HOMUNCULUS

Ardea de nerăbdare la gândul că avea să fie lună plină în seara aceea. Venise vremea pentru experimentul care-i bântuise gândurile de atâta vreme. Se trezise binedispus și își petrecuse prima parte a zilei în laborator, desenând heptagrama ce servea drept bază a ritualului, și simbolurile arcane primare, pe care le avea și în stare primă, așezate în săculețe inscripționate. De un singur ingredient mai avea nevoie, însă rugase pe cineva să se ocupe de asta. Îl aștepta să apară nu mai târziu de ora șase. În rest, totul era pregătit, astfel că singurul lucru care mai rămânea de făcut era să aștepte. Ca să poată îndura supliciul timpului, se așeză în fotoliul de lângă fereastră, cu volumul Tabula Necrodomina în poală, citind și recitind pașii, ingredientele și incantațiile de pe paginile dedicate reîntrupării.

Era toamnă deja, curtea conacului se umpluse de frunzele căzute ale stejarilor care trasau limitele domeniului, iar vântul devenise mai rece, însă profesorului Niklaus nu-i păsa ce se întâmpla afară. Se străduia puțin prea mult să citească, fiindcă mintea îi derapa de pe rânduri, împinsă de gândurile gălăgioase. Cel mai răstit îmbrăca glasul prietenului său, Heinrich, avertizându-l să n-o apuce pe drumul acela, fiindcă nimic bun nu ieșea vreodată de pe urma unei asemenea îndrăzneli. Nu poți să te joci de-a Dumnezeu.

Renunță în cele din urmă la volumul îmbrăcat în piele neagră și-l trânti pe măsuța de lângă fotoliu. Se întinse și sună din clopoțel, iar când apăru slujnica, ceru să-i fie adus ceaiul. Fetișcana se întoarse cu tava și-i așeză ceașca la îndemână, apoi se îndepărtă la o distanță precaută. Profesorul apucă toarta cu două degete și o duse cu grijă la buzele ascunse sub mustața căruntă. Era amar. Îi aminti de ceaiul pe care obișnuia să i-l servească soția lui, Ingeborg, în după-amiezele mai calde de toamnă, atunci când febra și tusea n-o țineau la pat. Farfurioara se înclină în față cu un gest de dezgust și o grimasă întunecată, iar ceșcuța se făcu țăndări. Slujnica tresări și mai făcu un pas în spate.

– Iertați-mă, vă rog. Fac altul imediat.

– Ai face bine, rosti profesorul printre dinți.

Cu cotul sprijinit pe brațul fotoliului și frecându-și tâmplele, iritat, profesorul Niklaus o așteptă să strângă cioburile, să șteargă ceaiul vărsat cu propriul șorț desfăcut de la brâu și să apară în câteva minute cu o altă tavă. Luă din nou ceașca și se ridică, pășind ritmat în spațiul din fața bibliotecii lui imense, care îmbrăca pereții de sus până jos. Biblioteca aceea îl costase câteva averi și ani întregi de strădanie. Avea acolo tomuri atât de rare, încât nu mai existau decât câteva exemplare în toată lumea, tratate importante de alchimie cumpărate cu lucruri mult mai valoroase decât banii de la șamanii care trăiau în grotele din Thüringer, tratate de filosofie și de spiritualitate pe care le devorase în câteva nopți, căutând să-și astâmpere disperarea care-l sugruma. Aburii limonii care se ridicau deasupra cercului de culoarea scorțișoarei îl trăgeau la somn, îi transformau pleoapele în tăblii de metal și-i făceau inima să bată neregulat.

– Mai aveți nevoie de ceva, domnule?

Niklaus își mută privirea spre slujnică și, cu toate că era deja în picioare, se gândi că n-avea rost să se obosească. Trebuia să-și conserve energia pentru seara aceea.

– Dă-mi, te rog, volumul acela mare de acolo, cel maro cu simboluri filigranate.

Fata se întoarse spre raftul indicat și căută cu privirea cotorul. Era așezat mult prea sus ca să poată ajunge la el, așa că ceru permisiunea să folosească scara. Îi întinse volumul gros cu ambele mâini, fără să-l privească în ochi.

Viața fusese teribil de supărată pe el. Se căsătorise de tânăr, prin aranjamentul părinților, cu o snoabă fără educație, dar cu nasul în vânt, pe care n-o iubise niciodată. Văzându-se prins între buna lui creștere, educația atât de solidă pe care-o primise de la mama lui și moravurile societății, nu putuse cu niciun chip să se dezică de cea care-i devenise soție, mai ales că rămăsese însărcinată aproape imediat după nuntă, în urma singurei nopți pe care-o petrecuseră împreună. Însă gândul la embrionul care se forma în pântecele soției lui, la inimia care se contura din celule singulare și care bătea zgomotos, crescând, învelindu-se cu protuberanțe și secreții, îi declanșa un fior cald și plăcut în stomac. Un fiu, sânge din sângele meu, carne din carnea mea, un copil care să-mi poarte numele. Inimile noastre bat în tandem. Pe măsură ce pântecele soției creștea, profesorul Niklaus devenise tot mai îndrăgostit de pruncul nenăscut. Visul i se spulberase în fața ochilor când soția născuse un copil deformat, care murise după primele guri de aer. Din fericire, își luase și mama după el. De-a lungul anilor, încercase să găsească o femeie bună pe care s-o ia de soție și care să-i ofere un moștenitor, însă niciuna dintre cele cărora le trecuse pragul pentru a le curta nu se dovedise vrednică de aspirațiile lui. În fond, nu mai voia să aibă la braț o vegetală împodobită cu peruci și bijuterii. Voia o femeie doctă, avidă de cunoaștere, cu care să se întreacă în supoziții științifice, o femeie care să-i facă cinste prin mintea și trupul ei și căreia să-i ofere sămânța lui atât de prețioasă, din care să răsară inima după care tânjea. Când în sfârșit găsise o asemenea femeie, pe Ingeborg, era deja destul de înaintat în vârstă. Numeroasele sarcini pierdute îi șubreziseră sănătatea femeii și-l făcuseră pe el să-și piardă încrederea în capacitatea ei fizică de a-i dărui un moștenitor, începând astfel să caute răspunsuri în științele oculte. Anii întregi de cercetări și experimente, nopțile pierdute în laborator și proiectele pe cât de ambițioase, pe atât de greu de realizat, care sfârșiseră prost, îl îndepărtaseră pe Niklaus de soția lui. Disperată, bolnavă și înfrântă, Ingeborg se spânzurase în pod. Încă mai avea uneori impresia că-i auzea pașii grei pe pardoseală și că vibrația lor încărcată de durere se răspândea în pereți.

Profesorul Niklaus oftă și sorbi din ceai.

După atâtia ani de suferințe, ajuns la capătul nebuniei, devenit sclav al alcoolului și inchizitor al bunelor moravuri, pe care le manevra întotdeauna după bunul plac, mai ales atunci când cineva îi cerea ajutorul sau când era chemat pentru o urgență medicală, iar înainte de a hotărî dacă era cazul să-și pună sau nu mănușile, avea grijă să-și chestioneze pacientul despre păcatele sale doar ca să calculeze gradul de ajutor care i se cuvenea pe baza moralității sale, profesorul găsise o portiță de scăpare din calvarul vieții lui. Nu era străin de arta alchimiei, însă n-ar fi crezut vreodată că avea să apuce ziua în care să găsească răspunsul la întrebarea de ce nu se poate transmuta o viață omenească? Răspunsul era, evident, tot o întrebare. Cine zice că nu se poate?

   Se învârti de atâtea ori prin bibliotecă, fără rost, încât, atunci când își aruncă ochii asupra ceasului și constată că nu trecuseră decât douăzeci de minute de când se gândise ultima dată la experiment, decise că se impunea să iasă din casă și să facă o plimbare. Își aruncă redingota în spinare, fără să-și încheie nasturii, încălță cizmele, își vârî umbrela sub braț și porni pe jos spre taverna de pe strada Nisipurilor. În timp ce mergea pe trotuarul îngust, o birjă trecu în grabă pe lângă el și-i stropi încălțările. Niklaus ridică amenințător umbrela, înjurând printre dinți. La colțul străzii, aproape că se lovi de un băiențandru cu o cârpă în mână și o pălărie veche dinainte, în căptușeala căreia se vedeau câteva monede, așa că-i ceru să-i lustruiască și lui cizmele.

– Face douăzeci de centimi, domnule, îi spuse copilul când termină.

Ochii lui cumplit de albaștri îl priveau rugător, așteptând răsplata, însă profesorul luă seama și la chipul brăzdat de dâre, și la zdrențele îmbâcsite, și la picioarele goale, la unghiile lungi și îngălbenite sub care se strecurase jegul, și se cutremură de scârbă și de furie la gândul că toți sărăntocii, toți imbecilii mizerabili puteau face atâția copii câți pofteau, se înmulțeau incontrolabil în lumea lor mică și infectă, iar el, cu toată averea pe care-o strânsese, cu tot luxul, toate condițiile unei vieți de calitate superioară, nu reușise.

– E prea mult, îți dau zece și să zici mersi!

Azvârli monedele în pălărie, nu înainte de a le număra cu băgare de seamă, apoi trecu mai departe.

După-amiaza era plăcută, poate doar puțin cam răcoroasă, iar zarva orașului îl indispunea. Deschise ușa tavernei și nu se bucură deloc să vadă că era plină cu oameni care se ospătau și se distrau. Unul dintre petrecăreți cânta la acordeon într-un colț. Era atât de gras încât îi atârna gușa, iar obrajii lui păreau niște bureți îmbibați cu vin roșu. Se strecură printre ei până la masa la care stătea de obicei, cea din colț, de lângă geam. Îndepărtă o scamă de pe epoletul redingotei și se așeză, ceru birtașului trei feluri de mâncare, desert și ceai, iar după ce acesta plecă, șterse masa cu o cârpă îmbibată în alcool. Mereu ținea un flacon cu alcool în buzunarul de la piept. Curând, masa se umplu cu platouri cu friptură rumenită de fazan, cartofi copți și tocană de legume, budincă de orez cu sos de mere și o tavă cu un serviciu de ceai al cărui ceainic era ușor ciobit. Profesorul Niklaus începu să mănânce cu poftă, rupând cu mâinile goale bucăți suculente pe care și le îndesa în gură aproape fără să mai respire. E drept că-i plăcea mult mâncarea și avea noroc că slujnica lui gătea bine, dar asta începuse deja să se vadă pe trupul lui de-acum ajuns la bătrânețe. Burdihanul i se rotunjise în ultimii ani, gușa i se lățise, fălcile îi deveniseră rotunde și pline ca ale unui purcel de lapte. Dar prea puțin îi mai păsa lui cum arăta, căci îi trecuse vremea de însurătoare, iar singura indulgență pe care și-o permitea era să treacă din când în când pe la bordelul din capătul pieței.

Tocmai când făcea o pauză de la înfulecat, se auzi strigat și își întoarse capul.

– Heinrich! Nu mă așteptam să te văd aici.

– Salutări, bunule domn! îi făcu prietenul său cu ochiul.

– Dar, te rog, alătură-te acestui mic festin, îl invită sarcastic profesorul. Bea cu mine o ceașcă de ceai. Ce mai faci? Toate bune?

– Sigur, cu mare plăcere.

Prietenul profesorului Niklaus era un individ nu foarte înalt, cu perciuni albi și barbișon tuns atent, îmbrăcat cum se cuvenea, educat și bonom. Se știau de aproape patruzeci de ani, iar în tinerețe trecuseră prin multe întâmplări împreună, însă după ce Heinrich se însurase cu una dintre cele mai frumoase femei pe care le văzuse Niklaus vreodată, după ce ea îi născuse un fiu sănătos, care acum devenise un gentleman respectat, se căscase între ei o prăpastie de netrecut. Niklaus se afundase în studiile lui, jinduind zadarnic la ceea ce altora le era atât de ușor să înfăptuiască.

– Fac foarte bine, mulțumesc. Nevasta e sănătoasă, fiul tocmai și-a cumpărat prima moșie și se pregătește să învețe s-o administreze. Tu cum ești?

– Nemaipomenit! Diseară voi face experimentul. Trebuie să mă întorc până la șase…

– Iar te ții de nebuniile astea? se dezumflă Heinrich, vizibil dezamăgit.

Profesorul se șterse la gură cu un șervet pe care-l trânti apoi pe masă.

– Știi, sunt foarte mândru de ce am realizat până acum. E o cercetare științifică importantă, iar dacă experimentul va reuși, voi revoluționa acest domeniu, voi câștiga stima tuturor limbricilor care mi-au râs în nas, spunându-mi că așa ceva e imposibil. Acum, te rog să mă scuzi.

Se ridică grăbit și plecă fără să mai salute, lăsându-l pe Heinrich să-și bată capul cu plata consumației. În fond, așa-i trebuia, să se învețe minte să nu-l mai descurajeze. Un prieten adevărat trebuie să te susțină și să te ajute, nu să încerce să-ți pună piedică.

Niklaus străbătu bulevardul până în piață și o ținu drept până acasă, ferindu-se să meargă prea aproape de marginea drumului pentru a nu-și prăfui cizmele. Băiețelul care lustruia pantofii trecătorilor nu mai era la colțul străzii. Avea să-l vadă ceva mai târziu, mort și înfășurat într-un sac de pânză, când Grig i-l trânti pe masa din laborator la ora stabilită.

– Nu puteai găsi unul mai mic?

– N-am găsit, mârâi bărbatul cocoșat, înfășurat în pelerină. Mi-a fost greu să fac rost și de ăsta. S-ar putea să te coste în plus, asta dacă vrei să mai beneficiezi și altă dată de serviciile mele.

– Nici vorbă! Ne-am tocmit pentru o sumă și exact atât o să primești. Asta dacă nu vrei să se afle cu ce te ocupi.

Profesorul îi puse în palme un pumn de monede aurii. Grig le numără, mormăi ceva și își luă tălpășița. Se întunecase deja afară, luminile târgului se aprinseseră, iar vântul isca un foșnet plăcut în coroanele stejarilor.

Rămas în sfârșit singur, profesorul Niklaus se apucă să disece cadavrul. Îi înlocui inima, verifică starea celorlalte organe, așeză pietrele și simbolurile între țesuturile indicate în carte, apoi îl închise și-l târî până în mijlocul heptagramei. Se așeză într-un jilț și începu să citească din tomul cu coperta neagră, cu voce tare. Aproape ațipise, când cucul ceasului din perete străpunse liniștea sub coastă. Vântul se întețise, ciocănea în ferestre și clătina pereții, ridica în spirale frunzele, umfla norii și-i aduna în rotocoale în jurul lunii pline a cărei lumină se revărsa în curtea conacului în unde șerpuitoare. Profesorul puse în colțul cuvenit al stelei fiecare săculeț cu ingredientele pentru transmutare, iar recipientele cu sare, sulf și mercur le așeză în fața lui. Își frecă palmele asudate și le lipi de podea în timp ce rostea incantația. La început, nu se întâmplă nimic. Vocea lui groasă și obosită perfora neclintirea nopții, inima îi bătea în galop, picături de sudoare i se scurgeau pe tâmple. Minutele se înlănțuiră într-o ordine firească. Tocmai când începea să-și piardă răbdarea, podeaua începu să tremure ușor, apoi din ce în ce mai tare. Râzând nebunește, dar fără să-și întrerupă litania, profesorul urmări cum cadavrul băiețelului se ridică, plutind între fâșii omogene de ceață violet. Dulapurile și rafturile se zguduiau acum atât de tare încât recipientele căzură și conținutul lor se împrăștie pe jos, clinchetele eprubetelor, flacoanelor și ustensilelor căpătară amploare, aerul deveni îmbâcsit, mirosul de pământ, de sare și de moarte îi umplu pieptul bărbatului care descoperi că nu-și mai putea desprinde mâinile de podea. Un sfârâit scurt fu urmat de o scânteie care aprinse heptagrama pe toate laturile. De pe hol se auzi strigătul slujnicei. Norii adunați deasupra conacului bubuiau ca niște mașinării de război. Un bici luminos, apărut de niciunde, izbi trupul băiatului, lumina intensă îi arse retina și forța impactului îl împinse în lături pe Niklaus.

Liniștea căzu ca o seceră.

Se trezi sfâșiat de dureri. Nu se putea clinti, abia dacă reușea să tragă aer în piept. Un plescăit grețos îi atrase atenția și încercă să-și miște capul. Laboratorul era învăluit într-o pâclă subțire, prin care putea desluși cu greu contururile obiectelor din jur. Usturimea cruntă îl făcu să-și verifice palmele: pielea i se dezlipise când fusese smuls cu brutalitate de lângă stea, dezvăluind carnea roșiatică și supurândă. Mugi îngrozit, cutremurându-se de durere atunci când își mișcă degetele. Plescăitul se auzea din ce în ce mai aproape, iar profesorul Niklaus, curios să afle ce se alesese de experimentul lui, căută să-și urnească trupul sfărâmat, ridicându-se pe coate în ciuda durerii nimicitoare. Ochii nu voiau să i se limpezească, deși clipea tot mai repede, nerăbdător să-și vadă creația. Pojghița de ceață nu se risipea nicicum. Dincolo de ea, chipul slut al băiatului care-i lustruise cizmele se lungea demonic, doi ochi mari, cu pupilele plesnite, îl țintuiau curioși, o gură ca o crestătură de brici rânjea, dezvăluind rânduri de dinți ca niște ace. Limba lungă, despicată și subțire îi șterse sângele de pe obraz, iar trupul gol, plin de cusături stângace – un sac de piele în care oasele fuseseră aruncate de-a valma, se alungi și se chirci într-un soi de dans al exaltării. Inima profesorului Niklaus se prefăcu într-un ceas stricat atunci când își văzu lucrarea și îi auzi vocea nepământeană:

– Tati?