povestiri-de-duminica-mircea-oprita-1Ceea ce la o primă lectură încântă în mod deosebit în toate povestirile cuprinse în volumul “Povestiri de duminică” (Editura Millennium Press, 2010) este măiestria sau/şi minuţiozitatea cu care autorul, maestrul Mircea Opriţă (acest venerabil şi veritabil decan şi om-orchestră plurivalent al culturii sf&F din Romania: scriitor multipremiat, traducător, editor, eseist, critic şi istoric al literaturii de gen) construieşte o întreagă pleiadă de personaje remarcabile în jurul cărora se constituie trama fantastică (şi nu numai), personaje care rămân în mintea citorului timp îndelungat după finalizarea lecturii. Fie că vorbim despre povestirile din registrul strict realist sau de cele aparţinând genului anticipaţiei ştiinţifice (ambele contribuind la savoarea acestui volum compozit), toate, dar absolute toate, au în centrul lor un erou care sare din pagină direct în imaginarul nostru, instalându-se acolo şi provocându-ne să-i urmărim contorsionarea pe care contextul existenţial i-o impune. Ar fi dificil de spus care dintre toate aceste personaje-şcoală este cel mai „suculent” (a se citi „spectaculos”), pentru că fiecare din ele are propria sa identitate unică şi irepetabilă, precum şi propria sa dramă.

Am putea începe discuţia arătându-i pe cei cu sufletul sfâşiat.

În fiecare dintre cele trei povestiri în care apar aceste personaje, maestrul Mircea Opriţă ne dă măsura înaltă a abilităţilor sale de înţelegere a conştiinţei omeneşti şi a zbuciumului care se află acolo. În “Judecătorii”, cu o minuţiozitate aproape chirurgicală, autorul ne prezintă stările, emoţiile şi procesele sufleteşti (agonie combinată cu ceva speranţă, apoi extaz şi, din nou, agonie) prin care trece savantul Iustin Budulău, un om aflat în faţa unei dileme absolute: aceea a unei alegeri pe care trebuie s-o facă între două căi care, ambele, se anunţă ca fiind aducătoare de mari suferinţe interioare. Pe de o parte, el are posibilitatea de a-şi finaliza munca de o viaţă printr-o mare invenţie, încununâduşi-o astfel existenţa cu laurii sociali şi materiali ai triumfului, ştiind însă că acea invenţie va produce nenorociri cumplite omenirii (şi, astfel, văzându-se obligat la a îndura ulterior cumplite remuşcări interioare) iar, pe de altă parte, poate renunţa la cercetările sale, expunându-şi astfel viitorul unei existenţe cenuşii, marcate de ironiile şi băşcălia colegilor, precum şi de reproşurile familiei.  Îl scapă din acest cumplit zbucium un emisar al viitorului care, spre a salva omenirea, curmă viaţa savantului înainte ca acesta să fi finalizat inventarea celei mai teribile arme care ar fi putut exista în lume: un catalizator care transformă orice picătură de apă într-o substanţă semisolidă.

Un alt tip de suferinţă cunoaşte îndrăgostitul inginer Buracu în “Poveste de dragoste”, un om matur care, fiind aflat în refacere după un prim divorţ traumatizant, îşi vede şi a doua şansă la fericire spulberată de un misterios fenomen de îndepărtare a celei pe care o considera deja ca fiind jumătatea care-i poate împlini viaţa. Din nou, şi în această povestire, maestrul Mircea Opriţă urmăreşte şi ilustrează cu maximă intensitate zbuciumul sufletesc al personajului, încercările sale de a înţelege ce i se întâmplă Claudiei precum şi resemnarea rece în care se refugiază la momentul în care se edifică asupra efectelor pe care razele-candelabru îl produseseră asupra acesteia.

Al treilea personaj eminamente tragic pe care îl întâlnim în această miniantologie mixtă îl aflăm în povestirea “Caliban, du-te la biblioteca!”. Este bâtrânul filozof Prospero care, fiind întru-totul devotat iubirii sale  părinteşti, subordonându-şi chiar şi logica în faţa acesteia, ajunge în final victima propriului său fiu ratat, fiu care, într-o târzie (şi, de aceea, inutilă) clipă de luciditate pare a înţelege care ar fi fost drumul pe care ar fi trebuit să meargă.

O altă  tipologie de personaj pe care autorul acestui volum ne-o oferăm (în cel puţin două ipostaze) este omul de afaceri vorace, acea specie de umanoid pentru care acumularea de bunuri şi averi (dimpreună cu luxul şi puterea care decurg din acestea) face singurul sens al existenţei.

Îl avem, pe de o parte,  pe Darie Moţogan care, într-o povestire („Inginerii electronice”) ce porneşte din registrul real şi se varsă treptat într-o ipoteză cu evidente nuanţe suprarealiste, profită de haosul tranziţiei (magistral descris) spre a se îmbogăţii peste măsură. Pe de altă parte, în povestirea “Alchimistul” (o splendidă ucronie de tip steampunk care înfăţişează un chip alternativ al unei Românii care la începutul anilor 2000 abia păşeşte în epoca revoluţiei industriale) îl putem întâlni pe Constantin Nazat, un veritabil exponent al capitalismului cinic, pus în scenă de autor printr-o întreagă pleiadă de detalii savuroase ce oglindesc atât psihologia omului de afaceri egocentrist cât şi meandrele complicate ale lumii afacerilor de pretutindeni şi dintotdeauna.

Un alt personaj pe care umorul situaţiei îl mută, uşor, din zona firescului în zona grotescului este eroul povestirii „Lucy”, un cerecetător pe care propria-i mizantropie  (descrisă cu lux de amănunte într-un aşa-zis „memoriu”, de fapt un veritabil monolog interior care îi evidenţiază caracterul) îl auce în situaţia ridicolă de a se îndrăgosti de o maimuţă şi chiar de a-şi dori să se căsătorească cu ea.

Din categoria neatenţilor care se păcălesc face parte şi Arkadi Nikolaevici Razgavorov, un jurnalist sovietic al ziarului Pravda, care, în povestirea „Interviul”, datorită aroganţei şi superficialităţii  eşuează în a-şi asigura întâietatea unui interviu cu tatăl lui Iuri Gagarin (la momentul când fiul acestuia realizează primul zbor al unui om în Cosmos) în beneficiul unui personaj la fel de bine conturat, reporteriţa Nina Timofeevna Bairamgulova, reprezentantă a ziarului Izvestia, care, în îndeplinirea misiunii ei, pe lângă determinare, dă dovadă de mai multă atenţie şi perspicacitate, orientându-se corect în teren şi, asigurându-şi astfel succesul.

În realizarea tuturor acestor portrete pe care le-am amintit mai sus (şi nu numai) maestrul Opriţă foloseşte o serie întreagă de procedee, dintre care, primul care iese cel mai rapid în evidenţă este cel patronimic. Astfel, dacă luăm aminte la numele tuturor aceste personaje, vom constata că fiecare din ele le definesc subtil identitatea. De exemplu, George Biriş Delafrata “rimează” perfect cu purtătorul său, un diletant autodidact din mediul rural care reuşeşte accidental să-şi depăşească amatorismul naiv şi utopic şi să inventeze elixirul nemuririi („Semnul licornului”), după cum şi Valter Ionescu („O floare pentru căpitan”) ne poate perfect sugera un căpitan de navă spaţială care se jertfeşte pentru progres (în urma unui accident cosmic, conştiinţa sa fiind transplantată în corpul unui animal extraterestru blând dar hidos). La fel de uzitată este şi evidenţierea lumii interioare a personajelor, adică a gândurilor acestora, fie că aceasta se realizează sub forma monologului interior, fie sub forma enunţării acestora din perspectiva povestitorului. Dacă adaugăm la toate acestea şi descrieri fizice bazate pe  tehnica detaliului semnificativ (a tuşei care defineşte şi “ştampilează” identitatea), gesturi, fapte şi ziceri relevante, toate fiind completate cu detalii biografice ample sau punctuale, obţinem reţeta completă a unei tehnici impecabile de a ne aduce în faţa ochilor eroi care au darul de a ne ţine atenţia trează şi imaginaţia turată la cotele ei maximale.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!