Teodora Matei, Aripile TatăluiAripile tatălui, Teodora Matei
2017, editura Tritonic
colecția Fantasy
apariție: septembrie 2017, 150 pag.
ISBN 978-606-749-270-5

 

Teodora Matei a publicat deja, în doi ani și jumătate, o serie de romane SF&F, crime și romance, precum și un volum de povestiri polițiste. Paradoxal, proza scurtă fantasy, cea cu care a început să fie cunoscută publicului românesc prin intermediul revistelor online de gen, a rămas pe plan secund. Cu excepția Stăpânului castelului, revizuit și dezvoltat, care s-a transformat într-un roman de succes.

La Sci+Fi Fest 2017 a venit vremea ca și o parte dintre creațiile despre care spuneam mai devreme să fie reunite într-un volum. Mai precis șapte texte, unele datând din perioada debutului, altele mai recente.

Cartea este deschisă de Al cincilea anotimp, povestea unui doctor care începe să aibă viziuni ciudate odată cu internarea unei paciente aflate în stare de inconștiență. Considerând inițial că totul e un vis ciudat, intrigat mai apoi, doctorul începe să caute sensul a ceea ce pare a fi o poveste de dragoste, cu care nu știe ce poate avea în comun.

Aripile tatălui, textul ce dă titlul volumului, este cel mai SF dintre toate. Deși, poate că denumirea potrivită ar fi, mai curând, science-fantasy. Ne este prezentat pelerinajul unui extraterestru ce încearcă să respecte tradiția poporului său, aceea de a duce aripile defunctului său tată într-un loc anume. Dar îndeplinirea ritualului nu este atât de ușoară într-un univers dominat de războaie. Este, în opinia mea, cea mai bună povestire a volumului – justificând motivul pentru care a fost aleasă să-i dea titlul – incluzând toate acele ingrediente care au făcut scrierile Teodorei să aibă un farmec aparte, recognoscibil în orice context.

În Experiment, o femeie ajunsă într-un punct dramatic al vieții primește șansa de a participa la un proiect enigmatic, dar bănos. Ceea ce nu știe este însă faptul că sub masca unui joc pe calculator se ascunde altceva – și nu, nu este vorba despre scenariul clasic în astfel de situații. Culmea este că, deși dă cărțile pe față destul de devreme, autoarea știe să pună accentul pe acele elemente ale poveștii care să facă lectura plină de sensuri până la final.

Următorul text a apărut inițial într-o antologie online – de fapt, cred că este primul text al Teodorei inclus într-o antologie. Kowalski ’67 relatează o poveste obișnuită de viață, cu un cuplu a cărui relație merge înainte din inerție. Asta o determină pe soție să se retragă periodic la vechea casă de la țară, unde poate scrie în liniște, departe de tensiunile familiei și de… ochii indiscreți. Pentru că acea casă ascunde mistere – unele pentru familie, altele chiar pentru femeia în discuție. Un text de atmosferă, cu unele pasaje care, pentru gustul meu, sunt prea dure, dar care merge perfect alături de muzica celor de la The Doors.

În Raze de lună, Teodora pășește pe tărâmul unui gen foarte la modă în zilele noastre, cu ființe supranaturale de genul vârcolacilor sau vampirilor. Însă nu se mulțumește să livreze un text clasic, ci îi oferă o tușă aparte, suficient cât să-i dea un sens mai profund.

Leo și Foxy aduce în prim plan unul dintre punctele forte ale arsenalului scriitoricesc al Teodorei Matei: descriere vieții celor oropsiți. Ea introduce cu naturalețe cititorul în atmosferă, fără a folosi elemente inutile, ci formulând fiecare frază încât să taie ca un cuțit, până la os. Căci da, prezentarea e dureroasă, dar are un farmec aparte.

Cu Teddy, autoarea rămâne pe tărâmul unor texte precum Al cincilea anotimp, Experiment ori Kowalski ’67, în sensul unor povești ce ar putea fi reale, dar care alunecă ușor spre fantastic, suficient cât să te facă să te întrebi: oare n-ar fi posibil să…?

Aripile tatălui este un volum de proză scurtă solid, echilibrat, în ciuda faptului că reunește texte din diferite perioade literare ale autoarei. Cei cărora le-au plăcut Stăpânul castelului, Tot timpul din lume sau Cel-ce-simte vor găsi în această carte exact ceea ce i-a încântat acolo. Căci Teodora Matei și-a făcut un stil din a nu rămâne cantonată într-un gen anume. Ea alunecă printre toate, extrăgând din fiecare exact atât cât e nevoie pentru a da savoare creațiilor sale și a fi sigură că, după lectură, cititorul va rămâne cu o impresie puternică și cu dorința de a aștepta următoarea carte. Poate sunt subiectiv, dat cred că Teodora este, la ora actuală, una dintre cele mai bune scriitoare ale fantasticii românești.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!