Dacă în primele o sută de numere ale Colecției „Povestiri științifico-fantastice” apăruseră adesea texte care n-aveau nicio legătură cu genul, după numărul 100 situația avea să se schimbe vizibil. Prozele de aventuri, fără nicio miză științifico-fantastică, așa cum au fost Cuibul invaziilor (de Mihail Sadoveanu, apărut în numerele 17-18 din iunie 1956), Pe urmele zimbrului (de Victor Eftimiu, apărut în numerele 37-42 din martie până în mai 1957) sau Coroana regelui Burebista (I. Voledi și Alexandru Cerbu apărut în numerele 49-51 din iulie și august 1957) și multe altele similare, s-au redus treptat până la extincția totală. Colecția începuse să-și ia rolul în serios, acela de a propune și promova un gen literar distinct și (relativ) bine precizat, așa cum se și cădea având în vedere titlul pe care îl purta de aproape patru ani.

Un lucru trebuie precizat. Colecția beneficia pe atunci – după cum a beneficiat și mai apoi – de o distribuție formidabilă, comparativ cu distribuția presei tipărite de astăzi, distribuție care poate fi categorisită în cel mai bun caz drept haotică și ineficientă. Revistele de un leu ale Colecției ajungeau în mai toate ungherele Republicii Populare Romîne, atât în orașe cât și în cătunele care aveau măcar „debit de tutun” – adică o tutungerie – sau un magazin generalist cunoscut în acele vremuri sub denumirea argotică de „cooperativă”, locuri în care alături de Scînteia, de România liberă sau de revistele Cinema și Femeia se puteau găsi și „fasciculele” Colecției. Dacă e să spunem ce a mers bine în comunism, cred că difuzarea presei este unul din acele puține lucruri.

Ce însemna asta? Însemna că textele tipărite în CPȘF ajungeau nu doar la elitele din capitală sau din marile orașe ci și la tehnicienii de la CAP, la elevii de la sate, ajungeau sub ochii tractoriștilor și ai felcerilor, ajungeau în mâinile țăranilor cooperatiști și în familiile acestora.

Este greu de făcut un portret robot al cititorului pasionat de Colecție. Strungari, ingineri, chimiști, medici, studenți și elevi citeau CPȘF, iar lista categoriilor poate continua. Dar cred că se poate spune, fără a greși prea mult, că nivelul mediu de pregătire al celor care cumpărau mica revistă de un leu era mai degrabă scăzut. Din această pricină erau publicate și texte care din punct de vedere literar puteau fi așezate în categoria compunerilor școlare, cum este cazul de față.

Să nu uităm, totuși, contextul epocii. În 1959, anul în care apărea în trei numere consecutive, 105, 106 și 107, povestirea Ciudatul lac din Valea Brebilor, era un an de „profunde prefaceri revoluționare”. Cooperativizarea țărănimii se afla la apogeu, lupta pe frontul ideologic continua neabătută, marxism-leninismul se difuza peste tot, prin orașe, orășele, comune și sate. Activiști zeloși aduceau și împrăștiau învățăturile bolșevice prin fraze simple, ușor de reținut și de digerat de o mulțime de oameni care abia ce fuseseră alfabetizați. Ecuația leninistă care spunea că „Puterea sovietelor plus electrificarea întregii țări este egal comunism” fusese adaptată la specificul țării noastre în forma „Socialism plus electrificare egal comunism”, iar lumea citea așa ceva și se minuna cât de simplu și de frumos e totul.

Firește, în acele vremuri CPȘF era și o unealtă de propagandă, lucru greu de tăgăduit. Acesta poate fi motivul principal pentru care apăreau texte teziste, fără virtuți literare, exceptând folosirea corectă a limbii române – și aici apare meritul incontestabil al lui Adrian Rogoz, care era capabil să scoată dintr-un borhot literar ceva care să poată fi lecturat fără ca nimeni să-și fractureze creierul.

Ciudatul lac… este o astfel de proză. Din păcate, nu am informații despre autor. Horia Matei nu era un necunoscut în paginile Colecției. Îi mai fusese publicată anterior povestirea Peștera Novacului (numerele 80 și 81), un ghiveci literar pe teme istorice, și aveau să-i mai apară încă două proze: Pasărea de piatră (numerele 116 – 119) și Turneul de primăvară (numerele 142 – 146). Ultimul text din Colecție aparținând lui Horia Matei, un roman ca întindere, având o oarecare tangență cu science-fictionul: o mașină „cibernetică” în stare să joace șah.

De ce m-am oprit mai mult asupra acestui autor și a textului publicat în 1959, în numerele 105 – 107? Pentru că ilustrează din plin maniera în care se făcea propagandă comunistă și sovietică prin intermediul Colecției.

Așadar, despre ce este vorba în Ciudatul lac…?

Povestirea are mai multe planuri narative care converg, în final, în jurul misteriosului lac din Valea Brebilor și mai ales către ce se ascunde în străfundurile acestui lac.

Personajele sunt după cum urmează: tânărul Dinu Romanescu, gazetar entuziast și plin de talent, reporter al unei publicații oarecare din București. Stela Șoimu, tânără chimistă care locuia undeva pe Bulevardul Dacia, din București. Tânărul Emil Pravăț, „unul din cei mai bine-pregătiți geologi ai noștri”. Profesorul Paul Coman, istoric și căsătorit cu Ileana Coman, de profesie soție a istoricului. Tânărul Alfred Opran, medic priceput și dedicat meseriei, cu locul de muncă stabilit într-un dispensar din localitatea Mălina, undeva pe Valea Brebilor. După cum lesne ați înțeles, cu toții sunt tineri.

Celelalte personaje sunt bătrâne și apar episodic: „bătrânul secretar de redacție”, șeful lui Dinu Romanescu, Moș Simion din Mălina.

Povestea pornește în redacția în care tânărul Dinu își îndeplinea sarcinile de serviciu. Reporterul nostru aflase cumva de existența unui lac misterios, pe Valea Brebilor, care în credința populară era blestemat sau înconjurat de lucruri supranaturale și malefice. Legendele țăranilor bătrâni și obscurantiști pomeneau despre niște flăcări sau lumini care se putea vedea peste lac în nopțile fără Lună. De bună seamă că în minunata societate comunistă și materialistă asemenea lucruri nu-și găsea locul și erau tratate, așa cum se și cădea, cu ironie. Dinu Romanescu își dorea să facă un reportaj pe tema asta, dar „bătrânul secretar de redacție” era clar împotrivă ca reporterul să-și risipească talentul pe asemenea superstiții, reminiscențe jenante ale societății care tocmai fusese abolită de pe meleagurile noastre. Totuși, pentru că era un secretar de redacție bătrân, se presupune că avea și ceva experiență, așadar îi lasă reporterului o portiță deschisă: să investigheze cazul în „timpul liber”. Altminteri, îi spune secretarul lui Dinu:

„Ne trebuie materiale noi, interesante, reportaje care să redea fidel munca minunată a oamenilor, din care să reiasă lupta intensă pentru descoperirea și valorificarea bogățiilor nesecate ale țării, materiale vii (adică articole vii, nota mea), care să intereseze în cel mai înalt grad marea masă a cititorilor noștri. Asta aștept de la dumneata. Să cauți și să găsești noul, ineditul, să-l studiezi și să-l răspândești, tipărit, în toate colțurile țării.”

Prin urmare, un lac în preajma căruia se petrec lucruri ciudate nu era un lucru inedit. Martorii care relataseră despre lumini stranii deasupra lacului nu erau decât niște oameni care nu se eliberaseră complet de obscurantism. Cazul nu merita investigat, bătrânul secretar de redacție, care apucase, cu siguranță, și vremurile burgheze, știa că oamenii vor să citească doar despre strungari dibaci care strunjesc piese metalice și țărănci fruntașe în strângerea știuleților de pe ogoarele patriei.

Dacă reporterul Dinu s-ar fi rezumat la spusele șefului său, povestea s-ar fi încheiat aici și poate c-ar fi fost mai bine așa. Din păcate, n-a fost cazul.

Dinu Romanescu era îndrăgostit de chimista Stela Șoimu. Dacă e să judecăm personajele și după nume, lucru pe care îl fac adesea și cu mare plăcere, aș zice că Dinu și Stela se meritau din plin unul pe celălalt. În fine, să nu divagăm acum pe marginea numelor, poate cu altă ocazie.

Așadar, Dinu o iubea pe Stela și o tot cerea în căsătorie. Însă chimista Șoimu îi respingea cererile repetate în căsătorie din motive doar de ea știute, totuși, Dinu era departe de a se lăsa păgubaș. O iubea sincer, doar.

În general, personajele se comportau pueril în ciuda faptului că erau adulți în toată firea. Luau decizii bizare, ca atunci când Paul Coman, Emil Pravăț și Stela Șoimu au decis că nu e productiv să-l ia în expediție și pe Dinu Romanescu, care era puternic motivat să cerceteze lacul, dar au acceptat prezența soției lui Coman, Ileana Coman, care n-avea nicio treabă cu nimic, dar cu absolut nimic din ceea ce se petrecea și era băgată în text ca umplutură.

Femeile par a fi niște fetițe răzgâiate, dau năvală să se scalde în lac deși erau semne evidente că apa acestuia era contaminată de substanțe radioactive, comentând îmbufnate că nu dau doi bani pe superstițiile lui Moș Simion așa că ele se vor bălăci în lac după cum le taie capul.

Pe scurt și fără ocolișuri, cu toții par niște tâmpiți capricioși. Prin contrast, Moș Simion, așa țăran cum era, părea singurul cu mințile la el și cu oleacă de bun simț.

Prin poveste mai apar și niște medici plini de competență, dar care nu erau în stare să încropească nici măcar un fir de bănuială că îmbolnăvirile din satul de lângă lac se datorau radiațiilor emanate de miezul bogat în uraniu al unui meteorit care picase pe acolo în urmă cu niște sute de ani.

După cum era moda pe atunci, în text mai apare și jurnalul unui savant rus care observase căderea meteoritului plus niște însemnări ale custodelui casei Brukenthal, mai apar și niște lozinci împotriva regimurilor exploatatoare și apuse pentru totdeauna, iar apoi, în fine, această șaorma literară cu de toate se termină apoteotic, cu Dinu Romanescu cerând-o iarăși în căsătorie pe Stela Șoimu, iar aceasta acceptă din motive doar de ea știute.

Ciudatul lac din Valea Brebilor se înscrie perfect în comandamentele acelui „ev aprins”, când scriitorii nu erau altceva decât „ingineri ai sufletului omenesc”, după cum spusese inspirat și mai de demult părintele popoarelor, Ioseb Besarionis Dze Jugashvili, cunoscut de apropiați și sub numele Koba sau Soso, iar de restul lumii drept Stalin. În ciuda faptului că a beneficiat de serviciile unui referent științific – inginer T. Toth – textul abundă în prăpăstii care mai de care mai spectaculoase. Explicațiile abracadabrante, raționamentele naive, concluziile forțate se înșiră într-o sarabandă aiuritoare, dar care nu poate ascunde sărăcia de idei monumentală de care autorul a dat dovadă cu atâta nonșalanță.

Marți, 14 aprilie, cu o zi înainte de apariția numărului 105 din CPȘF, cei care aveau un televizor în casă s-au putut delecta seara, de la ora 19:05, cu o transmisiune în direct de la Teatrul Armatei a piesei „Marea aventură a lui Tom Sawyer”, dramatizare după Mark Twain realizată de Hans Burger și Stefan Heym și tradusă în românește de Sergiu Fărcășan.

Ceva mai înainte, pe 2 aprilie, NASA a prezentat în premieră primii săi șapte astronauți din programul Mercury.

În aceeași perioadă, Petrolul Ploiești se pregătea să câștige al doilea său titlu la fotbal.