Darius Luca Hupov admite despre sine că multă vreme a trăit din SF doar conjunctura lui exterioară, atras fiind de mișcarea timișoreană în domeniu, mai întâi în cenaclul „H.G. Wells” (pe care la un moment dat l-a și condus), apoi în formele de activitate organizate de clubul „Helion”, atât cele cu periodizare lunară ori anuală, cât și unele de excepție, cum ar fi Eurocon 1994, convenția continentală desfășurată cu destul fast la Timișoara; în pregătirea acesteia s-a implicat, alături de alții, cu o energie și un devotament pe care privitorii de pe margine ai evenimentului cu greu le-ar putea aprecia la adevărata lor dimensiune. Evident, viața de cenaclu presupune și producția de texte proprii, citite, discutate între colegii de pasiune și chiar tipărite în paginile publicațiilor celor două cenacluri pomenite mai sus. Dar o conștientizare clară a vocației de scriitor („Vocația mea este scrisul” își intitulează prefața volumului pe care îl discut în continuare) pare să fi apărut în cazul său relativ târziu, și nu înainte de unele fluctuații ale interesului pentru creația literară, impuse de refluxul postrevoluționar al mișcării SF și de solicitările unei profesii (stomatologia) fără tangență cu interesul pentru anticipație.

Elegie pentru un triunghi (Editura Eurostampa, Timișoara, 2016) este, prin urmare, un debut întârziat, cu apariția stimulată de „reconectarea la SF” (constatarea aparține autorului) și, totodată, de o alarmă interioară, generată de perspectiva risipei unor latente acumulări mai vechi, reconsiderate acum cu ochiul maturității. Spune Hupov în prefață: „Am simțit că era necesar ca munca mea de atunci să nu se piardă într-un sertar, indiferent că e vorba de unul fizic sau de unul electronic. Am pornit să dezgrop din arhive textele mele și m-am redescoperit, am scos la iveală creatorul tânăr și fără experiență de viață, dar atras de tărâmuri și personaje fantastice.”

Cuvintele acestea ar putea fi și o cheie pentru înțelegerea corectă a grupajelor de texte din volum. Ele recunosc cinstit o anume datare a povestirilor, lucru pe care nu îl tratez aici ca pe o deficiență, fiindcă nu-l iau cu sensul de „perimare”, „uzură”, „desuetudine”, ci doar încerc să explic de ce aceste povestiri arată altfel decât cele care se compun azi. Față de experiențele de fuziune intergenerică și de complicație stilistică aduse de postmodernitate, ele dezvoltă un SF curat, exhibând subiecte și motive caracteristice scrisului anticipativ practicat la noi cu mulți ani în urmă.

Povestirea intitulată chiar Elegie pentru un triunghi și căreia autorul îi acordă un loc special în creația sa, încât să împrumute titlul ei întregii cărți și s-o așeze chiar în deschiderea volumului, speculează în jurul enigmaticului Triunghi al Bermudelor, subiect întâlnit frecvent în deceniile anterioare anului 2000, și la noi, și în SF-ul anglo-american, dar peste care scriitorii de acum trec fără a-i mai simți caracterul de „taină cu adevărat ermetică”, pe care i-l acordă, în fascinația sa ireductibilă, un personaj de-al autorului timișorean:

„Câteodată nu știu ce să mai cred – spune acesta. Gândiți-vă: vasul stă scufundat pe o porțiune de mare ce levitează deasupra câmpiei, marinarii nu ies pe punte, cursa de Bermudas pare să aibă o influență perturbatoare asupra vremii… locale, din jurul cliperului. Pe lângă toate acestea, mă întreb: e vorba de adevărata «White Star» sau de o copie fidelă, cu echipaj cu tot?”

Ca să rezolve această situație aparent supranaturală, implicând o dispariție și o reapariție de navă înghițită cândva în celebrul Triunghi marin, autoritara Sally Mont organizează, în marginea unui aeroport tulburat de enigmă, o tabără de corturi cu rudele marinarilor de pe cliper. Jurnalul ei consemnează o succesiune de scene ce amestecă amuzant prezentul cu trecutul, lăsând totodată să se întrevadă și un interes suspect al autorităților în gestionarea secretă a evenimentului enigmatic. Finalul povestirii introduce o altă temă „veche”, cea a prezenței extraterestre, iar dacă vom căuta o diferență față de ilustrările ei convenționale, o putem găsi la Darius Hupov în caracterul malefic și conspiraționist al intervenției din spații. Cliperul revenit din neant în condiții senzaționale constituie o veritabilă capcană, iar zădărnicia funciară a comunicației cu necunoscuții din Cosmos nu face decât să pregătească deznodământul – altfel spus, finalul irevocabil al speciei umane pe Pământ: „Reprezentația se terminase. Omenirea devenea, oficial, o colonie extraterestră, printr-o simplă manevră de capitulare a liderilor politici, în fața unei minuscule forțe de ocupație.”

Și alte proze dintre cele cuprinse în prima parte a cărții – cu caracter distopic, interesate totodată de construcția unor lumi alternative – pun în evidență motive clasice, ilustrative pentru un SF curat. Crângul, bunăoară, descrie o aventură de influențare inter-regnuri, sau, cu cuvintele autorului: „trecerea mentalului uman în structura noesică a copacului de pe insulă”. Motive SF sunt în povestire mai multe: pluralitatea lumilor inteligente, translația spațială dirijată (aici prin intermediul unei creații de laborator, Creona, cu aspect de amoebă gigantică și comportament feminin, de o caldă afectivitate telepatică), precum și ideea transferului de inteligență și personalitate de la omul terestru la ființele arboricole ale „crângului” extraterestru și invers. Autorul conduce firul narativ și spre o perversă perspectivă a mutantului atotputernic, care tot de repertoriul anticipației clasice ține.

„Aron se conformă, aplecându-se spre mașinărie. Înțelegea aspirația Colonelului: să devină un supra-om, să aibă abilități telepatice nemărginite și, odată cu ele, puterea de a controla mintea oricărei ființe gânditoare, indiferent de specie, indiferent de structură biochimică. Un om cu gândire de militar și cu abilități de zeu.”

Ar mai putea fi citată în același context povestirea Nisip, unde se descrie delirul psihiatric al unui supraviețuitor contaminat de o stranie formă de viață extraterestră, care, la revenirea lui pe Pământ, amenință să consume nu doar omenirea, ci întreaga rezervă de apă a planetei. Sau Stratigrafia unei obsesii comune, unde găsim înscenat un viitor post-catastrofic, aflat într-o degradare continuă și în care simulacrele de „reparație” socială nu fac altceva decât să permanentizeze apocalipsa. Originalitatea autorului este aici împământenirea reușită a subiectului, mai întâi prin plasarea personajelor într-un decor de periferie urbană de tip socialist, pe care martorii epocii ceaușiste și-l amintesc încă foarte bine. În al doilea rând, înseși aceste personaje, Maria și Geo, discret caricaturale, nu însă și ridiculizate, sugerează răspunsuri „românești” la provocările crizei continue. Întrucât singura ramură din economie care își continuă producția pe fondul dezastrului general ar fi industria de război, electronistul Geo se străduiește să-și țină familia pe linia de plutire cârpind conductorii „raționalizați” cu un ciocan de lipit antediluvian și fixând piesele ghidajului giroscopic al rachetelor cu agrafele de cap ale nevestei. Semn de aparentă revenire la prosperitate, silozurile nucleare încep să se strecoare printre blocurile de locuit, ba să se și lanseze de acolo, întrucât „rachetele care se construiau erau perfect capabile să se înalțe de la sol. Chiar dacă niciuna nu ar fi putut să zboare mai departe de cartierul vecin”.

Ceea ce face în continuare vie lectura vechilor apocalipse cu caracter SF ține, la Darius Luca Hupov, de varietatea procedeelor sale stilistice. O „scriitură bună, viguroasă, străbătută de filoane meditative bine filtrate” descoperă în volum și Lucian-Vasile Szabo, cel care îi semnează, de altfel, o detaliată postfață de cert sprijin critic. Reunind în această culegere texte vechi (celor de gravă imaginație distopică li se adaugă și povestiri lejere, cu poantă, ori unele deliberat umoristice), autorul reușește să spulbere totuși suspiciunea de amatorism pe care îndelungatul său comportament de „fan” părea la un moment dat s-o îndreptățească. Ca să-și consolideze poziția, motivând totodată pomenita constatare că vocația lui este scrisul, s-ar cuveni să și continue drumul bine început. Vocația scrisului pretinde o repetată exersare a talentului. Este o provocare pe care Darius Hupov cred că o poate încă înfrunta.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!