MONEDA FANTAZIENILOR (II)

Capitolul V Autorul vorbeşte despre credit şi economie în Fantazia

Creditul, care pe lângă numerar este cel mai activ instrument de amplificare a consumaţiei, a găsit în noul sistem locul cuvenit. Totuşi, dat fiindcă în sistemul clasic însuşi creditul a ruinat prosperitatea prin dobânzi uzurare, în Fantazia s-au introdus metode capabile să înlăture asemenea neajunsuri. Astfel, comerţul de bancă este cu desăvârşire interzis, fiind înlocuit cu monopolul de stat. Creditul se acordă exclusiv, de şi prin agenţii speciale ale Băncii Naţionale, numai pe ipotecă sau gaj, cu o dobânda modică de 3%, încasată nu pentru realizare de beneficii, ci pentru acoperirea cheltuielilor instituţiei. Astfel de agenţii s-au înfiinţat până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării şi stau sub supravegherea sucursalelor judeţene ale Băncii Naţionale.

În ceea ce priveşte economia în general a avut aceeaşi soartă ca şi comerţul de bancă, adică interzicerea. Practica depunerilor spre fructificare, cea mai proeminentă formă a economiei, contrazicea în plin noul sistem şi nu putea să mai trăiască în cadrul său. Desigur, afară de depunerile spre fructificare oprite expres de lege, economia de bani este oprită numai în sens relativ, deoarece în căminul propriu oricine este liber să adune ban lângă ban. Dar sistemul monetar însuşi este acela care interzice, prin mecanismul său, în mod absolut, astfel de economie. Nimeni, afără de nebuni desigur, nu mai adună ban lângă ban, când ştie că aceştia nu numai că nu produc nimic, dar, datorită scăderilor automate lunare, îşi pierd cu timpul întreaga valoare. Pentru că însă sunt atâtea nevoi umane care pretind imediat banul şi pentru că nu toată lumea poate recurge la credit în asemenea ocazii din cauza lipsei de garanţii corespunzătoare, etc., s-a mai creat în Fantazia o instituţie numită „CASA FONDURILOR FAMILIALE”, cu patru secţii deosebite: „caz de naştere”, „caz de căsătorie”, „caz de boală” şi „caz de moarte”. Această instituţie primeşte fără să plătească vreo dobândă depuneri pentru oricare din secţiunile de mai sus. Ea îndeplineşte oficiul de păstrare şi stă mai mult în serviciul oamenilor săraci, care pot să-şi strângă acolo, zi de zi, an de an, treptat, din mici economii, suma sau sumele ce şi le doresc necesare.

Ca sub aceasta mască instituţia să nu degenereze în factor de promovarea economiei, s-au introdus următoarele restricţii: 1) nu se plăteşte nici un fel de dobândă ci dimpotrivă o taxă de păstrare de 2% pe an; 2) depunerea pentru caz de naştere s-a fixat la 5000 de Fani, idem pentru caz de nuntă 25.000 Fani, idem pentru caz de boală 25.000 Fani, idem pentru caz de moarte 20.000 Fani; 3) suma depusă nu poate fi ridicată decât pentru cazul căruia a fost destinată şi numai când este în ajun de a se produce,- naşterea şi nunta, – când se manifestă – boală, – sau când s-a produs – moarte – şi numai în baza actelor doveditoare; 4) când cazul pentru care a fost destinată depunerea nu se produce până la moartea depunătorului, este vorba desigur de naştere, căsătorie sau boală, suma nu se mai poate ridica ci intră în patrimoniul statului care o foloseşte la asistenţă socială. La fel se întâmplă cu depunerile pentru caz de moarte, când depunătorul moare în războiu, piere în naufragiu, foc sau în orice alt mod care, prin forţă majoră, nu mai permite înmormântarea de către familie. Prin „caz de nuntă” se înţeleg cheltuielile obişnuite de căsătorie. Noul sistem ignorează dota în numerar ca una ce contravine principiului său faţă de economie. Operaţiunile „CASEI FONDURILOR FAMILIALE” se fac prin toate oficiile poştale din Fantazia care îndeplinesc expres şi funcţiunea de agenţii ale sale.

Capitolul VI Autorul arată mecanismul monetar în relaţifie cu străinătatea

Fiindcă moneda fantaziană suferă în fiecare lună o anumită scădere din valoarea sa şi în străinătate nu s-ar fi putut remedia în niciun fel acest neajuns, s-a emis separat o monedă pentru uzul extern. Aceasta are valoare permanent fixă şi este de 3 tipuri: 1.000, 500 şi 100 Fani. Nu are voie să circule pe piaţa internă ci exclusiv pe pieţele externe. Plăţile în străinătate se fac în acest fel de monedă. La ieşirea din ţară a unui fantazian, acestuia i se dă moneda tip extern în schimbul monedei tip intern ce posedă. La intrarea în ţară se face inversul operaţiunii, adică dacă are monedă externă, i se preschimbă în monedă tip intern. La fel se procedează şi cu străinii cari intră sau ies din Fantazia. La fiecare vamă există birouri speciale ale Băncii Naţionale care se ocupă cu toate operaţiunile în speţă. Oricine introduce sau foloseşte moneda tip extern în interiorul ţării se pedepseşte foarte sever.

Capitolul VII Autorul spune câteva cuvinte de încheiere

Graţie acestui sistem monetar, Fantazia este astăzi, precum am avut ocazia să mai arătăm şi în cuprins, prosperă ca nici-o altă ţară din lume.

Banul, gonit de demonul scăderii, iese din toate colţurile şi se aruncă în consumaţie, dinamizând-o şi revoluționând-o şi prin aceasta generând industrii uimitoare, salarii mari, preţuri bune, mulţumire generală pretutindeni. Poporul fantazian a marcat în câţiva ani o etapă de progres echivalentă cu 50 de ani anteriori. Până la reforma monetară, banul câştigat şi pus la păstrare dăuna vieţii sociale prin neparticiparea sa la procesul circulaţiei. Acum el este un motor formidabil care pune în mişcare toate energiile naţiunii. Astfel au rezolvat Fantazienii criza, au readus pentru eternitate prosperitatea în ţara lor şi s-au instalat cu autoritate şi mândrie în fruntea popoarelor lumii din al XX-lea secol.

Partea a II-a

1

În povestirea mea, intitulată „Moneda fantazienilor” şi publicată în marele ziar „Drum” din Roşiorii de Vede, am mai avut ocazia să vorbesc despre poporul fantazian. În acest fel, cunoaşteti desigur întrucât-va puterea sa de transformare în domeniul social, iar cele arătate mai la vale îi vor demonstra încă odată acest strălucitor geniu. Și între popoare, ca şi între oameni, există o lege implacabilă care asigură succesul numai celor îndrăzneţi. Moderaţia este sora bună a mediocrităţii şi competitorii săi s-au salvat în acest secol, agăţându-se cu disperare de pulpana tradiţiei. Poporul fantazian face parte din categoria popoarelor îndrăzneţe. Destinul său, căci un destin există, poartă prin lume emblema curajului şi dragostea de luptă neobosită pentru cucerirea maibinelui. Din splendidul său patrimoniu social, contemporaneitatea transmite viitorului cele mai fecunde reforme, difuzate ca un balsam al mântuirii peste întregul glob. După povestirea amintită la început, mi-a revenit tot mie onoarea de cronicar în acest sens. Ca unul ce dispreţuiesc manierele generatoare de plictiseală ale scriitorilor moderni, voi fi cât se poate de sobru şi de scurt până la sfârşit. Vă, mărturisesc de la început că, după citirea ultimelor pagini, admiraţia ce veţi arăta poporului fantazian nu va fi cu nimic mai prejos decât aceea arătată lui Platon, lui Saint-Simon, lui Morus şi altora de seama lor. Iar peste vremelnica şi meschina noastră viaţă şi peste milenii de ani viitori, stindardul eternităţii va fâlfâi în soare încă o glorie biruitoare. Poporul fantazian. Cer iertare aproape că, în acest angrenaj, oamenii se vor întoarce şi asupra mea şi mă vor încărca de faimă şi onoruri. Dar cronicar fidel al unor fapte văzute de la un cap la altul, în toată plenitudinea lor, am voit să-mi păstrez înţelegător anonimatul, dar editorul făcând opinie separată, mi-a demonstrat că numele meu celebru constituie o fericită carte de vizita pentru povestire.

2

Acest popor, poporul fantazian, este dotat cu o bogată fantezie, de unde i se trage de altfel şi numele. Această fantezie îl ajută să-şi dezlipească fruntea de ţărână şi să-şi proiecteze vederea dincolo de vârful nasului, în faldurile zilei de mâine. E un popor în care capul ţine cumpănă cu fermitate orbului stomac. Aici am cunoscut pe Campanela, pe Fourier, pe Owen şi alţi maeştri ai meditaţiei înalte, desigur sub alte nume, sub alte trupuri şi sub alte costume. Cu ei împreună m-am bucurat sau m-am întristat ani de-a-rândul, după caz, prin mărăcinişul schimbător al existenţei. Fantezia unită cu îndrăzneala şi prevederea unită cu organizarea, iată tot secretul nemuritoarelor opere fantaziene. Pe lângă fantezia ştiinţifică sau artistică mai există o fantezie socială, care putrezeşte în cărţi, fără să fie coborâtă pe pământ, chiar când milioane de oameni au acceptat-o în sinea lor. Poporul fantazian, singur, a rupt cu înţelepciune această practică. În alte ţări, realitatea se sufocă decenii şi secole de-a-rândul în conservatorism, în tradiţie. Când se face cu multă greutate o reformă, efectele acesteia sunt aproape nule, fiindcă reforma a venit prea târziu. A venit când, în felul său, era depăşită de necesităţi.

Chestiunea se aseamănă, cu alte cuvinte, cu următorul exemplu edificator. O trăsură condusă de un birjar bătrân şi miop, şi care reprezintă împreună realitatea socială, este urmărită în fugă, pe jos, la o distanţă. apreciabil de mare, de un om tânăr şi viguros, reprezentând reforma. În loc ca omul acesta să fie pe capra trăsurii ca s-o conducă cu tinereţea şi cu vigoarea sa, el se află departe în urmă, fugind după ea cu sufletul la gură. Atunci când totuşi, după goană de decenii sau secole, ajunge trăsura şi se instalează pe capra ei, el nu mai este omul tânăr de la început, ci o fantomă în care şi-au făcut deopotrivă culcuş oboseala, bătrâneţea şi moartea. Aproape un cadavru. Apoi urmărirea istovitoare şi stearpă începe iarăşi cu alţi parteneri şi cu alte cadavre, în nesfârşirea timpului. Tocmai asemenea gen de spectacole a devenit inexistent în Fantazia. Aici reforma merge pas în pas cu vremea şi cu realitatea socială. Din sincronizarea lor perfectă izvorăşte o lume nouă, o lume în care pacea şi bunăstarea stăpânesc egale. Am trăit în Fantazia zeci şi zeci de ani. Am văzut cu ochii mei evenimente şi reforme de tot felul. Acum la bătrâneţe mintea mea e încărcată de mulţimea, de varietatea şi de cuprinsul lor. Ca să le descriu cât mai exact pe cele ce voi hotărî să le împărtăşesc lumii voi face apel întotdeauna la jurnalul meu intim, în care le-am notat zilnic şi cu fidelitate o viaţă întreagă. Fac acelaşi lucru şi cu povestirea de faţă.

3

3 Octombrie 1924 Intru în Fantazia în calitatea prea puţin importantă de corespondent al ziarelor din Londra. În câteva speculaţii nenorocite la bursă, părinţii mei au pierdut majoritatea averii şi ca urmare a trebuit să-mi caut în viaţă un rost mai precis în locul vagabondajului belferesc şi confortabil de până aici. Am avut posibilitatea ca să mă duc în aceeaşi calitate în ţări ca Japonia, U.S.A. sau Germania, dar am preferat Fantazia din cauza că mă leagă o adâncă prietenie cu conducătorul sau – Fan. Cu ani în urmă am studiat împreună ştiintele sociale la Oxford. Mă gândesc cu plăcere la lungile noastre discuţii despre sistemele sociale şi economice de tot felul care şi-au făcut loc în lume în toate timpurile. La această prietenie se mai adaugă apoi şi altceva. În ultimele zile toate agenţiile de presă au anunţat prin telegramele lor că în Fantazia au loc grave tulburări sociale. Aşa ceva mi-a mărit şi mai mult pasiunea de gazetar, pasiune oarecum înăscută, cât şi dorinţa de a pleca mai repede. În gara centrală a capitalei fantaziene, când cobor din vagon, mă întâmpină însuşi Fan. Nu e însoţit de nicio suită ci e singur, travestit şi amestecat între lume. îmi spune că mă primeşte exclusiv ca prieten şi de aceea a ţinut să se bucure între patru ochi de revederea noastră. Pe imensele peroane din faţa trenurilor remarc imediat rumoarea ce domneşte. Cei mai numeroşi sunt soldaţii în echipament de război. Pe feţele tuturor călătorilor stăpânesc vizibile neliniştea şi teama. N-am ieşit niciodată din boemia engleză şi poate de aceea mă interesează excesiv acest tablou în care iarba de puşcă se simte în nas. Aş dori să-1 privesc mai mult şi să mă pătrund mai adânc în el ca să-1 înţeleg mai bine. Dar Fan mă invită să plecăm. Mergem acasă la el şi aici sunt pus în posesia unui sobru şi încăpător apartament. După ce schimbăm impresiile revederii, împletite cu amintiri, vorbim de chestiunile internaţionale la ordinea zilei. Conflictele cronice din extremul orient, imperialismele europene, noile reforme americane, problema coloniilor, maşinismul şi somajul, iată un colier respectabil de subiecte în care omul aproape se năuceşte. La urmă ne oprim la starea quasi-revoluţionară din Fantazia şi Fan mă pune în curent cu lucrurile.

– Fantazia este o ţară agricolă. În agricultură stăpâneşte marea proprietate, pe când mica proprietate este ca şi inexistentă. Posedăm în total 12.000.000 hectare de pământ arabil. Din acestea 10.000.000 aparţin marii proprietăţi şi numai 2.000.000 micii proprietăţi. Dacă se raportează suprafeţele la numărul proprietarilor, avem 5.000 de familii boiereşti stăpâne pe 10.000.000 hectare şi 2.000.000 de familii ţarăneşti stăpâne pe 2.000.000 hectare. Revin în medie câte 2.000 de hectare de familie boierească şi câte un hectar de familie ţărănească. Media aceasta este adevarată numai în general. În detaliu, ea suferă simţitoare schimbări în sensul că multe moşii sunt mai mari sau mai mici de 2.000 de hectare, precum şi proprietatea ţărănească se ridică în unele cazuri cu ceva peste

un hectar iar în altele, foarte multe, se reduce literalmente la nimic.

Cum trăieşte ţărănimea în aceste vitrege împrejurări? Iată întrebarea care cuprinde în miezul său toată explicaţia şi justificarea actualelor tulburări.

Numai din pământul său ţărănimea nu poate trăi.

Fie că e prea puţin la majoritatea familiilor, fie că e de-a-dreptul inexistent la altele. Ca urmare, ea trebuie să muncească pe moşiile boiereşti. Şi tocmai aici este speculată sărăcia ei. Pe moşiile boiereşti există un sistem de muncă aproape medieval sau inchizitorial, cum vrei să-i zici. Toate acestea sunt muncite de ţăran

în sistemul „una din trei”. Ce înseamnă acest sistem?

Nici una nici alta decât că două părţi din recolte sunt luate de boier şi numai o parte de ţărani. Boierul nu contribuie cu nimic la opera de producţie, decât cu

pământul. Ţăranul pune sudorile şi zilele lui, vitele şi uneltele lui, sămânţa pentru semănat şi tot ce altceva mai trebuie. Peste acestea mai e obligat să facă o seamă de tot felul de corvezi boiereşti, care adeseori se ridică până la 40 de zile pe an. Numai în asemenea condiţii poate intra ţăranul pe marea proprietate. De primit trebuie să le primească, fiindcă altfel riscă să ajungă pe drumuri şi să moară de foame cu toată casa.

Din cauzele acestea există toată atmosfera neliniştită pe care ai găsit-o aici. Ţărănimea munceşte ca o sclavă sau chiar mai rău şi trăieşte în toate părţile în cea mai cruntă mizerie. Pâinea nu se pomeneşte pe masa lui. Confortul cel mai elementar îi lipseşte complect. Îi rămâne numai porumbul stricat care o înfrăţeşte de timpuriu cu exuberanţa florilor de pelagră şi cu cimitirul.

În acelaşi timp, boierii fantazieni, cu o ironie nemărginită, trăiesc în lux şi dezmăţ. Toate capitalele occidentale sunt pline de ei şi cheltuiesc acolo mai abitir ca maharajahii. La moşii au logofeţi care la rândul lor mai jupoaie încă o piele de pe ţărănime şi cu ce mai fură de la stăpâni ajung ei înşişi, cu vremea, boieraşi sau bancheri mărunţi.

Acestea sunt izvoarele de permanentă revoltă a ţărănimii. Au fost mai întâi tulburări locale, apoi acestea au devenit tot mai întinse zi cu zi, până când au ajuns să împânzească judeţe şi regiuni întregi. An cu an aerul ţării miroase mai apăsător a cenuşă şi moarte.

Dreptatea se ştie de către toţi a cui este. Este a celor mulţi şi săraci, cum a fost întotdeauna. Este a ţărănimii. Dar guvernanţii de până acum au înlocuit-o mereu cu sabia, cu puşca şi cu ocna. Niciunul din ei n-a avut înţelegerea sau curajul să ia în mână cumpăna cu echilibrul adânc avariat şi să-l îndrepteze prin corectarea lesturilor.

Sunt numai de doi ani conducătorul ţării.

Văd cu atât mai bine, în această calitate, din vârful complexului social, că e imoral şi revoltător ca 5.000 de familii boiereşti să huzurească în paradisul bogăţiei şi plăcerii fără prestarea celor mai modeste munci productive iar 2.000.000 de familii ţărăneşti să orbecăiască cu robia pe umăr în mizerie şi întuneric.

Vom merge de altfel prin ţară ca să vezi cu ochii cele auzite. Eu însumi obişnuiesc să călătoresc incognito în toate părţile ca să-mi dau seama mai adânc şi la fața locului de întreaga realitate.

4

7 Octombrie, 1924.

După promisiunea sa, Fan mă cheamă cu el într-o călătorie prin Fantazia. Suntem amândoi travestiţi şi ne recomandăm negustori de cereale.

E o zi de Duminică. Soarele anemic se amestecă întristat cu rugina frunzelor. Domneşte pretutindeni paloarea sfâşietoare a toamnei.

Ne oprim într-unul din sate, anume ca să-l cercetăm mai deaproape. Toate gospodăriile sunt la fel şi la toate fâlfâie de departe blazonul sărăciei. Intrăm la

întâmplare într-una. Casa peste care dăm este aidoma ca o cocină de porci, ceva mai mărişoară. Ca să intri pe uşă trebuie să te frângi cum trebuie de la mijloc. În

ferestrele cât o palmă se lăfăieşte hârtie proastă de jurnal, lipită cu cocă, în locul geamului limpede de sticlă.

Ne întâmpină un ţăran în vârstă, pe a cărui faţă se citeşte repede că e îngenunchiat de necazuri. Îl cheamă Manor I şi are 38 de ani, deşi arată de 50. Cu îmbrăcămintea de pe el, săracă şi veche, seamănă mai degrabă a cerşetor.

În urma lui se iveşte o femeie fricoasă şi firavă ca un spectru. E însoţită de câţiva copii aproape goi, cu trupurile costelive, supte de mizerie şi de boală.

Dăm bună ziua şi începem să stăm de vorbă.

Aflu cu uimire că Manor I şi toţi din familia sa sunt analfabeţi. Toate satele fantaziene sunt la fel şi numai logofeţii boierilor ştiu în ele puţină carte. Lumea cea multă ţine socotelile cu răboj în lemn şi cu noduri pe aţă.

Când îi spunem că suntem negustori de cereale, omul scapă un adânc oftat. Vorbele sale tulbură şi zguduie.

-„Nu este nimic de vânzare în gospodăria mea, fiindcă sunt prea sărac. Ce am eu? Doar nevoi şi necazuri. O soţie sfârşită de muncă şi naşteri, trei copii cu obrajii de ceară, cocina de casă pe care o vedeţi alături, o pereche de boi hămesiţi de foame în tot ceasul şi o vechitură de plug cârpit la zece ţigani. De la părinţi am moştenit numai un pogon de pământ. Au fost săraci şi ei.

Ca să pot trăi trebuie să muncesc pe moşia boierească. Muncesc 9 pogoane de pământ, pentru ca recolta din 6 pogoane s-o ia boierul şi numai din trei pogoane s-o iau şi eu. Peste munca acestor 9 pogoane mai fac în tot anul până la 40 de zile de corvoadă boierească, de nu mai ajung să am o zi de odihnă omenească. Şi sunt silit să fac aşa, ca şi ceilalţi săteni, fiindcă altfel nu primim un pas de pământ în moşie.

Muncesc deci 10 pogoane de pământ, adică şi cu cel părintesc. De abia le birui cu soţia neputincioasă, cu unelte învechite, cu vite prăpădite de foame şi cu

copii care acum se ridică. După opt-nouă luni de zile petrecute în tot anul în sudoarea frunţii aduc în hambarul meu te miri ce. În schimb boierul care nu face

nimic şi nu l-am văzut de zece ani pe aici, pune de-agata mâna pe recolta din 6 pogoane din munca mea pe moşia lui şi huzureşte pe alte meleaguri.

Pe lângă acestea se mai adaugă şi alte păcate.

Când timpul e potrivit şi frumos trebuie să muncim la partea boierului iar a noastră rămâne la urmă, când adeseori i-a trecut şi sorocul. Aşa izbutim să mai

punem încă o pagubă, în loc de câştig, lângă sărăcia noastră. Mai rău nu cred să fie decât în iad. Acolo însă răul are înţelesul lui dumnezeiesc.

Ca mine este tot satul acesta de 400 de familii şi ca satul acesta e toată ţara. Puţini dintre noi sunt mai răsăriţi deasupra necazurilor, doi sau trei la sută, graţie pământului părintesc mai întins. Dar nici ei nu se culcă pe roze.

Muncim toţi cât este anul de mare, locuim în case care seamănă mai mult a cocini şi ne ţinem zilele cu porumb stricat. Copii ne mor mai mult de jumătate de mici iar către 50 de ani ne stingem şi noi, aproape la rând, vlăguiţi de trudă şi de neajungeri.

Trăim, într-un cuvânt, câineşte. Trăim aşa cum vedeţi, dar nimeni nu se apleacă asupra durerilor noastre ca să le asculte, să le înţeleagă şi să le izbăvească.

Până când însă?”

Ochii lui Manor I înoată în lacrimi. În lacrimile sale simţim amândoi cum se împletesc laolaltă mizeria şi revolta. Ne despărţim de el cutremuraţi. Mai trecem pe la alte gospodării, prin alte sate şi peste tot ne întâmpină acelaşi spectacol de sărăcie şi disperare.

Acum înţeleg de ce în fiecare zi e o revoltă undeva în Fantazia şi înţeleg mai cu seamă frământarea din nobilul suflet al lui Fan. Cu glasul modulat de tristeţe

dar ferm, el îşi destăinuie gândurile cu aceeaşi sinceritate ca altădată la Oxford.

-„Precum vezi, poporul fantazian este la marginea prăpastiei. Cu sărăcia intrată până în oase, cu copiii de ceară şi seceraţi în majoritate de moarte, cu cocini în loc de case, cu minţi întunecate ca noaptea, într-un cuvânt ducând o existenţă mai rea decât animalică, unde se poate merge decât la pierzare? Fiindcă acesta e poporul adevărat, această lume înfrăţită cu ogorul, cu robia şi cu sărăcia, iar nu cele câteva mii de trântori latifundiari, care şi-au uitat în parte şi limba şi ţara.

Această tragică situaţie nu mai poate dura decât cu nu ştiu ce riscuri. Poate chiar cu acela al distrugerii naţiunii. Ieşirea din ea e mai mult decât imperioasă. E o chestie de viaţă sau de moarte pentru milioane şi milioane de suflete.

După matură chibzuială, hotărârea mea în acest sens e luată fără întoarcere. Va fi în curând cunoscută şi înfăptuită peste orice obstacole.

5

9 Octombrie, 1924

Fan acţionează rapid. A convocat pentru astăzi un consiliu al salvării naţionale şi mă cheamă să-l însoţesc la şedinţă. Sunt prezente în acest consiliu toate personalităţile proeminente ale ţării, din toate domeniile de cultură, industrie şi comerţ. Savanţi îmbătrâniţi la catedre universitare, înteprinzători plini de energie creatoare şi tehnicieni străluciţi îşi strâng laolaltă mâinile, înfrăţiţi sub acelaşi acoperiş.

Fan deschide sedinţa şi expune lapidar situaţia gravă în care se află ţara. Nu ascunde şi nu menajează nimic, fiindcă ceasul este de grea cumpănă. Toţi cunosc dealtfel, mai mult sau mai puţin. De ani de zile se joacă hora sângeroasă a revoltelor, de ani de zile se agită tot felul de soluţii, dar nimeni nu păşeşte hotărât

la îndreptare.

În acest timp răul se adânceşte neîncetat şi catastrofa pustiitoare se apropie vertiginos. Un popor întreg e ameninţat să se mistuie în moarte şi incendiu din cauză că se întârzie mereu cu instaurarea echităţii.

După ce descrie toate acestea, Fan expune problema la care s-a oprit cu îndrăzneală, după o lungă meditaţie. E o reformă radicală, capabilă să reteze din

rădăcini tot răul şi să coboare binefăcătoarea linişte peste tot. Aşa cum vorbeşte despre ea, glasul îi pare deodată tunet şi mântuire. Toţi ochii din faţa lui se umezesc de lacrimi de bucurie. Nu sunt aici capete goale de politicieni venali şi oportunişti ci numai elita creatoare a naţiunii. Ea judecă adânc şi nepărtinitor, în concordanţă cu marile interese ale neamului.

În faţa acestei elite Fan a întrupat demult speranţa ţării. Prin convingerile sale progresiste, girul lui de chirurg social a plutit mereu în atmosferă. Speranţa se converteşte astăzi în puternica realitate. Toată adunarea e un glas de aprobare emoţionantă. Fiecare vede aevea zilele viitorului ce vor veni cu pace şi belsug ca

să înlocuiască luminoase secularele tristeţi fantaziene.

Pe amvonul tribunei, Fan pare un erou legendar, un semizeu. O voinţă năvalnică şi o sete nemăsurată de bine strălucesc în ochii lui ca nişte diamante. Aşa cum încheie el seamănă aidoma cu un nou Isus, trimis pentru o nouă mântuire.

6

10 Octombrie, 1924

Ieşind în oraş, întâmpin în toate părţile o animaţie extraordinară. Grupuri şi grupuri de oameni discută plini de voioşie şi se opresc în faţa locurilor de afişaj unde zăbovesc mai îndelung. Cunosc obiectul entuziasmului lor. Îmi place să mă amestec între ei ca să le simt mai adânc mulţumirea din suflete. Citesc şi eu uriaşul afiş, răspândit în sute de mii de exemplare pretutindeni. Afişul cuprinde însăşi reforma lui Fan, ratificată ieri de consiliul salvării naţionale şi e adusă la cunoştinţa naţiunii în forma următoare:

FANTAZIENI

Ţara noastră se zbate într-o profundă criză socială. Această criză ne duce cu paşi repezi la o catastrofă ale cărei proporţii nu le poate ghici nimeni. Incendiul şi moartea, mizeria şi suferinţa domnesc atotputernice peste tot şi macină nemiloase fiinţa şi vigoarea poporului nostru.

Sunt cel mai conştient de aceste pustiitoare rele.

Pentru a le curma şi pentru a instaura pacea şi echitatea care să ne asigure un viitor de lumină şi de progres, am luat o hotărâre istorică. În numele necesităţilor naţionale am decretat exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 hectare şi împărţirea lor în loturi de câte 5 hectare la fiecare familie ţărănească.

Marii proprietari vor rămâne numai cu câte 100 de hectare fiecare. Pentru pământurile expropriate vor fi despăgubiţi în proporţie de 40% din valoare în rente de stat, amortizabile în 30 de ani.

Departamentul Agriculturii este însărcinat cu executarea până la 1 februarie, 1925.

Semnat FAN

Citindu-i textul, clar şi hotărât, mă simt eu însumi emoţionat. Lumea din jur e agitată mereu de aceeaşi mare bucurie şi comentează în tot locul cu gesturi aprinse. La fel ca în adunarea elitelor de ieri, Omul simplu simte şi el, tot aşa de intens, că se înmormântează o lume bântuită de toate durerile şi o alta nouă îşi face apariţia triumfală în viaţa fantaziană. va urma …