Mărturisesc că am început lectura volumului Zilele păsării de alaltăieri de Laura Ceica (Editura Eurostampa, Timișoara, 2016) cu o prejudecată: aceea de a crede că tânăra timișoreancă pe care o vedeam participând cu o senină bunăvoință la corvezile impuse de buna pregătire a Sesiunilor Helion ajunsese să scrie SF prin simplă contaminare, cum li se întâmplă, la urma urmelor, multor fani participanți la viața de cenaclu și la ședințele unde se citesc și se discută producțiile de profil ale colegilor de cenaclu. Între timp am aflat că nu era o debutantă, scria poezie și publicase deja câteva volume de versuri. Prin urmare, n-ar fi avut nevoie ca un exercițiu în SF să-i deschidă poarta spre literatură: îi era deschisă, și încă undeva, mai la fațadă.

Fără a fi o cheie de lectură pentru proza de anticipație a Laurei Ceica, dar importantă pentru înțelegerea acesteia, povestirea cu aspect de discurs exegetic Alterarea basmului în SF sau cum să construiești un Imperiu Galactic transcrie întâmplările din Harap Alb de Ion Creangă într-un registru de fapte și de personaje familiar genului. Familiar îndeosebi consumatorului de superproducții cinematografice și seriale în vogă la cumpăna dintre secolele XX și XXI (Star Gate, Star Treck, Dune, Steaua Pandorei etc.), în care există, într-adevăr, numeroase motive SF, însă viziunea generală și tonul întâmplărilor virează spre fantazări mult mai libere decât cele îndeobște admise pentru producțiile clasice ale genului. Libertatea pomenită nu trebuie văzută ca o înstrăinare totală de clișeele anticipației, ci ca o comodă, încântătoare pentru mulți, instalare în rețeaua unor clișee mai vechi, indestructibile, cum sunt cele ale basmului, fie el de domeniul creației populare, fie cult. Astfel, locul și timpul acțiunilor – de regulă eroice și cu o desfășurare energic susținută – va fi străvechea împărăție fictivă, devenită imperiu galactic și plasată într-un moment imemorial cu situare la fel de satisfăcătoare în trecutul îndepărtat sau în viitorul îndepărtat. Rolul lui Harap Alb va fi oferit în mod constant unui „prâslea”, terțul din triada prinților moștenitori, „acela care-și va înfăptui destinul prin cunoaștere de sine și nu prin moștenire directă”. El nu poate acționa chiar de capul lui, observă cu îndreptățire autoarea, fiindcă

„… oricât ar fi el de ales, are nevoie întotdeauna de îndrumare, o apariție spectaculoasă a unui maestru, Yoda dacă vreți, sau mai mult decât atât, un ghid din altă dimensiune, pentru că bătrâna Sfântă Duminică este mai mult decât o ființă obișnuită, este un călător și un stăpân al timpului (o variantă feminină de Dr. Who), o zeitate sau o forță a destinului, dacă putem accepta ideea că timpul poate fi manipulat într-o realitate cu cinci dimensiuni. Ea știe trecutul și viitorul și îl poate ghida pe erou în direcția optimă.”

Numeroase alte motive prezente în basm își vor descoperi acum condiția cosmică. Eroului i se oferă cea mai veche navă din hangar, „ce-i drept, cu care-și dusese bătăliile și tatăl său (e adevărat că și Han Solo se descurcă foarte bine cu o rablă), pe care trebuie s-o repornească, s-o realimenteze cu energie”. Calul năzdrăvan din basm, cel alimentat cu energia „jăraticului”, devine în ipostaza sa astronautică „o bioentitate, o combinație de biologic cu mecanic, un fel de Moya sau de navă Wraith, vie și mecanică în același timp”, care „posedă și inteligență superioară și poate comunica cu căpitanul ei, oferindu-i informații stocate în baza ei de date”. Deplasarea prin Galaxie a acestei entități hibride are două viteze: a lui Einstein, funcționând sub pragul luminii („ca vântul”) și cea care, prin plierea spațiului, permite salturi instantanee dintr-un loc în altul („ca gândul”). Imperiul și vecinătățile lui încă vag explorate sunt pline de extratereștri dubioși, precum omul roșu (de care înțelepciunea paternă spune că e bine să te ferești) și mai ales omul spân, care mai are și darul perfidiei, reușind să „îi ia mințile puștiului” și să-l expedieze „într-o altă dimensiune, printr-un fel de gaură, o «fântână» (oglindă, portal), un loc gen Triunghiul Bermudelor, unde timpul și spațiul se modifică, generând posibilitatea incursiunii în dimensiuni paralele”. Specii extraterestre inferioare, precum Furnica și Albina, cu populații capabile să umple sisteme solare, vin în „nave roi” în ajutorul lui Harap Alb, facilitându-i reușitele în încercările născocite de „Spânul metamorf”, în sclavia căruia tânărul în curs de maturizare căzuse. Spre norocul său, acesta din urmă întâlnește și, mai ales, recunoaște potențialul unor mutanți („eroii benzilor desenate și ai filmelor de gen”) cu care va alcătui o echipă imbatabilă în încercările de pe planeta omului roșu:

„…Iceman îngheață dispozitivul de coacere în care sunt «cazați». Devoratorul și Seti golesc Imperiul Roșu de materiale și de reziduuri, iar Cyclopul și Omul elastic interceptează prințesa devenită spectru. Insectoizii de ambele specii intervin aici, la rândul lor, pentru a descifra coduri alambicate și a citi ADN-ul fetei de împărat, selectând-o din suita de clone cu aceeași aparență fizică.”

Pe cât de minuțios făcute raportările intergenerice din această analiză, pe atât de ironice și, dacă n-ar fi aspectul lor de-a dreptul amuzant, le-am putea numi chiar critice. Un text precum Alterarea basmului în SF pare să spună oficial adio, dar nu SF-ului, ci literaturii de tip fantasy, pe care îmi închipui că Laura Ceica va refuza să o scrie, spre deosebire de multe alte colege de condei care s-au afirmat deja, încă de la debutul lor, cu trilogii de capă și spadă, pigmentate horror și populate cu o întreagă teratologie fantastică derivată, când nu de-a dreptul din basm, măcar din splendidele remodelări ale lui Tolkien. E adevărat, autoarea mai are unele explozii comico-ironice și față de motive acceptate ca proprii de SF-ul clasic (gonflarea hiperbolică, până la spectacole proiectate în Multivers, a emisiunilor de teledivertisment ieftin și superficial generate de planeta Pământ, în povestirea De ce să nu crezi în Moș Crăciun!). De regulă, însă, motivele „autentice” ale anticipației sunt respectate, indiferent de registrul – ludic sau grav – în care apar.

Povestirea ce dă titlul volumului îmi pare a fi un text de început, de tatonare a domeniului (și ca subiecte, și ca ton); mai precis, un exercițiu de retrospecție a anticipației mai curând decât unul de anticipare propriu-zisă. A pune în discuție, astăzi, chestiuni de felul ciclicității civilizațiilor, despre care Eternul Adam de Jules Verne spunea destul de multe încă la începutul secolului trecut, sau „ipotetica” desprindere de gravitația planetară, inclusiv zborul cosmic spre Lună (chestiuni arzătoare în SF-ul clasic de la mijlocul aceluiași veac, după cum putem citi în scrieri de profil ale lui Robert A. Heinlein, Isaac Asimov și Arthur C. Clarke, pe la debutul carierei lor literare), nu poate fi interpretat altfel, mai ales când abordarea autorului – în speță, a autoarei – n-are nimic în comun cu tonul ironic lăudat mai sus, ci se face cu toată seriozitatea. Laura Ceica simte nevoia de a trage un văl peste realitatea terestră de unde s-au născut efectiv subiectele la care trimite povestirea proprie, însă denumiri precum Realya, statul tehnologic, totalitar și uniformizator ce conduce lumea, precum Silenya, satelitul pe care urmează ca o expediție să debarce, sunt destul de transparente pentru ca un cititor să nu poată cădea în plasa vreunei ficțiuni impenetrabile.

Am scris subiectele și nu subiectul povestirii Zilele păsării de alaltăieri, și nu întâmplător, fiindcă autoarea pune în evidență încă de pe acum o manieră combinatorie menită să complice textul prin niște studiate jocuri de interferență. Bătrânul Zoall, fizician pensionar al Academiei de Științe și Tehnologii din capitala Realyei, caută până la moarte, în niște cilindri străvechi (echivalent al manuscriselor noastre), dovezi că măreția actuală a lumii ar putea să dispară, cum li s-a întâmplat și civilizațiilor pierite de mult în uitare. În paralel, „stelarii” trimiși să debarce pe solul Silenyei, spre gloria crezută nepieritoare a statului Realya, fac pe drum experiențe asupra unor plante ce declanșează la bord, prin sporii lor transformați, o agresivitate fizică, inclusiv sexuală, gata să compromită așteptata reușită a expediției. Divergente, subiectele se întâlnesc abia într-un climax ideatic, avertizând în privința descreșterii oricărei lumi, până la un punct crescătoare. Cu mai multă atenție la situațiile greu de adus în regimul verosimilității și cu un mai fin tratament al personajelor, care rămân totuși niște scheme, povestirea ar fi avut de câștigat.

Imaginația autoarei prinde viteză și ia înălțime în povestirile Oamenii din nori, Un cântec de leagăn pentru Nawari și Realismul siliciului, care sunt, incontestabil, lucrate pentru sensibilități la care reacționăm și azi. Primele două tratează motivul marelui contact al omului cu o inteligență extraterestră, problemă deloc nouă, însă reluată literar într-un chip nelipsit de originalitate. Pornind de la faptul că însuși Vaticanul începe să accepte posibilitatea existenței vieții, inclusiv a gândirii, și în alte locuri din Univers (bineînțeles, tot ca rezultat al „creației lui Dumnezeu”), venirea „oamenilor din nori” este urmărită în bună măsură prin ochiul neliniștit al prelaților catolici, dintr-un profund interes de păstrare a religiei pe care o servesc, inclusiv în condițiile tulburărilor provocate de excepționalul eveniment. Câtă vreme rasa cosmică Nawari pozează într-o prezență inofensivă, ea produce totuși destulă dezordine în lumea terestră, prin însăși nebunia inventivă a pământenilor. Iar după ce-și dă pe față intențiile de cucerire, prin manipulări psihice și substituiri de persoane capabile să execute asasinate politice comandate (Papa Benedict al XVI-lea este înjunghiat pe culoarele Vaticanului, președintele Obama cade victimă în bunkerul de sub Casa Albă), omenirea își sărbătorește cu inconștiență eliberarea de sub diverse tiranii, fără să bănuiască faptul că intra de bunăvoie într-o tiranie și mai îngrozitoare: aceea a fabulosului Nod de Mușuroi care domină o civilizație fundamental neumană și incompatibilă cu valorile, fie și imperfecte, ale dezvoltărilor de pe Pământ. Un cântec de leagăn pentru Nawari este un text derivat din povestirea „de bază”, conflictul ei fiind de data asta privit nu dinspre om și omenesc, ci din perspectiva alienilor – ceea ce reprezintă deja o bună performanță ca execuție literară. Dominați efectiv de natura lor conflictuală și expansionistă, aceste ființe „energetice” au puterea de a străbate spațiul până la „Oul” primordial al speciei lor, aflat undeva, prin zona celebrului Big-Bang, de unde să-și poată deschide o altă cale de evoluție, într-o dimensiune spațio-temporală paralelă.

Povestirea care mi se pare cea mai reușită, Realismul siliciului, se încadrează tematic în seria Apocalipselor provocate de încălzirea globală. Noutatea ei presupune relatarea unei evoluții dezastruoase dintr-o perspectivă aparent detașată de sentimentalism. Declinul lumii și suferințele fizice consecutive se exteriorizează de sub un paravan estetic. Personajul narator este când un oarecare Rafael Primo din anul 2287, pictor care își consemnează într-un jurnal – pentru o eternitate problematică – judecățile sale despre lume și artă, când holograma sa destinată să-l suplinească atunci când omul, obsedat de perspectiva nisipului în care se transformă accelerat planeta și epuizat de sete, nu va mai fi capabil să-și poarte singur mâna. Avertizatoare în substratul lor de un tragic profund, scenele „pictează” dezastrul cu o forță egalată doar de sentimentul unei resemnate neputințe față de evoluția lui rapidă.

Interesantă și ea, ultima proză din volum, o nuveletă de fapt, se intitulează Skizofrénya. În volutele sale, subiectul nu rămâne o simplă poveste anticipată despre o lume postcatastrofică (vechea civilizație ar fi fost ruinată de un teribil „război al apei”), plină de mizerie stradală, murdărie zugrăvită cu grafitti, hrană precară și strict raționalizată, tineri debusolați, refugiați în drog – în fine, decorul știut din experiențele mai recente ale genului: cyberpunk-ul american generalizat, urban SF, new weird, sau cum ne-a mai plăcut să-l numim ca să-i dăm o personalitate nouă. Peste toate calamitățile imaginabile în chip firesc pe un asemenea curs al evenimentelor, supraviețuitorii par atinși în masă de un flagel care deformează realitatea și le manipulează trăirile mai tiranic decât oricare din vechile droguri. Dependente până la ultima limită de acest refugiu în iluzoriul absolut, personajele sunt skizopunkeri, practică „skizo colectiv”, iar în cacofonia de senzații din care li se alcătuiește universul guvernat de stimulente periculoase caută orgii maladive, singurele pentru care mai păstrează un relativ interes. Boală sau pură transformare organică, mutație, skizofrénya nu ucide în copilul Alejandro aspirația către un spațiu utopic („paradis umed, unde nu e prea cald, nici prea frig, unde briza degajă miros de ce-ți dorești și unde poți roti continentele și anotimpurile instantaneu, după cum vrei tu”); chiar dacă această aspirație labilă eșuează frecvent în realități mizerabile, pe care conștiința lui alterată fie nu poate, fie nu vrea să le definească în termeni corecți:

„Iar timpul… nu mai există… nu-mi amintesc cum arată corpul meu, pentru că nu l-am mai văzut de mult. Îl hrănesc acum intravenos în Centrul de Substituție, care e mai mult o clinică de comatoși skizo și unde m-am internat după dispariția mamei, în urmă cu vreun an. Însă aici, pe planeta lui Alejandro, voi fi mereu tânăr. Sau, mă rog, aproape, dar să nu ne gândim la moarte acum.”

Demonul complicației, despre care am mai pomenit, face însă ca surogatul de viață trăit de skizofrénycul Alejandro și de mama sa, Silva, să interfereze periodic cu o altă dimensiune existențială, în care Silva se numește Anais și nu mai e mama, ci sora geamănă a lui Alejandro, care nici el nu se mai numește așa, ci Kalum. Ei se ascund într-o casă suspendată pe piloni în jungla generalizată peste America de Sud, „în anul 3061, 61 de ani de la Dezvăluire”, când Apocalipsa așteptată periodic de pământeni lasă locul unei intervenții extraterestre, concretizată în figura Maestrului celor 14 dimensiuni superioare, care promite pacea și calea spre lumină, cu condiția ca pământenii să-l urmeze în învățătura lui multimilenară. Cum pământenii sunt, însă, așa cum îi știm, îndărătnici și nedornici să iasă dintre limitările rasei lor, tentativa Maestrului din Multivers eșuează din nou (după Atlantida și alte vechi încercări de civilizare în masă). Dar copiii fugari, cei ce-și smulseseră din piele cipurile cu dinții spre a nu li se putea da de urmă, intră totuși într-o „școală ascensională” unde învață cam ce se predă și în mănăstirile yoghinilor, decorporalizarea și clarviziunea, pregătindu-se de un „salt cuantic” prin care Charon (nume straniu, ca să nu spun chiar de rău augur pentru un Yoga extraterestru) încearcă să-i ducă altundeva. Finalul povestirii, amestecând în continuare elemente de tehnicitate SF și de ezoterism tibetan, închipuie o dramatică încercare de smulgere a lui Kalum-Alejandro din dimensiunea skizofrénycă unde materializările fricii sale genetice îl țin prizonier, spre o dimensiune superioară pe care corpul eteric al Anaisei ar fi atins-o deja.

Ca să fiu în ton cu sugestiile amalgamate ale povestirii, ar trebui să mai spun că și textele din culegerea Zilele păsării de alaltăieri par să urmeze aceeași cale ascensională, trecând de la linia mai simplă a aventurilor de anticipație tradiționale spre unele de o surprinzătoare complicație. Ceea ce implică, adesea, și o etajare stilistică pe gustul spiritului postmodern. În funcție de felul cum va reuși Laura Ceica să opereze cu „acordul fin” asupra sintezelor pe care ni le propune, ne putem aștepta la viitoare performanțe ale poetei în genul SF.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!