Proză distinsă cu premiul întâi la Concursul național de proză scurtă SF Helion 2018.

I.

„Cum poţi să-ţi închipui, de pildă, un oraş fără porumbei, fără arbori şi grădini, unde nu auzi nici bătăi de aripi, nici foşnet de frunze, un loc neutru, ca să spunem totul? Schimbarea anotimpului nu se citeşte decât de pe cer.”
– Albert Camus – „Ciuma”

Într-o lume alb pe alb, nimic nu moare și nimic nu se naște. 

O sută optzeci de miliarde de neuroni creând alte sute de miliarde de conexiuni. O mie de impulsuri electrice pe secundă, atingând viteze de 420 de kilometri pe oră. Cuvinte complexe, circulând rapid din pagină în pagină. Analize minuțioase, cu rate de eșec de sub 0,01 la sută. 

Lumea noastră perfectă. Lumea în care ochii care se văd îți sunt indiferenți. Lumea în care propozițiile se formează doar din subiect și predicat. Dacă se poate, scoate subiectul. Oricum totul e impersonal aici. 

Telefoane cu formulări clare. Două mii de mail-uri trimise pe secundă, din toate cele cinci sute trei filiale plasate strategic pe lungul Căii Lactee. Muncim mai repede decât gândim. Reflexul trebuie să fie în favoarea ta. În lumea noastră perfectă și albă, în care totul e după ticăitul metronomului. 

În alb cifrele par să deruleze la infinit, fiecare zero aduce cu sine alt ticăit colecției. Măcar de neam putea îneca în alb, dacă ni s-ar umple plămânii de neant și ar exploda. Dacă ne-am putea ascunde după un colț de orice și, pitiți acolo, să sperăm că pământul va crăpa de negru. Dar în alb nimic nu moare și, fugind oriunde (de altfel nici nu contează destinația, cum s-a și precizat, albul este un vid prin definiție infinit), speri la o margine de lume, în timp ce metronomul continuă să apese greu pe timpane. Iar sunetul, amplificat de cincisprezece ori, ajunge la nivelul creierului spre ați vibra în lobul temporal până când fiecare parte a corpului își pierde orice simț al orientării. 

Interacțiunea se reduce la minim, progresul nu s-a clădit pe vorbe. Toți lucrăm în numele viitorului, mergem înainte. Chiar dacă, pentru o secundă, îți pare că picioarele tale au uitat cum e să faci un pas în față. Vom cuceri Universul bătând pasul pe loc. 

În lumea noastră perfectă și albă, unde fiecare idee se înghite pe sine. Unde timpul nu se poate naște. Unde nici măcar lumina nu se poate deosebi de vid. Aceasta este închisoarea noastră perfectă și albă, în care oamenii nu mai pot crea nimic. 

Lumea noastră sterilă.

 

II.

„Fără muncă, toată viaţa se îndreaptă spre putreziciune. Dar atunci când munca este lipsită de suflet, viaţa se sufocă şi moare.”
– Albert Camus – citat clasic

„Contactează Andromeda 22. Kryptonii au schimbat traseul. Să încălzească rapid o sală. Da, 65 de grade.” 

„Vin la 1200 Ursa Major. Trei zile Calea Lactee.” 

„Plasează amfibienii pe filiala

Xaraxa, e sezonul ploios.” 

„La 4120 Triunghiului programează spergerii. La 6100 Antilia Dwarf pe vetuperi.”

Uranienii sunt androgini. După ce dai mâna cu ei, le-o săruți. Așa niciuna dintre părți nu se simte jignită. Poporul Serasiles este alergic la lumină. Trimite-i pe NGC 39, filiala Kapa 42, unde nu există sori. În caz contrar, programează-i pe Zalaba, între 1250 și 0344 Pegas. 

„La 7044 se așeaptă trei nave de pe Pluton.” 

„Conferința arahnilienilor se va programa pe Ursa Minor, 12 45 calendar galactic.” 

„Douăsprezece filiale se ocupă de cearta Dantheli – Othrogoni.” 

Irillienii mănâncă numai oțel în stare pură. Aquarienii de pe Delta 05 îi urăsc pe Aquarienii de pe Delta 06. Sentimentul e reciproc. 

„La 3250 aștept…” 

„Mută herminii pe Falah…ortă impuls…135 de watti.” 

„Ajung la 24…sala…”

„Casienni întârz…doar radium…trimi…” 

Glutkeranii au trei stomacuri. Ablacazii urăsc toate culorile în afară de portocaliu. Melarienii nu suportă să fie întrerupți. Salamanderi. Ramursieni. Quiqari. Toți depind de Firmă. Asparcazii. Bidibidilii. Jesperii. Memorează-i pe toți. Fiecare client iese mulțumit. Cactuarii. Volponezii. Pegardienii. Nu e loc de erori de calcul. Toți îngrămădiți ca niște numere; frumoase facturi, rate și dobânzi. 

Și repetăm. Laukarși. Sextani. Kuguli. Și din nou. Dalisini. Yayaki. Holmbergi. Mai repede. Careni. Și mai repede. Vixeri. Nu e destul. Emerarzi. Prea încet. Fapterieni. Pteptrili. Akamari. Nu mai gândi, doar spune! Messieri. Terotoni. Omolokizi. Spune! Gorgoneri. Paladani. Ursarieni. Spune!

— Partener 0713. Relații intragalactice, sediul central. Permiteți să prezint noul plan de vânzare.

 

III.

„Uitarea – murmur de izvor ce-mi va însoţi toate gândurile.”
– Albert Camus – definiție

— Scanarea amprentelor a fost efectuată cu succes. Mulțumim că ați ales să colaborați cu Firma. 

Mă ridic, dând mâna stângă cu huchraulul. Huchralii au creierul dintr-o singură bucată. Nu percep dreapta. Imediat ce acesta își întoarce spatele, revin la scrisul documentelor. 

Este necesar un ordin de restricție evaziv împotriva fomalhautienilor pentru filiala Messiah 12. Fomalhaurienii devin agresivi în la schimbările de lumină. Pe Messiah 12 există patru sori, ce sunt principalii clienți de pe Centaurus H43. Până la urmă, binele Firmei este binele întregului univers. 

— Lucrurile se schimbă repede, se pare… 

Ridic capul. Nu par surprins, deși așa sunt. De notat, crește vigilența, gândește mai puțin.Greșeli ca astea să nu se mai repete. 

— Bun venit la Firmă. Progresul este scopul nostru. Numele și ID-ul, vă rog. 

— Să-ți spun un secret, am auzit zvonuri, dar n-am vrut să cred. 

Trepierrul se așeză domol pe scaunul din fața biroului, bătând cu palma în pieptul roșu transparent, prin care puteai să vezi organele în plină funcționalitate. Trepierri au memorie fotografică și trei inimi, putând atinge ușor trei sute de ani. Nu spune nimic din ce nu trebuie, pentru că o să-și amintească mult, mult timp de asta.

Cel din fața mea avea deja două inimi înnegrite. Concluzia, avem parte de un trepierr bătrân. Am dat cu mâna peste masă, activând ecranul holografic. 

— Vă pot prezenta unul din cele o sute treizeci și șapte de departamente dezvoltate pentru nevoile exclusive ale clientului. Dacă-mi spuneți ce anume vă doriți… 

— Știi, ultima dată când am venit aici, a trebuit să o fac pe furiș. Am aterizat în ceea ce oamenii îi ziceau „lan de porumb”. 

Trepierrul horcăi de câteva ori. Trepierrii sunt dificili mai ales când sunt bătrâni. 

— Departamentul nostru de orientare oferă servicii excelente pentru a vă alege contractul ideal. 

— Văd că v-au pus și numere, spuse, privind la ecranul mic agățat de costumul meu. Și v-au îmbrăcat în alb. Au îmbrăcat totul în alb și ecrane. 

— Avem peste cinci mii de oferte teaster, care să vă convingă de abilitățile excepționale ale companiei. 

— Am auzit că nu mai există comori. Este adevărat? 

— Dacă deschideți un cont, puteți accesa date din orice filială. 

— Deci este…nu credeam că ar putea deveni atât de valoroase. Am luat și eu una, dar nu-mi folosește la nimic. E prea puternică să stea departe de planeta asta. Doar dacă ar ajunge pe mâinile cui trebuie… Poate doar… 

Cunoștințele mele nu erau suficiente ca să mă descurc. De notat, lucrează mai mult la șarm, am putea pierde clienți din cauza lipsei. Mi-am întors fața spre calculator, apăsând cu bagheta altă tastă. 

— Vă voi direcționa spre departamentul multicultural, partenerii vă vor ajuta în gă… 

Mi-am ridicat ochii, pentru a observa scaunul gol. Nici de data asta n-am părut surprins, deși eram mai mult ca înainte. Am privit de-a lungul încăperii. Dispăruse cu desăvârșire. Am întins mâna pentru a închide ecranul, dând de ceva tare în schimb. Părea o cutie. Trepierrul uitase o cutie? Nu avea cum, trepierrii au memorie fotografică. M-am uitat din nou în întreaga sală. Alb și ecrane și ființe din tot universul venite să deschidă contracte. Am analizat cutia, întorcând-o pe cealaltă parte. 

„Străinul” de Albert Camus. 

***

„Am intrat în sectorul 19”. 

Nu mi-am mai putut ascunde mirarea când am citit cuvintele de pe capacul cutiei, doar spre a-mi da seama că limba îmi este total necunoscută. Am simțit un impuls electric de-a lungul întregii coloane vertebrale. Sigur era din vina obiectului. Am vrut să caut trepierrul și să i-l înapoiez, dar clopoțelul sună îndelung. Sfârșitul turei. 

„Am intrat în sectorul 20”. 

Am luat obiectul cu mine, privindu-l insistent pentru a nu face vreo mișcare. Observatorul poate determina modificarea unui sistem. Cutia brună continua să stea inocentă în poală. Poate are buton de activare sau măsoară anumiți parametri înainte de a porni. 

„Am intrat în sectorul 21”. 

Am luat cutia și am coborât din aerobus. Intră în corpul C21, urcă cu liftul până la etajul unsprezece, apoi mergi la apartamentul H11. Acolo locuiesc eu. Acolo locuiește toată lumea. Toate apartamentele sunt la fel. Albe și compacte, utile și proiectate în cel mai mic amănunt.

M-am așezat pe scaun. Cutia stătea pe masă. Dar oare chiar e o cutie? Principala utilitate a cutiei este de a depozita obiecte. Procedeu de utilizare: se deschide, se așază obiectele și se închide. Dacă acest lucru este într-adevăr o cutie, atunci ar trebui să se poată deschide. Am luat încă o dată obiectul în mâini, cu scrisul spre mine. Am pipăit partea laterală, încercând să ridic capacul spre mine. Cutia s-a deschis. Și înăuntru erau cuvinte. Multe cuvinte în acea limbă străină, înșirate pe un material foarte subțire, absolut necunoscut la pipăit. Aceste bucăți de material erau legate împreună și înșirau cuvinte după cuvinte. 

Da, nu am văzut niciodată limba aceasta ciudată, dar…totul părea atât de cunoscut. Nu știam cum să descriu aceste litere noi, dar le legam… și ele se transformau în cuvinte, cuvintele în propoziții…topica, gramatica, înțelegeam tot. Însă, când am încercat să citesc un cuvânt cu voce tare, acesta mi-a rămas în gât. Înțelegeam ce înseamnă, din ce este format, însă nu știam cum să-mi mișc gura, cum să-l pronunț. Ca și cum n-ar trebui auzit de nimeni altcineva. 

Am încercat să mă redresez și să o iau de la capăt. Prima bucată de material care mi s-a dezvăluit după ce am dat capacul. Primul cuvânt. Prima propoziție. Și am simțit un glonț perforându-mi adânc pieptul, o durere covârșitoare și bruscă, dar când m-am uitat în jos…

…era doar alb.

 

IV.

„Nu poţi crea experienţa. Trebuie să trăieşti experienţa.”
– Albert Camus – citat clasic

— Sănătos.

— Poftim?

— Ești sănătos, spuse doctorul, poți privi scanarea.

— Cred că nu m-ați înțeles. M-a durut inima.

— Dumneavoastră nu cred că înțelegeți. Nu aveți nimic, inima e complet sănătoasă. Tot corpul e perfect sănătos.

— Nu, nu este. M-a durut inima. Am crezut că am fost împușcat. Este o eroare.

— Sunteți 0731?

Am înghițit în sec.

— Da, dar m-a…

— Atunci sunteți sănătos. Nicio defecțiune. Vă rog să părăsiți sala.

— Dar…

— Vă rog să părăsiți sala, o spuse rar și răspicat.

***

– Nu a fost înregistrat niciun trepierr aici de două decenii.

– Nu se poate, a venit ieri la biroul meu.

– Aveți ID-ul?

– Nu, dar sigur era un trepierr.

– Domnule 0731, cred că ați făcut o eroare.

– Nu am făcut nicio eroare. Sunt sigur că a fost un trepierr, l-am văzut cu ochii mei. A venit la

Firmă.

– Înaintați ID-ul lui.

– Nu mi l-a dat. S-a așezat pe scaun și a vorbit de „lanuri de porumb” și despre comori.

– Ați încercat să consultați un doctor?

***

– Un obiect rar, într-adevăr…

– Unde se produce?

Amfibianul șovăi.

– Nu se mai produce. A dispărut demult. Făcea rău, cel puțin așa am auzit.

– Făcea rău?

– Nu făcea bine pământenilor. Așa că l-au făcut să dispară, în numele progresului.

Progresul.

– Ce este?

Negustorul tuși puternic din plămâni, gușa sa albastră umflându-se.

– Se numește carte…

***

Părea raportul de activitate al unei vieți. Priveam „cartea” de pe masă și încercam să înțeleg. Ce era periculos? Ce era atât de periculos încât a fost necesar să dispară intenționat? De ce n-a fost înlocuit de mai bine? Poate un produs să fie prin absolut perfect și de neînlocuit? Și dacă e perfect, de ce ar dispărea?

Am întins mâna spre ea. Era necesar să aflu.

Primul cuvânt. Prima propoziție. Și durerea aceea din piept apăru din nou. Și am continuat. Cu prima „pagină” (am aflat de la negustor că materialul se numește „hârtie”, produs inexistent acum).

Apoi cu două pagini. Și am realizat că durerea nu numai că nu mai durea, ci că era parte din mine.

Au venit apoi trei pagini. Patru. Zece. O sută. Și pieptul meu a început să ardă. Doctorul mințea, nu eram sănătos.

Dar nici nu mai voiam să fiu.

***

— Iarăși tu? Mai ai întrebări?

Am intrat, punând „cartea” pe tejghea.

— Vreau mai multe. Unde le găsesc?

 

V.

„A începe să gândeşti înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru.”
– Albert Camus – „Mitul lui Sisif”

Uranienii sunt androgini. După ce dai mâna cu ei, le-o săruți. Așa niciuna dintre părți nu se simte jignită. Poporul Serasiles este alergic la lumină. Trimite-i pe NGC 39, filiala Kapa 42, unde nu există sori. În caz contrar, programează-i pe Zalaba, între 1250 și 0344 Pegas.

„Fornax 131 cere rapoartele de la conferința neosirienilor.”

„O navă a pornit de pe Messier 63. Filiala Nor va întâmpina vizitatorii.”

„La 1243 Boode se va face transferul documentelor de la ședința asociației QZA.”

Dimineața lucrez la Firmă. Progresul are nevoie de mine. Progresul are nevoie de toți. Toți suntem la fel. Seara, în apartament, mă așteaptă cărțile. Niciuna nu e albă. Durerea din piept insistă. Sunt tot mai confuz. Am început să aud voci în cap, dar nu sunt ale mele, nu le cunosc. Irillienii mănâncă numai oțel în stare pură. Aquarienii de pe Delta 05 îi urăsc pe Aquarienii de pe Delta 06.

Sentimentul e reciproc.

„Conflictul Dantheli – Othrogoni s-a diminuat. Șase filiale se întorc la programul normal.”

„Facem legătura cu Andromeda 17. Walkirii au rezervat o sală.”

„Herminii au părăsit filiera Falah. Creșteți volumul de watti la nivelul normal.”

N-am mai dormit. Am început să văd imagini atunci când închid ochii. De când cărțile au apărut… De când… Se derulează, ca un film… Nu mai dorm, în schimb citesc. Citesc din cărți. Ele vorbesc în vocile pe care le aud. Au intrat adânc. Pulsează în durerea din piept. Mă apasă glonțul puternic în piept. Glutkeranii au trei stomacuri. Ablacazii urăsc toate culorile în afară de portocaliu.

Melarienii…

„Ce e asta?”

„Contractele astea nu sunt bune.”

„Tranzacțiile nu funcționează.”

Melarienii…

„Avem o eroare?”

„Cine s-a ocupat de contracte?”

Melarienii…

„0713?”

Cine erau melarienii?

— Partener 0713.

Mi-am ridicat capul din calculator.

— Ai făcut o greșeală, 0713.

O greșeală…?

Am aruncat privirile în sală. Toți ochii erau ațintiți asupra mea.

— 0713, dorești să ne spui ceva?

Priviri albe în costume albe. În imaginile pe care le văd, lumea e colorată…

— Sunt doar obosit.

 

VI.

„În societate, fiecare om ce nu plânge la înmormântarea mamei sale, riscă să fie condamnat la moarte.”
– Albert Camus – „Străinul”

N-am urât niciodată ceva așa cum urăsc albul. N-am urât niciodată nimic în afară de alb. Nu i-am urât niciodată pe toți așa cum îi urăsc acum. Nu m-am urât niciodată pe mine așa cum mă urăsc acum. Pentru că toți suntem la fel. Toți suntem albi și nu înțelegem nimic.

Ce s-a întâmplat cu mine? Ce s-a întâmplat cu eul meu alb? De ce durerea din pieptul meu nu dispare odată? De ce lucrurile nu mai sunt așa cum erau? De ce nu mai suntem la fel?

— Onorați parteneri, președintele Firmei, domnul 9999.

Toată lumea și-a lovit palma de încheietură repetat. Toate aceste costume albe, croite identic. Toți pantofii, toate mesele și scaunele, toate privirile și inimile astea albe.

— Vreau să felicit partenerii sediului central pentru încă un an executat perfect. Au trecut deja două sute cincizeci și șapte de ani de când Firma și-a deschis porțile în fața Universului. Acela a fost marele pas al pământenilor, cel care a însoțit toți ceilalți pași făcuți spre idealul nostru.

Președintele ridică paharul, urmat fiind de toate celelalte ființe din încăpere. Toți cu pahare de cristal alb de pe Venus, toți cu șampanie albă, spumantă. Toți cei care bat pasul pe loc. Toți cei care merg după ticăit. Toți cei care n-au o gaură în piept.

— Astăzi ciocnim nu pentru toți acești ani, ci pentru următorii. Ciocnim în numele viitorului…

Viitorul nostru identic.

— În numele idealului…

Idealul nostru defect.

— Progresul este scopul nostru.

— Minți! am strigat, simțind cum plămânii mi se golesc de oxigen.

Încercam să iau guri mari de aer, dar niciuna nu ajungea. Nimic nu era suficient să acopere gaura din piept.

— Minți!

Toată lumea privea. Toate acele ființe albe de care mă simțeam atât de străin. Toți suntem la fel… la fel pe naiba!

— Minți…

Nu vede nimeni? Nu vede nimeni că nu ne mai deosebim conturul din cauza acestui alb? Nu vede nimeni că am ajuns niște numere înșirate pe o listă de prezență? Nu vede nimeni că ne-am închis singuri în camera asta albă, fără uși sau ferestre?

— Partener 0731?

— Mă cheamă Amadeus! strig dând cu paharul de pământ, acesta spărgându-se într-un sunet ascuțit.

Nu sunt un nenorocit de număr! Nu sunt un partener al Firmei! Nu sunt un pământean îmbrăcat în alb! Sunt un om, nu înțelegeți?!

Nicio reacție. Nicio clipire.

— Unde s-au dus oamenii? Unde s-au dus esența adevărului, relațiile, cuvintele? Unde s-au dus pronumele posesive și propozițiile formate din mai mult decât subiect și predicat? Unde s-a dus iubirea? De ce oamenii nu mai iubesc? Oamenii trebuie să iubească! Oamenii trebuie să iubească ca să trăiască! Nu progresul e viitorul! Nu progresul e scopul oamenilor! Oamenii trebuie să iubească…

Liniște. Ticăitul metronomului. Respirațiile mele necontrolate. Imaginile distorsionate. Vocile din cap. Gaura care se tot lărgește în piept, împușcături în mod repetat.

— Cred că partener 0731 suferă de o defecțiune. Ce părere aveți, președinte?

O defecțiune? Eu sunt o defecțiune? Asta ești atunci când nu mai vrei să fi un costum alb?

M-am dat un pas înapoi. În stânga alb, în dreapta alb, tot pământul de sub picioare e alb. Am nevoie să fug de alb. Vreau să fug de alb. Fug de alb și e peste tot. Holuri, calculatoare, birouri.

Alb. Alb. Alb. Uși, ghivece, tablouri, nave, case, canapele, fotolii, paturi, ustensile de bucătărie, frigidere, inimi. Am fugit. Drept înainte și, prin tot tunelul alb, geamuri de sticlă prin care se vede lumea. Lumea pe care noi am construit-o. Minunata noastră cutie fără scăpare, unde totul e alb pe alb.

Și am trecut. Am spart imaginea lumii care mi-a luat tot ce trebuia să fiu.

A durut. Fizic. Și atunci când mi-am revenit, costumul meu era roșu. Roșu cu alb. Și mâna mea, cu pielea sfâșiată de cioburi, dezvelea marele rău făcut mie. Și, în timp ce priveam circuitele electrice și care se scurgea roșu, am înțeles totul. Am înțeles de ce cărțile trebuiau să dispară. Am înțeles de ce iubirea era periculoasă.

Și am început să râd.

Să râd în fața lumii care-mi luase umanitatea și mă făcuse un costum alb.

Să râd, în timp ce, pentru prima dată, mi s-a udat chipul și am simțit că ceva din mine, ceva care trebuie, și-a făcut cuib în gaura din piept.

 

VII.

„Iubirea noastră fără îndoială era mereu prezentă, dar era pur şi simplu inutilizabilă, greu de dus, inertă în noi, sterilă ca şi crima sau condamnarea.”
– Albert Camus – „Ciuma”

„El este cel de care se vorbește?”

„Așa arată.”

„Stă toată ziua pe o bancă și se uită la trecători.”

„Nu vorbește cu nimeni.”

„Cară mereu după el niște cutii.”

„Am auzit că lucra la Firmă.”

„A țipat la președinte.”

„A spart marele geam al sediului.”

„Și autoritățile nu i-au făcut nimic?”

„Nu l-au putut opri din râs.”

„I se zice clovnul mecanic.”

„Clovnul mecanic?”

„Vorbește lumea că ar avea mâna stângă sfâșiată, că i se văd circuitele.”

„Circuitele? Deci nu e pământean?”

„De aia poartă haina aia roșie…”

„Oare poate vorbi cineva cu el?”

„Au încercat și alții, spune numai un cuvânt în continuu.”

„Un singur cuvânt?”

„Și care e acela?”

„Nu-mi mai amintesc. Parcă ceva, iu…”

„Poliția publică, blocați calea de trecere. Vă rugăm să eliberați zona.”

„Păi și clovnul mecanic?”

„Clovnul mecanic? Nu există niciun clovn mecanic. Acesta e doar un străin.”

 

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!