Amintirile unui troll, Raluca Gârban, Reșița literară, Nr. 1, 2019

O liceană se trezește cu poliția la ușă și ordin de percheziție în ceea ce privește presupusele activități ilegale ale fratelui mai mare. Textul, deși ar trebui să anunțe o intrigă cu tensiune dramatică semnificativă, este, în mod neașteptat, înțesat de un umor de bună calitate. Spicuim:

  • În prima fază m-am gândit la etnobotanicele din camera lu’ frati-miu și m-am rugat la D-zeu să le fi consumat aseară, cu Maricica, pe toate. (pag. 3)
  • Până a venit tata din fața blocului cu baba Pența, care e uitată ziua întreagă pe bancă, surdă și cu albeață la ochi, polițiștii au avut timp să se răstească la mama: – Nu asta, bre! Buletinu’ do’n’șoarei… (pag. 3)
  • Eram în laboratorul de informatică și tocmai vorbeam pe mess cu Vlad, colegul meu de bancă, ce nașpa a fost ieri la majoratul lui Katty. Cu karaoke pe manele și invitat special Armando din Caransebeș feat. celebrii frați Miloș din Cănicea. (pag. 3, 4)

Un alt punct forte al povestirii este reprezentat de personajele din umbră, care nu intră în scenă, însă simpla lor amintire dă prospețime textului, condimentând viața palpitantă a adolescentei: Vlad (coleg de bancă și iubit), Katty, fratele mai mare, procurorul. De asemenea, mi-au mai plăcut originalitatea intrigii, precum și elementele de limbaj tehnic în descrierea operațiunilor de criminalitate online, la care fata se vede nevoită să ia parte.

Din păcate, ritmul narativ al povestirii scade pe final, când familia lui Vlad este mutată puțin cam nenatural la o altă adresă. De asemenea, fraza care anunță deznodământul este prea lungă și destul de confuză, înțesată fiind cu trimiteri la Orwell, Marx, Lenin și La Marseillaise, cărora, sincer să fiu, nu prea le-am găsit rostul.

Treburi organizatorice, Patricia Pârvu, Reșița literară, Nr. 1, 2019

Un text hibrid, între îndreptar de time management și relatări personale ale autoarei despre provocările menținerii atenției focusată pe obiectivele principale dintr-o zi oarecare, într-o lume înțesată de capcanele cronofage ale tehnologiei: Pe Youtube există riscul să dai de câte ceva care să bage curiozitatea în tine și, cât ai clipi, realizezi că ți-ai pierdut toată ziua analizând clipurile lui Shane Dawson, sau căutând printre meme-uri cu Spongebob și Vadim Tudor. (pag. 44)

Povestirea-eseu m-a dus cu gândul la Cehov cu ale lui sfaturi mai mult decât amuzante din Reguli pentru scriitorii începători. Deși am găsit puțin cam forțat stilul motivațional dezvoltat de Patricia Pârvu în Treburi organizatorice, aceasta conferă textului o structură organică, aerisită, care, alături de introducerea percutantă, permite cultivarea unui mod de a scrie care ni se dezvăluie cu naturalețe. Voi urmări cu interes atât viitoarele povestiri, cât și blogul autoarei, elevă a liceului Mircea Eliade din Reșița, intitulat, sugestiv pentru preocupările unei adolescente aflată, nu doar literar, la început de drum, Lumea pe dos.

Crama lăutarilor, Marian Coman, Omulețul din perete (volum de proză scurtă), Ed. Nemira, București, 2019

Povestirea descrie pățaniile unui tânăr ucenic, intrat în solda unui maestru lăutar violonist. Este o îmbinare virtuoasă de fonetică și dans, în lumina zborului plăpând al unui fluture alb, martor tăcut al dramei bătrânului violonist devorat de tuse.

Motivul fluturelui alb apare și în alte texte ale lui Marian Coman, din care amintim Albilița, parte integrantă a volumului de față, pe care am citit-o în engleză sub titlul The Small White, în revista Apex Magazine. Fluturele alb se poate identifica, de asemenea, în centrul ilustrației volumului, aparținând unei coperți făcută la comandă pentru Omulețul din perete, confirmând și talentul complementar de grafician al autorului seriei Haiganu. Un alt motiv comun povestirilor scurte ale lui Marian Coman este reprezentat de amplasarea în cadru ceaușist a decorurilor, dezvăluite prin relatări din perspectivă ludică, așa cum vom vedea și în povestirea Lică, analizată la punctul următor al acestui material.

În Crama Lăutarilor, personajul principal este preocupat de jocul arcușului și al cuvintelor, de fonetica acestora. Acesta își dorește, sub îndrumarea maestrului lăutar, să surprindă Sunetele. Muzica. Să scormonesc după ele. Să le pescuiesc. Să le prind. Să le agăț. Să le cuceresc. Să le supun. Să mă supună. (pag. 171)

Dincolo de modul în care observatorul principal, personajul-copil, își compune senzorial realitatea din muzica seducătoare a cuvintelor, povestirea se încheagă în jurul bătrânului lăutar. Marian Coman surprinde foarte bine limbajul trupului chircit sub accesele de tuse. De asemenea, tensiunea dramatică este în continuă creștere, până la punctul culminant, în care lăutarul ne oferă o ultimă reprezentație, în timpul unei sindrofii literare. Jocul fluturelui, insensibilitatea neintenționată a poeților sau lumina palidă a încăperilor se întrepătrund cu expresiile tari, dând culoare și densitate narativă povestirii. Exemplificăm:

  • – Futu-vă-n cur de țigani! a răcnit scriitorul, în timp ce maestrul meu abia se dezmeticea. Bă, ciorile dreacu, ieșiți afară, futu-vă-n cur să vă fut, cu orăcăielile voastre cu tot! (pag. 174)
  • Dincolo de ușa magaziei, scriitorii beți se pupau în fund unul pe altul, după ce își citeau poeziile. (pag. 175)
  • Femeile aveau lumânări mari și albe, cu care își luminau încăperile. (pag. 175)

Finalul mi s-a părut, totuși, în scădere de miză raportat la drama bătrânului lăutar aflat la apusul vieții, prin cheia suprarealistă în care ne este prezentată ultima scenă. Amenințarea morții își perde astfel din consistență în calea unei cufundări cu iz ritualic în aburii bahici ai unei crame părăsite. Prin urmare, nu pot decât să vă invit să descoperiți în ce măsură sunt inspirate și convingătoare soluțiile salvatoare ale autorului.

Lică, Marian Coman, Omulețul din perete (volum de proză scurtă), Ed. Nemira, București, 2019

O povestire care oferă foarte multe lucruri pentru scurtimea textului, confirmând o dată în plus că Marian Coman stăpânește foarte bine tehnica prin care conferă densitate narativă textelor sale. Un copil este fascinat de Tanti Teofana, care ghicește în cafea, pe bani și marfă de contrabandă, depozitată în dulapuri secrete precum niște lingouri ale tristelor vremuri de penurie tovărășească.

În cele câteva pagini ale povestirii avem parte de:

  • Un triunghi amoros (iubita unui vaporean se încurcă, nechibzuită, cu un grangure de la Partid);
  • Personaje-adult bine creionate (Teofana, Frumușica), cu trăsături caracteriologice distincte, asupra cărora autorul se apleacă cu atenție, în dauna, intenționată, a trăsăturilor fizice;
  • Personaje-copii introduse printr-un exotism autohnon al poreclelor: Ștergar, Fane Guineea, Gogoașe;
  • Un ursuleț inanimat, Lică, prietenul cel mai bun, imaginar, al personajului principal.

Spre deosebire de Crama lăutarilor, finalul din Lică mi se pare mult mai incisiv în ceea ce privește administrarea tensiunii dramatice. Deși cheia suprarealistă pare comună, dacă în Crama lăutarilor salvarea din calea parcursului inexorabil al morții ne este oferită de împărtășirea cu lichidul bahic de nerefuzat, în Lică tocmai incapacitatea personajului principal de a rezista tentațiilor reprezentate de licori magice atrage asupra acestuia consecințe posibil letale. Este o punere în oglindă inspirată, prin tehnica de contrast, deoarece povestirile analizate în materialul de față sunt alăturate în volum, acestea închid cartea a treia, care anunță epilogul, odată cu povestirea care dă titlul volumului, pe care o vom prezenta într-un material ulterior.

Stalker, Horea Sibișteanu, Fetiș (volum de proză scurtă), Ed. Nemira, București, 2019

Era perfectă. De jos în sus. Cu fiecare pas pe care îl făcea, pantofii ei cu toc formau un sunet clar când atingeau gresia galbenă de pe peronul stației de metrou. La fiecare pas, mușchii de pe gambă se încordau și defineau acele picioare sexy cu pielea bronzată și mătăsoasă. (p. 9) Sunt primele cuvinte ale povestirii care deschide volumul de proză scurtă al lui Horia Sibișteanu, percutante, suculente, senzoriale. Ce urmează, în cadrul acestei povestiri de început, reprezintă un joc de-a șoarecele și pisica în care obsesiile intense ale protagonistului se îmbină cu zâmbetele aparent întâmplătoare ale muzei.

Personajul principal, pe care îl poți asocia lejer cu un singuratic trecut de 30 de ani, desfășoară un întreg ritual discret al seducției: măsoară, analizează, cumpără binoclu, deduce adrese, planifică întâlniri nevinovate prin oraș, citește cărți de-ale ei, vizitează librării, anticipează lansări de carte. Este un imobilism amuzant și totodată naiv, răcoritor prin inacțiunea bărbatului; procesul de seducție se derulează cu atâta delicatețe, încât simțim efectiv că personajul nu ar suporta ideea să o sperie sau să o rănească în vreun fel. Și genul acesta de abordare cade atât de bine într-o societate bolnavă, suprasaturată de mârlani gonflați și agresivi.

Cocos, Horea Sibișteanu, Fetiș (volum de proză scurtă), Ed. Nemira, București, 2019

Povestirea începe în forță: Trecuseră zece ani de când nu mai fusesem cu o altă femeie în afară de ea. ZECE ANI! Oare mai eram bun? (p. 105) Începutul m-a dus cu gândul la primul paragraf din romanul Femei, al lui Charles Bukowski și am recunocut în stilul confesiv al lui Horea Sibișteanu o parte din nebunia lirică prin care Bukowski își vărsa sufletul, de cele mai multe ori în poezie.

Decorul împrumută din experiența japoneză a autorului, care creionează în această povestire istoria unui personaj sedus de către o niponă mult mai în vârstă. Regăsim același fetiș al mirosului, senzațiile erotice sunt descrise cu migală aproape obositoare, aglomerarea detaliilor ne invită să degustăm cele ce se petrec între rânduri.

Finalul mi s-a părut ușor previzibil, însă textul merită reținut pentru exotismul său înțesat de miresmele Extremului Orient.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!