Nu vă lăsați păcăliți de titlu. O bună bucată de film ne aflăm pe altă planetă, iar când ne întoarcem în cele din urmă în Asgard, pentru marele Götterdämmerung, ni se servește echivalentul unei producții teatrale de liceu, căci majoritatea protagoniștilor sunt absenți, locul e aproape pustiu (cu excepția unui singur zeu rămas să vegheze la bunăstarea sirien… vreau să zic rezidenților din creștetul coroanei lui Yggdrasil): nici tu Fenrir (doar o javră supradimensionată, lipsită de orice personalitate), nici tu Jormungand (Șarpele Midgardului), nici tu eroi din holurile Valhalei, bate vântul pe-acolo, toți par să fi emigrat deja (așa cum ne amintește melodia emblemă a filmului – probabil una dintre cele mai reușite de la Led Zeppelin).

Aceasta este și cea mai slabă parte a filmului, deja răsuflata luptă dintre erou și antagonist de care atârnă soarta lumii (sau a unei lumi, cel puțin) iar miza este aproape nulă, dat fiind că Thor & Co sunt deja cooptați pentru (aparent) ultimul episod din acest serial de lung metraje numit „Universul Marvel”, anume Avengers: Infinity War, unde se anunță o confruntare de proporții cosmice ce face Ragnarokul din Thor să pară ca o îmbrânceală pe coridorul școlii.

Acestea fiind spuse, filmul este foarte bun raportat la ceea ce își propune să fie. Acțiunea se împletește bine cu dialogul inteligent și plin de umor, lumile nou introduse nu au doar culoare și originalitate, ca în Valerian, ci și substanță, iar, lucru rar în ziua de azi, publicul spectator nu este luat de prost. Mai mult nu are rost să insist, fiind un film „ușor”, menit să descrețească frunți, însă aș vrea să vorbesc despre evoluția protagoniștilor în această franciză și despre relația ciudată și adesea anacronică a scenariștilor cu mitologia nordică, cea care stă la baza comics­-urilor și a ecranizărilor.

În primul act (2011), Thor începe ca Thor, dar inevitabil, sub influența lui Anthony Hopkins (deghizat nu foarte convingător în Odin), o rupe complet cu personajul mitic și, până la finele peliculei, devine cumpătat, înțelept și un fiu iubitor și devotat. Tot încruntat, serios și lipsit de umor rămâne, dar e adus totuși „la zi”. Cam aceeași persona se păstrează și în Avengers, unde, din păcate, rămâne, după cum era de așteptat, în plan secund, eclipsat de Tony Stark (Ironman), Bruce Banner (Hulk) și, evident, Loki.

În Ragnarok însă, Thor revine în centrul atenției și dobândește un simț al umorului necaracteristic și pe deasupra o fire mai șugubeață, chiar dacă ușor tâmpă. Mai mult, după două experiențe traumatizante în Midgard (Pământul nostru) și câteva team-buildinguri reușite alături de echipa Avengerilor, Thor pare să fi băgat în sfârșit la cap două lecții cruciale: că munca în echipă e mult mai productivă decât efortul solitar și că nu poți avea niciodată încredere în Loki. Și-atunci de ce îl trec pe sărmanul printr-o nouă experiență menită a-l smeri? În primul film era un munte de hybris, deci se justifică, dar acum? Răspunsul e simplu: alte idei nu s-au găsit. Să nu facem greșeala să ne închipuim că scenariile acestea sunt gândite în profunzime (și respectând logica evoluției unui personaj). Băgăm ce merge, ce credem că va fi gustat de public. Și într-adevăr, funcționează.

În mitologia scandinavă, mai precis în Edda Poetică și Edda în proză a lui Snorri Sturluson, Thor apare ca un zeu binevoitor însă iute la mânie și degrabă spărăgoriu de capete urieșești, cu păr roșu ca focul și o barbă stufoasă așijderea, nu foarte isteț și adesea victima clevetirilor lui Loki. Are soție (Sif) și doi copii, aspect trecut cu vederea în franciză, poate de dragul valorilor familiale în care Hollywoodul încă pretinde că mai crede.

Dimpotrivă, Loki este tipologia zeului farsor sau șarlatan (trickster în literatura de specialitate) mereu pus pe pozne, unele cu consecințe dezastroase. E chipeș, șarmant, iscusit la vorbă, un mâncău fără seamăn și totodată un metamorf priceput (calitate pe care o împarte cu Odin, amândoi schimbându-și la nevoie înfățișarea). Este în egală măsură urât de toți zeii asgardieni pentru buclucurile în care-i vâră și prețuit pentru istețimea cu care tot el îi scoate de la ananghie, nu din altruism, ci ca să-și scape pielea. Loki nu este fratele (adoptat al) lui Thor, ca în franciza Marvel, ci fratele de sânge al lui Odin și totodată tatăl a trei copii monstruoși, lupul Fenrir, șarpele Jormungand, care stă încolăcit în jurul Midgardului și Hel, stăpâna tărâmului morților.

Loki reprezintă haosul într-o lume altfel statică și ordonată, care funcționează după reguli bine bătute în cuie, și tocmai prezența sa dă savoare poveștilor pe care muritorii le spun despre zei. Cu siguranță nu este fratele vitreg nerecunoscător, măcinat de invidie fraternă, ce aspiră la tronul Asgardului sau la înrobirea Midgardului, cum ne este prezentat în filme. Știe și el că soarta lui și a majorității zeilor din Asgard este pecetluită, că va sfârși răpus în încleștarea de pe urmă, când va lupta împotriva celor pe care i-a necăjit atâta vreme cu șotiile sale răutăcioase.

Dar probabil că în mintea producătorilor, publicul cinefil n-ar putea înțelege un antagonist care nu are apucături hitleriste, al cărui țel suprem nu e să cucerească sau să domine lumea (de regulă cu ajutorul unui „doomsday device”), care face trăsnăi, amăgește sau îndeamnă la rele din plictis sau curiozitate, din pricina firii sale neastâmpărate ori pentru a demasca ipocrizia celorlalți zei. Un public dresat și condiționat care n-ar mai putea să guste astăzi deopotrivă bogăția de idei și lipsa de pudoare din miturile nordicilor. De pildă un Loki căzut victimă propriilor uneltiri, care, pentru a stârni râsul unei uriașe, își leagă genitalele cu o sfoară de barba unui țap nărăvaș… sau dimpotrivă, un Loki legat de către zei cu mațele propriului său fiu, ca pedeapsă pentru uciderea lui Baldur. Ori un Thor disperat că minunatul păr auriu al soției sale a fost furat (evident, tot de Loki), disperat nu pe seama nefericirii soției, ci a felului în care situația se reflectă asupra lui (tăierea părului era o formă de pedeapsă pentru femeile desfrânate). Alte timpuri, alte sensibilități.

E firesc, deci, să-i aduci pe acești protagoniști ai vechilor mitologii mai în rând cu lumea de azi. Dar tocmai aici e problema, căci aceste personaje nu pot funcționa într-un cadru realist. Ele se sustrag oricărei explicații raționale/științifice și nu se supun regulilor acestei lumi. Drept urmare, ori de câte ori sunt puse în dificultate sau trec printr-o încercare, puterile sau slăbiciunile lor sunt limitate și până la urmă dictate de scenariu. Mjolnir, temutul ciocan al zeului tunetului, e letal doar atunci când scenariul o cere. Iar cum scenariile sunt de cele mai multe ori extrem de previzibile, orice tensiune dramatică se risipește. Ne bălăcim într-un relativism fără puncte clare de reper. Voi încheia cu un mit care ilustrează cel mai bine această problemă inerentă tuturor filmelor cu supereroi și zei aruncați de-a valma pe scena lumii noastre din secolul XXI.

Scalzii ne povestesc că într-una din pribegiile lor prin tărâmul uriașilor, numit Jotunheim, Thor și Loki au poposit la castelul Utgard, unde regele, un uriaș pe nume Utgardaloki, i-a provocat să-și măsoare puterile cu supușii săi. Pe Loki l-a provocat la un concurs de mâncat, iar pe Thor la un concurs de băut, de ridicat și în cele din urmă la o trântă. Loki s-a întrecut cu Logi, și cu toate că cei doi s-au întâlnit la mijloc, Logi înfulecase nu doar carnea de pe boii, porcii și peștii puși dinaintea lor, ci și oasele și chiar și covata pe care fusese servită mâncarea. Prima din încercările lui Thor a fost să dea gata hornul cu mied din două înghițituri, cel mult trei, deși până și copiii giganților din Utgard erau în stare de-așa ispravă. Dar iată că după trei sorbituri zdravene din licoarea puțin cam sărată, hornul părea să se fi golit cu numai două degete. A doua încercare a fost să ridice cotoiul gigantului, dar oricât s-a urnit, abia a reușit să-i multe laba din loc. Ultima încercare a fost să se ia la trântă cu nimeni alta decât doica lui Utgardaloki, o bătrână firavă și încărunțită, întrucât se înțelege că orice uriaș mai acătării din Utgard l-ar fi dovedit fără probleme. Și oricât s-a străduit Thor s-o pună la pământ, n-a izbutit neam. Atunci, bătrâna l-a atins ușor pe picior, iar neînfricatul zeu al tunetului s-a văzut îngenuncheat. Umiliți de-a binelea, cei doi oaspeți asiri au fost conduși până la fruntariile meleagurilor peste care domnea Utgardaloki. Însă înainte de a le ura drum bun, regele uriașilor le-a făcut o destăinuire. Logi nu era un uriaș oarecare, ci focul sălbatic întrupat, focul ce mistuie totul în trecerea sa. Utgardaloki nu văzuse în viața lui pe cineva mâncând atât de iute ca Loki. Cât despre Thor, fundul hornului din care acesta băuse mied se afunda în marea cea mare: din numai trei înghițituri, Thor sorbise jumătate din apa mării și dăduse naștere mareei. Cotoiul nu era cotoi, ci taman Jormungand, șarpele Midgardului deghizat, iar bătrâna cu care se luase la trântă nu era orice bătrână, ci Elli, întruchiparea Bătrâneții. Prin magie și vicleșug, Utgardaloki plăsmuise iluziile cu care cei doi zei asiri se luaseră la întrecere, iar acum că știa de ce erau în stare, n-avea să le mai îngăduie să-i calce pragul.

De-aici înțelegem că în Utgard funcționează aceleași reguli ca în Asgard. Doar percepția poate să difere. Când faci însă un talmeș-balmeș de lumi și personaje fantastice, căror reguli le vei circumscrie pe toate? Acestea fiind zise, mergeți să vedeți filmul. Merită!

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!