile şi filmele din anul naşterii sale; în realitate însă Piaţa Universităţii avea culoare şi, lipsită de reclame, chioşcuri şi de cea mai mare parte a traficului din mileniul următor, parcă era mai mare, mai aerisită şi mai curată.

Se opriră în faţa blocului care nu mai exista în vremea lor. Pentru un bloc inexistent, era uimitor de concret. Bombonica atinse betonul aspru, parcă pentru a se asigura că translaţia interere nu era vreo simulare de înaltă tehnologie şi că lor chiar li se făcuse copy – paste pentru un sfert de oră în 1977. Pe lângă ei trecură doi bărbaţi cu mustaţă, pantaloni evazaţi şi balonzaide cambrate elegant cu cordoane, cum văzuse Remus că avea unchiul lui în tinereţe, deschiseră uşa blocului şi începură să scadă în înălţime, pe măsură ce coborau treptele către barul Continental de la subsol. Tinerii care încă nu se născuseră se uitară lung după ei.

– Este că-ţi vine să le spui să iasă naibii de acolo? şopti Remus şi înainte ca fata să răspundă capetele celor doi bărbaţi se iviră din nou, apoi umerii, după care busturile şi într-o clipă cei doi ieşeau din blocul blestemat.

– Şi dacă nu sunt nici în maşină? întrebă unul dintre ei.

– Am rupt-o-n fericire, că la ora asta nu mai găsesc debit deschis. Mă rog, sper să fie în torpedou…

Se îndepărtară fără grabă către Piaţa Universităţii, urmăriţi cu privirea de Remus şi Bombonica.

– Să mai zică cineva că fumatul ucide! exclamă tânărul. Fata zâmbi scurt, prea fascinată de clădirea de lângă ea.

– Poţi înţelege măreţia faptului că blocul ăsta mai are numai 6 de minute de existenţă?…

– 6 minute şi 40 de secunde, poză Remus în adeptul ştiinţelor exacte. Clădirea s-a prăbuşit… de fapt se va prăbuşi – şi aici vocea îi căzu o clipă, ca şi cum abia atunci înţelesese că blocul avea să se sfărâme peste câteva minute sub ochii lor – undeva după 40 de secunde de la prima zgâlţâitură. În tot cazul, eu deja intru. Fie ce-o fi!

– Auzi, ce-ar fi să vin cu tine?

Tânăra îi zâmbi, cu ochii mai piezişi ca oricând. Profitând de surprinderea şi, în mod evident, încântarea tânărului, îl luă de mână. Porniră înfioraţi, iar ea îl întrebă cu glas mic:

– Crezi că suntem cu adevărat în siguranţă?

– Cum să nu? Doar ştii că în caz de pericol extragerea durează o milionime de secundă.

Păşeau deja prin foaierul clădirii. Era ireal, totul în jurul lor fiinţa absolut banal, zidurile, treptele care duceau la subsol, unde era barul, balustrada metalică pătrăţoasă cu mâner din lemn masiv, treptele tocite de paşi, lustrele învechite, şi totuşi păreau infuzate de o stranietate greu de explicat. La lift aştepta un bărbat care nu ştia că fuma ultima ţigară din viaţa lui, iar un cuplu distins cobora treptele şi trecu pe lângă ei spre ieşire fără să le acorde atenţie. Remus şi Bombonica urcară ca în transă la etajul 2, încărcat cu o energie mută şi înspăimântătoare, captivă încă, dar pe punctul de a exploda. Zidurile cenuşii erau încărcate cu calcio vecchio, care lui Remus îi evoca lacrimi scurse în eternitate pe pereţii care cât de curând aveau să înceapă dansul care aduce moartea. În ciuda acestei catastrofe iminente însă, holul blocului, mirosind uşor a umezeală şi a mâncare gătită, deocamdată era cufundat în linişte. Remus se uita peste tot, asculta la uşi, neratând niciuna dintre ele, şi trase cu ochiul pe fereastră, către Biserica Rusă şi clădirile mici din spate, pe care nu le recunoştea. Între timp, fata studie cu atenţie palierul, se uită în jos şi în sus pe casa scărilor, după care se întoarse către Remus şi şopti:

– Oare la ce apartament stătea Toma?

– N-am idee.

Nu mai puţin de şase uşi, cu tocuri masive, late, păreau să sprijine greutatea etajului. Pe trei dintre ele erau scrise nume, niciunul însă relevant. Fata din viitor părea să facă în minte scheme cu ajutorul cărora să interpreteze ulterior mişcarea construcţiei, îşi spuse Remus.

– Două minute, vorbi el singur, mai tremurat decât şi-ar fi dorit.

Un lătrat de câine se auzi, după câteva clipe preschimbat dureros într-un schelălăit în toată regula.

– De unde vine?!

– De aici.

Câinele acum urla prelung, în spatele primei uşi de la scări.

– Toma parcă avea câine, spuse tânăra.

– Da, şi într-adevăr a urlat şi s-a agitat înainte de momentul ăla.

– Înainte de momentul ăsta.

Remus se uită la ceas, mai erau 75 de secunde. Şi atunci Bombonica îl surprinse luându-l în braţe şi lipindu-se cu faţa de pieptul lui. De unde vorbi înfundat:

– Vreau să te rog ceva! Am o rugăminte foarte grea.

– Acum?

– Mi-am dorit dintotdeauna să joc într-un film cu Toma, răzbătu vocea fetei, care nu îl putea privi în ochi. Iar tu n-ai vrea să-l vezi în „Moartea domnului Lăzărescu”?!

– Mă îngrozesc şi să încep să înţeleg încotro baţi…

– Şi bine faci, pentru că e o nebunie, e ilegal şi e extrem de periculos. Dar dacă ne iese, zi că nu ar fi cea mai tare primă întâlnire pe care ai avut-o cu o fată!

Remus îi simţea căldura prin haine şi ar fi putut jura că buzele ei îi ardeau pielea prin cămaşă. Ar fi vrut s-o îndepărteze puţin, să-i vadă ochii, dar în acelaşi timp nu-l lăsa inima. Alese să-i şoptească foarte aproape de ureche, aproape ca un sărut:

– Ştii foarte bine că dacă strici trecutul, malformezi viitorul în moduri imposibil de prezis.

– Doar că nu ştiu cum să-i explic, spuse ea ca şi cum nu l-ar fi auzit. Cum anunţi pe cineva: „Peste un minut o să fie un cutremur catastrofal, dar tu stai în casă, blocul o să cadă, însă apartamentul ăsta, în mod inexplicabil, nu!”?!

– Bombonica… Sau Rodica sau cum te-o chema! Nu poţi să…

– O să-l iau cu frumosul, dar dacă văd că nu mă ascultă, îl forţezi tu! Te implor, ajută-mă să-l oprim. Toma nu trebuie să ajungă la scări!

Câinele urla şi mai isteric şi acum începu să sape în uşă cu ghearele.

Afişajul fosforescent al ceasului arăta 21:21. „O oră bâlbâită, o oră care a alunecat pe ea însăşi şi s-a prăvălit peste 21:22”, îşi spuse Remus. „Nu e cutremur de pământ, e alunecare de timp.” Podeaua vibră uşor, ca atunci când aleargă o persoană masivă, iar urletul câinelui fu tăiat brusc. Apoi holul se legănă suav cu ei cu tot spre dreapta şi spre stânga, după care mişcarea se schimbă brusc şi holul prinse a se smuci coleric şi fără încetare. Huruitul care se va auzi la sfârşitul lumii, când continentele se vor freca unele de altele şi vor sfărâma oraşele, îi înghiţi, furnici fără apărare, atât de puternic încât o clipă li se făcu negru în faţa ochilor. Le trebui o altă clipă ca să-şi dea seama că se întrerupsese curentul. În bezna spălată totuşi de puţina lumină intrată prin ferestrele palierului răsună zgomot de grinzi de beton frecându-se pe alte grinzi de beton şi trosnind, un sunet care nu ar trebui auzit de nimeni în lumea asta, iar podeaua îi bătu în călcâie.

– Undele verticale?! strigă Remus.

– De unde naiba să ştiu?! Sunt studentă la film!

Tălpile le erau bombardate din fundul pământului şi în acelaşi ritm cădea tencuiala pe ei; holul blocului, cu tot cu uşi, ziduri şi cei doi tineri se zgâlţâia în sus şi-n jos, oameni în toată firea urlau din apartamente, se deschiseră uşi prin care mai răzbătu ceva lumină împreună cu câţiva locatari înspăimântaţi şi Toma Caragiu stătea deodată în pragul uşii sale, la doi paşi de ei. Nu era atât de înalt pe cât părea pe ecran. Silueta sa, cu tot cu conturul inconfundabil al părului, bloca accesul la holul blocului celor câteva persoane din spatele lui. Toma scruta holul ca şi cum evalua primejdia; era speriat, dar încerca să se controleze. În sclipirea de o clipă a unei lanterne agitate a vreunuia dintre vecini, Remus văzu cu ochii lui acea dumnezeire în priviri pe care Toma o avea întotdeauna pe ecran. Zidurile se legănau şi se smuceau trosnind, iar el nu se mişca din cadrul uşii.

– Nu înţeleg, strigă fata. Toma ar fi trebuit să fugă pe scări. Ce se întâmplă?!

– Ieşiţi afară, e cutremur! zbieră o femeie isterizată şi se năpusti către scări, urmată de alte câteva persoane, inclusiv un copil.

Atunci însă Toma Caragiu şi un alt bărbat se poziţionară în dreptul casei scărilor şi actorul tună:

– Nu ieşiţi pe scări, e pericol de moarte!

Cronometrul lui Remus arăta că trecuseră 18 secunde. Câteva persoane încercau să treacă de actor spre casa scărilor, dar acesta nu-i lăsa, holul se smucea în toate direcţiile respirând praf, cineva îi dădu un pumn actorului încercând să treacă de el, dar Toma era ca un zid, el şi celălalt bărbat blocau asaltul oamenilor îngroziţi de betonul care se zgâlţâia în jurul şi deasupra şi dedesubtul lor.

– Nu mai împingeţi, înţelegeţi odată! mugea Caragiu cu vocea lui cea mai gravă. Scările cad întotdeauna primele!

Ferestrele palierului se spărgeau împroşcându-i cu cioburi, fier-betonul pocnea rupându-se, iar betonul se sfărâma cu trosnete prelungi, deja amplitudinea mişcărilor era uriaşă şi dezghioca clădirea, uşile se izbeau de pereţi şi de tocuri cu bubuituri rapide. O femeie corpolentă o îmbrânci în fugă pe Bombonica prăvălind-o pe jos. Era secunda 28, văzu Remus într-o străfulgerare, în timp ce se apleca să o ajute pe fată.

– Fă-ne loc, nu vreau să mor! auzi Remus o voce şi instinctiv, lăsând-o pe tânăra uimită, se întoarse către aceasta. Era destul de întuneric, praful de tencuială se agita haotic în aer, dar distinse o femeie micuţă, disperată, îmbrăcată doar cu un furou alb, care abia îi acoperea sarcina voluminoasă, înfigându-se în părul lui Toma şi încercând să treacă de el.

– Doamna Popovici! strigă el cu capul dat pe spate de forţa nebănuită a femeii. Nu coborâţi pe scări, doamnă, vreţi să muriţi?!

– Remus, ce faci?! ţipă Bombonica de jos. N-o lăsa să-l împingă pe scări!

Era 0:36. Etajul se clătina violent, tencuiala se sfărâma peste ei în bucăţi mari acum şi îi lovea pe cap, pe braţe – dar Remus rămăsese imobil, nici nu-l ajuta pe actor, nici n-o ridica pe fata din timpul lui, ci se holba la femeia în furou, care, cu ajutor din spate, îl împingea pe actor către trepte, iar Toma şi bărbatul de lângă el erau hotărâţi să nu-i lase să moară… numai că pierdeau lupta.

– Remus! De ce nu-l…

O frântură de secundă îi luă tânărului să vadă în ochii poncişi ai fetei încă nenăscute că aceasta, care se uita de la el la femeia dezlănţuită şi înapoi la el, înţelesese.

Apoi tavanul cedă într-o parte şi etajele superioare năvăliră în fundul holului cu un ropot asurzitor de bufnituri care nu se mai termina. Remus continua să se holbeze în gol, nemişcat, iar oamenii înfricoşaţi de prăbuşirea părţii din spate a palierului forţară şi loviră cu pumnii şi cu picioarele până când, sub apăsarea lor, Toma şi bărbatul de lângă el fură împinşi din hol coborând câteva trepte şi dispărură cu tot cu casa scărilor, pe care, cu un huruit asurzitor şi un nor violent de praf, zece mii de tone de beton o împingeau brutal în pământ. Cele cinci sau șase persoane care încercaseră să treacă de actor se traseră înapoi pe palier, căzând unii peste alţii, la picioarele lui Remus şi peste Bombonica. Zguduiala se opri, blocând şi cronometrul la un definitiv 0:00, iar pământul de sub oraş era din nou de neclintit. Erau orele 21:23, se sfârşise o eră, începea alta. Nu era o falie doar seismică, ci şi una în timp, despărţind trecutul edenic de prezentul brutal. 4 martie 1977 fusese izgonirea din Rai a prezentului, fără putinţă de întoarcere.

Câteva minute mai târziu, după ce părăsiseră ruinele Colonadelor coborând în stradă peste marmura ruptă şi mormane de dărâmături care încă fumegau praf, Remus şi Bombonica tremurau, de frig şi frică, mergând pe pilot automat către cinematograful Luceafărul, în mijlocul oamenilor care urlau şi alergau de colo-colo.

– N-am putut să-l salvez! izbucni tânărul. Pentru o clipă am vrut, crede-mă! Dar m-ai văzut, nu?! Sunt în burta aia, îi clănţăniră dinţii tânărului. Sunt un făt de opt luni şi o să mă nasc în mai puţin de o oră. Dacă îl opream pe Toma şi scăpa cu viaţă, mama cobora în casa scărilor, iar acum am fi fost deja tocaţi de muchiile alea de beton, şi tu ai fi vorbit azi singură, pentru că eu nu aş mai fi existat. Acum îmi dau seama că, fără să vreau să recunosc, mi-a plăcut mereu, așa că din fan Toma ajungeam fantoma. Aş fi existat doar într-o închipuire greşită a realităţii. Aş fi fost un text tăiat dintr-un document care nu mai există. Aş fi fost…

– L-au bătut şi el nu s-a dat la o parte, Remus! Au dat cu pumnii în el, neînţelegând de ce nu-i lăsa să-şi salveze copiii, iar el a îndurat şi nu a zis nimic, pentru că ştia că-i salvează!

Tânăra cu ochii oblici şi plini de lacrimi care trasau dâre groase pe obrajii prăfuiţi izbucnise în tiradă când putuse din nou să vorbească, întrerupându-l fără urmă de avertizare.

– Dacă ar fi fost fricos şi eu îl salvam, voi doi aţi fi fost acum morţi. Te-ai născut datorită lui, Remus. Ai un tată curajos, care s-a sacrificat pentru vecinii lui. Şi o mamă care a avut dreptate să nu spună nimănui, nici măcar ţie, ce s-a întâmplat, pentru că aţi fi rămas pe vecie oamenii din cauza cărora a murit Toma Caragiu!

Ajunşi tremurând înapoi în cabina de translare interere, Remus şi Bombonica se prăbuşiră pe banchete. În schimb Zsolt şi Paul, la fel de plini de praf ca şi ei pe faţă şi în păr şi de sus până jos, erau încă pătrunşi de adrenalină şi băteau cuba cu chiuituri.

– Ce-i cu voi? îi observă până la urmă Zsolt. V-a dat ţeapă Toma?

– N-ai dreptul să-i pronunţi numele, inutilule!

Zsolt se uită la Remus cu multă atenţie, ca şi cum voia să-şi dea seama dacă e cazul s-o dea pe glumă sau să-l pocnească, dar atunci fata se băgă între ei:

– Lasă-l, e în stare de şoc. Tocmai l-am pus să-l salveze pe nea Tomiță.

– Nu sunteţi sănătoşi, exclamă Paul. Dacă află ăştia, ne arestează pe toţi patru!

– Planul meu ăsta a fost, să-l salvez ca el la rândul lui să salveze filmul românesc de după revoluţie, spuse cu glas tremurat fata. Dar staţi liniştiţi, s-a găsit Remus să se opună, că ce să zic, nu se mai năştea… Aşa că nu l-am mai salvat.

Tânărul ar fi vrut să protesteze, dar nu mai avea putere.

– Şi bine a făcut! continuă fata, iar Remus o privi surprins. Pentru că voiam să-l salvez pe actorul Toma Caragiu, deşi ar fi trăit oricum pentru totdeauna prin rolurile făcute, dar îl ignoram total pe omul Toma Caragiu. Iar adineauri l-am cunoscut pe omul Toma Caragiu. Zeci de ani actorul s-a dăruit spectatorilor, pe scenă şi pe platourile de filmare, iar azi a fost rândul omului să se dăruiască celorlalţi, o operă tăcută, neştiută, dar cel puţin la fel de mare ca şi cea actoricească. Îţi mulţumesc, Remus, că nu m-ai lăsat să fac o greşeală. Dacă trăia, nea Tomiţă ar fi fost nevoit să-şi compromită la bătrâneţe cariera apărând în seriale de televiziune cu IQ cu o singură cifră şi în filme fără final! Dar în acelaşi timp, din păcate, oftă fata, mi-ai dovedit că nu pot avea încredere în tine.

Şi cu aceste cuvinte tânăra se întoarse cu spatele la el, ca şi cum ar fi închis definitiv o uşă, care ar fi dus-o într-un loc unde n-ar fi găsit nimic bun pentru ea.

– Papleacă, ai dat-o-n bară cu sportiva… râse prea făţiş roşcovanul Zsolt.

– Să fi fost de vârsta lui, pentru aşa o fată harcea-parcea făceam trecutul, prinse curaj şi Paul. Şi o salvam şi pe Doina Badea, ca să meargă la Eurovision! Cred că vă daţi seama că, de-abia scăpată de sub dărâmături, ar fi impresionat tot mapamondul şi ar fi câştigat.

– Remus e un tânăr şi cu merite, şi cu defecte, spuse fata, în continuare întoarsă dureros către tânăr, pe când în albul perfect al cabinei se decupa umbra uşii. În schimb pe voi doi, domnilor, vă anunţ în mod oficial că sunteţi nişte cretini.

Remus tresări, iar chipul i se lumină din nou a speranţă. Dar fata, din păcate, rămase cu spatele la el. În schimb matahala cu geaca lui Paraipan lăsă uşor o mână pe umărul acesteia într-un gest de galanton de Piaţa Reşiţa:

– Nu m-am supărat, am recunoscut replica, e din „Nu filmăm să ne amuzăm”. Se pare că avem aici un mic cinefil!

Remus închise ochii, pentru că deja ştia că Zsolt făcuse o greşeală. Şi nu se înşelase. Bombonica îi puse şi ea mâna pe umăr bărbatului şi-i aruncă:

– Se pare că avem aici un mare pedofil!

Cu toată supărarea, Remus izbucni în râs. Fata ieşea din cabină, iar în difuzoare se auzi vocea egală a monitorului de translare:

– Numărul 21, retranslare încheiată. Integritate subiect: 100%. Nume: Bombonica Deaconescu. Numărul 20, retranslare încheiată. Integritate subiect: 100%. Nume: Remus Popovici. Numărul 23, retranslare…

La auzul anunţului, domnişoara Deaconescu îşi întoarse capul şi, în fine, îl privi pe tânăr.

– Bombonica, îi spuse acesta, trebuie să recunoşti că bietul Toma ne-a legat într-un mod greu de dezlegat.

– Şi noi, ca mulţumire, l-am lăsat încă o dată să moară… Dar nu e vorba de asta. Gândeşte-te: într-un fel, te-ai născut datorită mie şi lui Toma Caragiu. Într-un fel, noi suntem mama și tatăl tău. Pe el l-ai lăsat să moară, iar cu mine flirtezi. De la Sofocle încoace se ştie că asta nu duce la nimic bun…

Rămăseseră faţă în faţă, în aşteptare, blocând trecerea colegilor de drumeţie, care protestau. Ochii exotici ai Bombonicăi erau oblici ca acul unui aparat rămas între 1 şi 0 şi tânărul, cu nervii întinşi la maximum şi cu inima bătându-i seismic şi cu sufletul la gură, aştepta să vadă unde avea să se stabilizeze.