Prinţul a îngenuncheat şi a pus pantoful auriu în piciorul stâng al fiicei mijlocii. El s-a potrivit perfect. Prinţul a oftat şi, întorcând pe jumătatea capul spre pajul care aştepta doi paşi mai în spate, a spus: „Numărul 13”. Pajul şi-a notat atent numele în carneţelul portocaliu cu însemnele Regatului Spinului de Diamant. Prinţul s-a ridicat şi, fără a mai arunca vreo privire mamei vitrege şi fiicelor sale, a ieşit cu paşi mari din încăpere. În drum spre palat, legănându-se în şa, el a remarcat: „Dacă ar fi frumoase măcar l-aş convinge pe tata să trecem la Islamism – mi-aş face harem şi cu asta basta!”. Pajul, ştiind că nu era aşteptat nici un răspuns din partea lui, a zâmbit în colţul mustăcioarei castanii şi a tăcut.
***
În casa potrivirii cu nr. 13, unde locuiau mama sa vitregă și cele trei fiice ale sale, Cenuşăreasa ocupată – se pregătea un banchet în cinstea fiicei sale mijlocii şi a norocoasei potriviri a pantofului auriu. Gândindu-se la perechea pantofului care se re-transformase într-un sabot de lemn şi cum ar fi lămurit el lucrurile îşi crestă degetul arătător odată cu căpşuna pe care o tăia felii. A dus în grabă degetul la gură, dar o picătură de sânge a curs neştiută peste fructele puse deoparte pentru decorarea prăjiturilor.
***
În dreptul ferestrei care dădea spre orangerie, Regele stătea cu mâinile la spate şi privirea în gol. La 3 luni de la banchetul unde fiul său ar fi trebuit să-şi afle aleasa inimii, carneţelul cel portocaliu conţinea 13 nume de potenţiale candidate dar nu şi pe cel al fetei pe care Prinţul încă o visa. Când Prinţul decisese să o caute pe misterioasa frumoasă de la bal prin tot regatul, cu pantoful auriu în mână, personal şi fără întârziere, încercase să-l abată din drum, îi propusese chiar să organizeze alt bal, poate Ea va apărea din nou. Dar Prinţul fusese de neoprit, purcese în această misiune cu un entuziasm demn de fapte mai bune. Şi, pe măsură ce timpul trecea şi în carneţel numele se înmulţeau fără care vreuna dintre tinerele fete să îi stârnească Prinţului vreun interes chiar şi pasager, fruntea regelui se încrunta tot mai des. Ce să facă?
***
Totul sau aproape totul decurgea conform planului, îşi spuse satisfăcută Zâna cea Bună, nașa Cenușăresei și autoarea magiei care o făcuse pe Cenușăreasa, pentru o seară, demnă de atenția unui prinț. Deşi convocată de Zâna Zânelor şi trimisă într-o misiune ultrasecretă în dimineaţa care urmase balului, era la curent cu probele pantofului, iar, când numele fiicei mijlocii apăruse în carneţel, ştiu că era timpul să revină.
***
În ziua în care avea loc banchetul, o negustoreasă de dantelă şi mătăsuri a bătut la uşa casei în care locuia Cenuşăreasa. Deşi nu era aşteptată, a fost primită imediat. În timpul în care fiicele evaluau, cu oftaturi admirative, marfa, ea a remarcat zarva din casă şi a întrebat care este fericitul eveniment. Mama vitregă, nemaiîncăpându-şi în piele de mândrie i-a povestit despre pantof şi despre speranţele sale. În urma unei analize judicioase Prinţul va lua decizia de a face din fiica sa mijlocie o adevărată prinţesă. Da, nici nu încăpea îndoială, fata era frumoasă şi instruită – ştia să brodeze, cânta binişor la clavecin şi se acompania convingător cu glasul. Negustoreasa s-a arătat încântată de norocul care căzuse pe capul fetei şi a spus: „Ştii, deşi Prinţul nu va fi prezent la banchet, cred că ar fi încântat să primească din partea fiicei tale o prăjitură preparată chiar de mâna ei, cu gândul la el, desigur.” Mama vitregă a găsit ideea foarte bună.
În aceeaşi seară Cenuşăreasa bătea la poarta palatului. A povestit gărzilor suprinse de prezenţa ei că valetul a căzut pe scările care duceau spre pivniţă, iar ajutorul bucătăresei are o indigestie care o ţine de câteva ore blocată în camera cea mai privată a casei. Aşa că rămăsese doar ea pentru această misiune, aduce o tartă cu fructe din partea fiicei mijlocii, nr. 13 în carneţelul portocaliu a precizat şi gărzile au râs dar au lăsat-o să treacă. Insistând că va da tarta Prinţului şi numai Prinţului a fost lăsată să aştepte în antecameră revenirea sa.
Imediat după sosirea Cenușăresei, Prinţul, urmat de o mică suită, ieşea val-vârtej pe poarta castelului. Un mistreţ uriaş şi grozav de sălbatic făcea una cu pământul recoltele ţăranilor de la poalele Pădurii de Smarald, codrul bătrân care străjuia hotarul de nord al regatului. Vestea fusese adusă chiar de un locuitor din zonă şi relatată căpitanului gărzii.
Părea că trecuseră ore când uşa antecamerei s-a deschis brusc şi regele a intrat cu paşi apăsaţi. S-a oprit brusc când a dat cu ochii de Cenuşăreasa care ţine într-o mână tremurătoare tarta iar cu cealaltă îşi netezea faldurile rochii peticite. „Cine eşti tu?”, s-a interesat regale. „Cenuşăreasa, Măria-Ta”, a şoptit abia auzit ea şi a făcut o reverenţă. „Din partea surorii mele, pentru cinstea pe care i-a făcut-o Prinţul. Îl aşteptam….”, a îngăimat ea, arătând spre tartă. Regele a privit tarta apetisantă şi s-a simţit deodată flămând, a întins mâna, a luat o căpşună şi a băgat-o în gură. A înghiţit. În secunda următoare privirea sa a focusat pe chipul fetei apoi, căzând în genunchi a spus: „Oh, de când te aştept! Tu, Cenuşăreasa, o să fii soţia mea!”. Iar ea, ca în vis, a consimţit. Erau cuvintele pe care trebuia să le audă.
***
O săptămână încheiată bătuse Prinţul Pădurea de Smarald şi nici urmă de mistreţ, parcă intrase în pământ, parcă nici nu existase. Acum, intrat în oraş, fu întâmpinat de flamuri colorate care fâlfâiau pe acoperişuri, ghirlande de flori agăţate de balcoane şi de o foială de oameni, căruţe şi animale cum nu-şi mai amintea să fi văzut. Schimbă priviri mirate cu pajul său care ridică din umeri, la fel de neştiutor, aşa că alese să întrebe un negustor de vinuri ce stivuia butoiaşe în spatele unei tejghele improvizate. „Ehei, regele nostru se însoară, la vârsta lui! Şi încă cu o fată tânără şi frumoasă…..”, spuse negustorul apoi se întoarse şi dădu cu ochii de Prinţ. Sub privirea încruntată a acestuia culoarea îi pieri din obrajii dolofani. „Scuze, Măria Ta! Nu te-am văzut.”. „Cum adică se însoară? Cu cine?”. „Ăăă, nu ştiu cum o cheamă, Măria Ta, Măria Sa îi spune Cenuşăreasa….”, se bâlbâi negustorul. Prinţul dădu scurt din cap şi se grăbi spre palat.
Sărind câte trei trepte scările Prinţul se îndreptă spre orangerie, ştia că acolo are să-l găsescă pe rege. Şi într-adevăr acolo se afla, stând într-un jilţ cu obrazul sprijinit în palma dreaptă asculta glasul melodios al unei fete tinere care-i citea dintr-o carte. Iar glasul acela i-a amintit Prinţului de o seară de neuitat, de un bal şi a ştiut, fără măcar să o privească că aceea era Ea, misterioasa necunoscută după care alergase atâta, în zadar. S-a repezit spre cei doi, palid şi cu răsuflarea tăiată. Regele l-a observat primul. „Fiule, te-ai întors!” şi văzând privirea Prinţului aţintită pe chipul Cenuşăresei, adăugă „Ţi-o prezint pe viitoarea mea soţie – Cenuşăreasa. Ştiu că ţi se pare amuzant numele dar când am cunoscut-o îl merita pe deplin. Trebuia să o fi văzut atunci, tremurând, cu rochia ponosită, peticită şi cu aceste minunate cosiţe îmbâcsite de praf. Dar eu, eu m-am îndrăgostit de ea dintr-o privire, nu mi-a trebuit mai mult. Priveşte-o, roşeşte! Nu-i așa că este cea mai frumoasă făptură pe care ai văzut-o vreodată?”, continuă regale, orb la privirea încărcată de durere a fiului său, privire care nu se dezlipea de chipul fetei. „Şi da, mâine facem nunta, am cerut-o şi ea a spus da, chiar atunci pe loc! Da, se pare că a fost dragoste la prima vedere”, chicoti regele, cu ochii sclipind tinereşte sub sprâncenele stufoase şi un zâmbet de satir pe faţa ridată.
Şi nuntă mare a fost, căci cine-l putea opri pe rege?! Degeaba i-a spus Prinţul că Cenuşăreasa e fata pe care o caută de luni de zile, degeaba a încercat să-l facă să renunţe la o căsătorie aşa în pripă, degeaba a amintit de regină – dusă dintre cei vii cu doar un an în urmă şi de cât de grea i-a fost lipsa ei, degeaba. Regele era îndrăgostit lulea şi insista că Cenușăreasa îl iubeşte de asemenea. Prinţul vorbi şi cu ea, încercă să-i amintească de seara fermecată de bal, de valsul care îi purtase ca pe unul pe valurile muzicii, despre rochia ei în culoarea levănţicăi, despre pantofiorii aurii………Cenuşăreasă zâmbea – cu ochii, nu cu sufletul, îşi spuse Prinţul – şi spunea suav că ea este îndrăgostită de rege şi va deveni soţia lui. În toată veselia care cuprinsese cetatea Prinţul simţea că-şi pierde minţile, nimic nu avea rost, sens pe lume, viaţa nu mai merita trăită. Aşa că a plecat, a încropit o ceată de tineri focoşi şi dornici de aventuri şi a pornit să hălăduiască prin regat şi chiar dincolo de el.
***
Regele era fericit, oricine îl vedea putea spune că noua căsnicie îi pria. Treburilor statului le acorda o atenţie minimă – avea consilieri pricepuţi şi devotaţi pentru asta, ei rezolvaseră pe cale amiabilă şi conflictele generate de periplul pantofului auriu prin regat: cu bani, cu slujbe, cu căsătorii avantajoase – restul timpului şi-l petrecea cu Cenuşăreasa. Privind-o cum brodează, ascultând-o citind sau cântând, însoţind-o în plimbări prin grădină sau prin oraş, bucurându-se să o vadă târguindu-se pentru flecuşteţe muiereşti. Aşa trecură 3 luni. Apoi regele căzu la pat şi într-o săptămână muri. Cenuşăreasa îl îngropă, poporul îl plânse, Prinţul lipsi – nimeni nu ştia nimic despre el. Mai trecură 3 luni şi, într-o dimineaţă ceţoasă de toamnă, la poarta palatului bătu pajul Prinţului. Aducea o veste îngrozitoare – un mistreţ uriaş şi teribil de sălbatic care apăruse în Pădurea De Smarald şi pe care Prinţul îl vâna de ceva vreme – să tot fie 3 luni, spuse pajul – l-a rănit grav. Prinţul era adus de către tovarăşi în cetate, urmau să ajungă mâine, şansele de supravieţuire erau minime, dar el voise să fie adus acasă, indiferent la riscurile transportării.
A apucat Prinţul să o vadă încă odată pe Cenuşăreasa. Îi părea şi mai frumoasă ca înainte, aşa, palidă şi înveşmântată în negru. Ea a venit la patul lui, el i-a vorbit, sperând că în sfârşit lucrurile se vor lămuri între ei. Ea l-a ascultat tăcută, înclinând capul uşor pe umărul drept, apoi i-a mângâiat fruntea fierbinte cu degete răcoaroase şi, privindu-l adânc în ochi i-a spus, „N-ai înţeles. Eu am auzit ce trebuia să aud, am răspuns ce trebuia să răspund. Aşa trebuie să fie.” Şi el nu a înţeles nici atunci şi s-a stins neînţelegând, a doua zi. Şi Cenuşăreasa l-a îngropat şi poporul l-a plâns. Şi au trecut lunile şi s-a făcut anul şi Cenuşăreasa a lepădat straiele de doliu.
***
Era frumoasă Cenuşăreasa, era regină, era tânără şi înfloritoare. Avea nevoie de un partener pe măsură, regatul avea nevoie de o mână de fier, bărbătească, trebuia să aibă copii, regatul avea nevoie de urmaşi. Aşa îi spuneau cu toţii şi ea aplecă urechea la vorbele lor căci sângele îi curgea năvalnic prin vine ca sevele primăvară prin arbori. Dar nu poţi alege oricum şi pe oricine aşa că într-o zi ea şi-a convocat consilierii şi le-a spus că vor da un bal – unul mare, la care să participe prinţi din toate regatele din prejur. Întrebată cine a sfătuit-o în privinţa balului ea a căzut o clipită pe gânduri apoi, râzând zglobiu a răspuns că nimeni, i-a venit ei aşa, un gând. Şi apoi i-a expediat la treabă, să înceapă să trimită invitaţiile spunând, „Va fi un bal pentru că aşa trebuie să fie”.
În seara balului palatul era luminat feeric, pe aleea străjuită de lampioane colorate caleşti trase de echipaje magnifice se grăbeau să-şi deşerte povara înveşmântată în brocarturi şi dantele, împodobite cu pene, paiete şi bijuterii. În sala de bal începuseră deja valsurile, mulţimea freamătă şi sporovăie, se evaluază, se complimentează, se înghesuie pe lângă mesele ticsite cu vinuri şi bucate, petrece. Purtând o rochie diafană de culoarea oului de raţă, cu braţele goale şi umeri rotunzi, zâmbind afabil, cu un aer distrat, Regina păşea ca prin vis printre oaspeţii săi. Ochii ei priveau fără să vadă, privirea ei căuta fără să găsească, paşii ei o purtau fără ţintă. Până când, ca scuturată de un fior, ca răspunzând unei chemări, s-a întors şi l-a văzut. Un tânăr înalt şi subţire, stângaci în costumul albastru, se oprise într-un colţ şi urmărea cu privirea perechile de dansatori ce se roteau pe podeaua de marmură, netezindu-şi pe degete, cu mişcări repetitive, mânuşile de culoarea pieptului de porumbel. A înaintat către el, i-a zâmbit şi el i-a răspuns, apoi s-au prins tăcuţi în caruselul dansatorilor. Nici unul dintre prinţii sosiţi la bal nu a reuşit să îi distragă atenţia Reginei, în braţele tânărului necunoscut ea se învârtea ameţită dans după dans. Până când el a tresărit ca trezit brusc dintr-un vis şi, cerându-şi scuze, i-a spus că trebuie să plece. Ea a îngheţat, o amintire veche şi aproape uitată i-a traversat conştiinţa. În minutul următor alerga după el spre ieşire, a apucat să-l vadă printr-o fereastră cum cobora scările, în fugă. Când a ajuns jos el dispăruse, s-a răsucit în dreapta, în stânga, pe alei nu se vedea nimeni, apoi a călcat pe ceva moale, s-a aplecat şi a ridicat de jos o mânuşă de culoarea pieptului de porumbel. Chiar atunci ceasul din turn a bătut miezul nopţii.
