În multe privințe, Liviu Surugiu este un scriitor de SF atipic. Atributul acesta se referă în principal la autor, însă în cele din urmă poate caracteriza și scrisul său. Deși a debutat cu proză scurtă în 1994, în singurul loc ce putea seduce atunci mintea unui sefist începător, Jurnalul SF, trecând însă rapid și la alte publicații de gen active în epocă (SuperNova și Quasar din Iași, Sfera din Brăila, Sigma din Piatra Neamț, Pozitronic din Buzău), Surugiu a preferat să-și amâne ieșirea în librării cu o culegere de povestiri, în favoarea romanelor, acestea din urmă tipărite unul după altul: Imman, Atavic, Iubire și moarte pentru totdeauna. Dintr-o strategie mai puțin obișnuită, povestirilor le-a venit rândul abia în cel de-al patrulea volum, Rămășițele viselor, apărut la editura Tracus Arte din București, în 2015. Neobișnuită este și selecția textelor, primul grupaj conținând strict lucrări din faza începuturilor (1994 – 1995), iar cel de-al doilea, dintr-o etapă distanțată prin două decenii (2013 – 2015). În mod firesc te aștepți să vezi discrepanțe mari între cele două niveluri de scriitură. Surpriza e să descoperi că ele nu sunt chiar atât de mari, povestirile vechi fiind destul de bine lucrate încât să poată reveni „în arenă” încărcate de premiile revistelor unde s-au publicat, iar cele recente nesfiindu-se să reia teme și motive anterioare, pentru a le propune o continuare firească, dacă nu rezolvări noi.

O notă comună e dată și de modul relativ constant ales de autor pentru punerea în scenă și, totodată, în valoare a subiectelor sale insolite. SF-ul lui nu este niciodată „pur”, limitat la motivele și personajele tradiționale, ci o mixtură intergenerică – lucru observat de altfel și de prefațatorul cărții (Cătălin Badea-Gheracostea), atunci când remarcă opțiunea lui Liviu Surugiu de a se exprima „în intervalul dintre genuri”, combinând „elemente de SF cu weird și thriller”, ori „riscând să ducă realitatea, prin dialog și imagine, la marginea fantasticului”. Evident, metoda nu este nouă, ci regăsibilă și în scrierile altor autori interesați de explorări moderne și postmoderne, de extensia și restructurarea unui gen pândit, în ipostaza sa repetitivă, de scleroze și involuție. Importantă este, însă, maniera personală de implicare în acest proces renovator, iar Surugiu pare să fi ales încă de la începuturile sale literare calea unei inteligente pendulări între vis și coșmar. Visele unui personaj se materializează în imagini tulburătoare apărute pe pielea și în carnea lui, se „încarnează” cu alte cuvinte, ceea ce îl transformă treptat într-un pericol pentru toți cei ce ar avea neșansa să ajungă visați de el (Visându-l pe Mart Senson). Un copil pe care lipsa propriei umbre îl face anormal, reușește să modeleze umbra unui embrion uman în tiparul unui dinozaur, pregătindu-și astfel întâlnirea cu sufletul pereche (Adevărul despre Woopy). Supusă unor experiențe pe care inteligența sa redusă nu i le poate explica, o brută făcută anume pentru luptele din ring își vede brațele crescând enorm, dar și intrate într-o rivalitate mortală: „Îl vor ucide. Îl vor ucide și abia apoi, în sfârșit, pe viață și pe moarte, se vor lupta între ele. Peste cadavrul lui” (Mâinile lui Solomon).

Subiectele acestea înclină mai mult spre fantastic decât spre SF, însă există și povestiri în care fantasticul reculează între coordonatele genului, precum cea intitulată Îngeri și câini, unde lumea viitorului este privită din perspectiva unei omeniri legate simbiotic de patrupedele de companie; ceea ce imprimă oamenilor trăsături existente și la animalele cu care sunt conectați organic, prin „biolesă”.

„Bărbatul întinse mâna dreaptă cu un gest eroic, ca și cum gravitația ar fi crescut de o mie de ori.

Saint-Bernardul, o matahală puturoasă și la fel de obeză ca stăpânul său, se urni greoi apucând cana de toartă. Omul o luă încet și sorbi prelung, fără să privească în ea.

– Înțelegi…? repetă mama aproape adormită și potaia ei se întinse în biolesă, căscând.

Cățeaua avea aproape toți dinții lipsă. O să moară curând și atunci ăia îi vor da altă cățea, tânără, activă. Mama o să redevină vioaie, ca înainte.

Pe naiba! O să-i dea tot o mortăciune, o cățea bătrână! Părinții săi nu erau săraci, erau, în schimb, foarte apatici.”

Simbioza pomenită ar contribui la temperarea asperităților de comportament, ceea ce folosește societății, însă, între altele, limitează speranța de viață a omului la cea cunoscută de câini. Supravegheați vigilent de „ecarisaj”, cei fără lesă reprezintă factorul de perturbare din societatea aceasta mutantă, sunt germeni de suspectă alteritate într-o lume unde clădirea primăriei pute trăsnitor a urină și fecale, iar bisericile oferă, la rândul lor, un decor pe măsura noii realități:

„Intră în naos aproape fără să vrea. Pe podea, îngenunchiați, oameni și câini. Nimeni nu-l luă în seamă. Priveau hipnotizați, cu toții, la preotul care cădelnița, trăgând după el un ciobănesc carpatin ale cărui labe mari ieșeau pe sub sutana neagră.

Vru să se sprijine de un perete, dar își trase mâna la timp. Peste tot picturi înfiorătoare, cu îngeri și câini.

Privind în sus, se cutremură. Nu era prima oară când întâlnea, pe bolta rotundă, imaginea imensă a Dumnezeului-Câine.”

Asemenea scene sunt mai degrabă amuzante decât dispuse să servească o distopie „serioasă”, poate și fiindcă, în texte de dimensiuni restrânse, alegoria pe care autorul tocmai începuse s-o schițeze nu are nici spațiul, și nici răbdarea de a se construi cu adevărat. Există, însă, între piesele mai vechi, o povestire întru totul remarcabilă, Visus, lucrată minuțios și cu o paletă de mijloace mai largă, în stare să încălzească un subiect destul de straniu, introducând în el un salutar sentiment de umanitate. Ideea SF privește aici exploatarea intensivă a visului, văzut, acesta din urmă, ca o forță de producție de maxim randament, bazată pe voluntari tineri și necalificați, de unde și aparența de proiect democratic a „fabricii cu vise”, Vistronic. Munca în somn e programată în așa fel încât visele „muncitorilor” să acopere toate cele opt ore de vegetare fizică în raclele pregătite special de patronul care organizează „visspațiul” în interesul producției proprii. Dar ceea ce părea să evolueze doar în sensul unui conflict între o muncă învestită cu proprietăți SF și capitalul veros (s-au mai văzut astfel de situații și în anticipația noastră clasică) deviază treptat spre o insolită iubire trăită în vis. O iubire cel puțin la fel de concretă ca în viața reală, din moment ce dă naștere unui copil clandestin, a cărui ieșire în lumea propriu-zisă devine o imposibilitate biologică. Pe de-o parte, lumea visului se desfășoară mai accelerat decât procesele realității, iar pe de alta, în contabilitatea secretă a firmei Vistronic „copiii din vis” reprezintă o excelentă investiție într-o secvență paralelă a existenței, „despre care nimeni nu va mai ști nimic, niciodată”. Finalul povestirii îmbină rezolvări contradictorii, dar nu pe deplin incompatibile, întrucât scufundarea creației infernale face posibilă regăsirea fetiței Eral tot prin mijlocirea visului „în doi”, care o născuse.

Povestirile de dată recentă, și ele „rămășițe ale unor vise” insolite, cad tot în „intervalul dintre genuri”, unele dintre ele bântuind cu și mai multă plăcere decât odinioară teritoriul ororilor și al fantasticului negru. Așa este, de pildă, Marc Senson revine, unde vechiul personaj cu portrete imprimate pe toată suprafața corpului reapare din moarte pentru a-i târî după el pe toți cei cărora le-a pecetluit, pe parcursul unor vise oribile, destinul. Grădina din sicriu, sicriul din cușcă pleacă tot de la motive ce par să se dezvolte inițial în regim SF: o sămânță enigmatică produce în grădina lui Thom Clavel un „mortof” uriaș, combinație de morcov și cartof, dar care în scurtă vreme ia forma unei palme cu degetele înfipte în pământ „de parcă ar fi ținut ascuns ceva”. Realizat după principii fitotehnice de amator, inclusiv cu toporul „smuls din magazie”, experimentul începe să producă victime, prima dintre ele fiind chiar logodnica experimentatorului, care avusese proasta inspirație de a-și drege supa cu o bucată de morcov mutant. Virajul spre macabru e pregătit de o mică nebunie a lui Clavel, care îl ia pe cititor prin surprindere:

„A doua zi avu inspirația de a replanta mortoful – căruia ghiveciul nu-i mai ajungea – în sicriul de rezervă al bunicii. Prudentă, bătrâna își mai făcuse unul, pentru cazul că s-ar îngrășa mai rău. Așeză piesa funerară pe masa din sufragerie, apoi, făcând o rugăciune pentru fosta proprietară a casei, plantă lângă morcovul cartof două brândușe otrăvitoare.

Deși părea că le merge bine, după două zile se uscară complet.”

Și, iarăși în mod surprinzător, motive SF mai clare apar în Evanghelion, o cuceritoare povestire ce parodiază cu o calmă și caldă seninătate un conflict biblic: eterna înfruntare dintre diavol și dumnezeire. Personajele conflictului sunt deliberat conturate clișeistic, purtătorul crucii (de aur, bineînțeles) ca un „moș cu părul lung și alb”, având „doar o cămașă lungă până la călcâi, înfășurată cu o curea de care atârna un fel de container”, iar Satan ca un Lord întunecat al domeniilor sale cosmice. Liviu Surugiu se amuză, oferind pentru duelul metafizic scena unei nave a viitorului, ceva de felul unui galion spațial cu echipajul debusolat. Este, în fond, o luptă între credință și necredință, iar faptul că în cele din urmă căpitanul Jahedi kaf Thal se întâmplă să aleagă „bine” îi deschide lui și oamenilor săi accesul într-un paradis luxuriant, creat pe planeta Mercur, ca un canion dumnezeiesc aflat la limita dintre fața incandescentă și cea veșnic întunecată a acestui greu controlabil corp ceresc.

Ultima piesă din volum, Înghețul, e un scenariu cu care, în 2013, autorul și-a încercat șansele într-un concurs organizat de HBO, ajungând între finaliști. De pe coordonatele unui oraș de provincie, cu fața comică ieșită de sub o apăsată descriere caricaturală, acțiunea trece rapid spre o apocalipsă urbană de felul celei închipuite pentru București de Voicu Bugariu în romanul Animalul de beton (1999). Liviu Surugiu sacrifică și el Roșiorii de Vede, îngropându-l într-o revărsare de apă și gheață comparabilă cu ceea ce ne putem imagina despre defunctele epoci glaciare ale Terrei. Dacă ghețarii străvechi puneau capăt mamuților, felinelor cu colți-spadă, rinocerilor păroși și tapirilor uriași, „iadul de gheață plutitor” izbucnit în deplina noastră contemporaneitate se revarsă peste o faună politico-administrativă și de acută mizerie umană care, fie și sub emblema lui „ce-ar fi dacă?”, pare să-și merite extincția prin această nouă întruchipare de Potop.

 

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!