O să încep cu concluziile. Degeaba creezi un ciorchine de lumi colorate și fanteziste, fistichii, extravagante și năstrușnice, dacă nu intri în profunzimile niciuneia dintre ele. „Valerian și orașul celor o mie de tapete CGI” ar fi fost poate un titlu mai aproape de realitate, un film în care munca asiduă precum și imaginația ieșită din comun ale artiștilor grafici au fost stricate, orzește, pe două gâște adolescentine care au mai puțină chimie autentică între ele decât un tratat de Hermes Trismegistul.

Au apus vremurile în care Luc Besson își dădea interesul să spună o poveste SF deopotrivă amuzantă și neobișnuită, cu personaje simpatice, cu personalitate, interpretate de actori care își cunosc meseria. În Al cincilea element s-au regăsit, desigur, toate aceste elemente, și pe deasupra un umor bine calibrat, chiar dacă în tonalități țipătoare pe alocuri (la propriu, dacă ne gândim la Chris Tucker). Valerian din păcate n-a reușit să scape de sindromul colajului de secvențe ce se chinuie să nască un scenariu cât de cât coerent, iar în absența unor personaje solide și convingătoare, tot ce rămâne e o serie de clișee de care majoritatea amatorilor de filme SF sunt probabil sătui. Iată câteva exemple notabile:

O specie inteligentă de umanoizi care trăiesc într-un paradis nealterat de ponoasele civilizației (industriale) și care, judecând după aspect și fizionomie, n-ar putea fi denumită altfel decât „Na’vi pe plajă” devine victimă colaterală a luptelor din sânul unei civilizații avansate din punct de vedere tehnologic, dar decăzute din punct de vedere moral (firește, oamenii, mai precis bărbații albi aflați la comanda unei flote de distrugătoare spațiale. Singurul negru de la bordul navei amiral are mustrări de conștiință pe chestia asta și este în consecință mătrășit). Plină galaxia de „buni sălbateci” și societăți naturale pe care omul alb, acum deținător al unor corăbii cu propulsor hiperluminic și, din nefericire, al acelorași mentalități nesuferite de colonialist, abia așteaptă să pună mâna. Unde ești tu, Jaques Jeane, să dai iama printre ei…

Dacă-mi aduc bine aminte, Watchmen a lansat trendul șlagărelor pop și rock ale anilor ’60 – ’80 ca fundal sonor la un film care măcar a schițat intenția de a lega tematic scenariul de muzica (și perioada) lui Bod Dylan, Simon & Garfunkel, Janis Joplin, Billie Holiday sau Nina Simone. Asta pentru că niște neurologi le-au șoptit producătorilor că experiența vizuală a unui film mediocru e mai plăcută pentru privitor (homo popcornus maleabilus) dacă e asociată în creierașul lui cu un șlagăr îndrăgit care-i stârnește nostalgii reale sau închipuite, mizând în chip viclean pe factorul „recognoscibilitate”. Și fiindcă strategia a dat roade, ne-am procopsit de-atunci cu playlisturi peste playlisturi, de la Suicide Squad la Guardians of the Galaxy, fără tentativă de pretext, așa că de ce să facă Valerian excepție? Dă-i nenică cu Fleetwood Mac, perioada Stevie Nicks & Lindsey Buckingham, că d-aia e film SF cu lumi multidimensionale. Poate ies mai ieftin așa. Deși mă îndoiesc.

Să știi că te iubesc. Ba nu, ești un mincinos și un gagicar cum n-a văzut cuadrantul. Fugi d-aici, doar pe tine te vreau. Hai sictir. Nu știi ce pierzi. Ba bine că nu. Te iau de soață. Mă iei de proastă? Te iau. Mă iei? Ne luăm. Ne luăm! Și cam așa se hârjonesc copiii ăștia năbădăioși de la-nceput la sfârșit, când tot omul știe că la sfârșit ajung să-și declare dragoste eternă și să plece în luna de miere. Nu vreau să se înțeleagă că resping tatonările romantice dintre protagoniști, pentru că e un clișeu care nu va dispărea niciodată și pe care îl putem aprecia de fiecare dată când e bine realizat. Însă în cazul de față, e făcut doar ca să fie. Ca să se mai bifeze un clișeu.

Un obiect cu puteri miraculoase (unicat) de care atârnă soarta stației-spațiale devenită megalopolis, cel mai multicultural oraș din univers, cu peste 1000 de specii extraterestre coabitând în bună măsură pașnic, din simplul motiv că nu se prea întâlnesc. Robot/roboți militari însărcinați cu protecția și paza oficialităților întorc armele împotriva oamenilor. Acțiune cu nemiluita: nimeni nu doarme, nimeni nu se odihnește, nimeni nu trage o gură binemeritată de aer, nimeni nu cugetă pentru mai mult de câteva clipe, nimeni n-are timp să se-ntindă la discuții, să se holbeze puțin la priveliști, să se plimbe domol, să absoarbă stranietatea lumii din jur, iar tu, ca spectator, ai senzația că te afli în incinta unui oarecare obiectiv turistic, iar ghidul te poartă grăbit dintr-un loc în altul și te repede dacă te uiți prea mult la un exponat fiindcă are meci de la ora două și n-are timp de toți gură-cască. Încolona-rea! Ne scuzați, regizorul suferă de ADHD.

Desigur, sunt și momente de la reușite la foarte reușite, dar o corolă atât de fragilă nu se cade a fi strivită într-o recenzie ca asta, ci trăită „la prima mână”.

Valerian ar fi putut fi un film mult mai bun dacă Besson și echipa ar fi avut curajul să spună pas trendului „action-packed CGI” care domină cinematografia americană și să încerce ceva în maniera animațiilor SF franțuzești ale anilor ’70-’80 (perioada aia din care tot reciclăm muzică bună) precum Planète Sauvage, Gandahar sau Les Maîtres du Temps, sau chiar Incalul lui Jodorovsksi & Moebius, un BD care încă își așteaptă animația (proiectul e momentan înghețat). Nu de alta, dar filmul, ca să închei cu introducerea, se inspiră din banda desenată Valérian et Laurelin a lui Pierre Christin și Jean-Claude Mézières, care acum așteaptă cuminți redevențele. Are vreo importanță? Câtuși de puțin.

Trailer 1

Trailer 2

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!