Snow-Crash-de-Neal-Stephenson„În Realitate, Hiro Protagonist livrează pizza pentru CosaNostra Pizza Inc., însă în Metavers e un prinț războinic. După ce plonjează în misterul unui nou virus al computerelor care distruge hackerii de pretutindeni, aleargă pe autostrăzile luminate de neon, îndeplinind o misiune al cărei obiect este amenințarea infocalipsei.”

Snow Crash, de Neal Stephenson
Editura Leda, 2010
Paperback, 590 pagini
Traducere de Ana-Veronica Mircea

 

Din păcate, dacă în engleză aș putea începe cu „Neal Stephenson needs no introduction, as he is a well-known bestselling scifi author”, traducerea în română nu ar fi valabilă, fiind foarte slab prezentat cititorului român: doar cu Era de Diamant (editura Image, 1999), plus acest roman de la Leda. Și este păcat, căci pentru mine Snow Crash a fost cel mai pasionat de citit cyberpunk, în condițiile în care este genul meu preferat de SF. Nu la fel de întunecat și dur ca Omul Negru al lui Morgan, nici la fel de influent pentru gusturile mele ca Neuromantul lui Gibson, dar cu certitudine cel mai distractiv și captivant, chiar fără a face rabat de la complexitate, originalitate sau idei. De ce? Din două motive principale, care altora le-ar putea părea defecte: este ludic și macho, iar combinația, în ciuda așteptărilor, nu iese ridicolă, ci foarte distractivă.

Se simte ca o tură pe motocicletă, comparație deloc întâmplătoare, din moment ce mai multe personaje sunt motocicliști (ca mod de prezentare călare pe ”armăsari” cu două roți, dar și ca mentalitate și comportament), iar întregul volum, deloc subțire, se desfășoară într-un ritm extrem de alert, cu accelerația călcată la maxim. De altfel, cuvântul care rezumă cartea este „viteză”: mai multe personaje au zilele legate de viteză, nu doar în sensul că datorită ei își câștigă traiul, dar și că ea este linia foarte subțire dintre viață și moarte; povestea este o cursă contra-cronometru, deznodământul în caz de eșec fiind o adevărată cyber-apocalipsă; iar scrierea este și ea foarte iute, curgând amețitor (este o carte care nu se citește pe îndelete, ci se devorează).

Peisajul prin care gonim alături de personajele principale, Hiro Protagonist și Y.T. (o ea) este unul cyberpunk tipic, dar dus la extrem: o SUA fărâmițată (atât de nasol că-ți plătești singur pușcăria, de exemplu, și chiar vrei să faci asta…), unde cam fiecare e pentru el, unde mafia este mai degrabă o corporație cât se poate de „onorabilă” (ba chiar simpatici, aș putea spune, cel puțin comparativ cu alternative mult mai rele) și lumea reală este dublată, și chiar depășită, de cea virtuală (Metavers). De fapt, totul este fragmentat în Snow Crash: și poveștile, și indiciile, personalitățile – ceea ce mărește și mai tare senzația de goană pe motor, când vezi de jur împrejur doar fragmente și trebuie să te străduiești să le pui tu cap la cap. Decizie narativă care ar putea fi nefericită, dar pe care Stephenson o stăpânește și ține sub control cu măiestrie, astfel că nu e simțită de cititor drept obositoare, ci provocatoare.

Oricum, să nu credeți că „tipicitatea” cyberpunk a acestui Los Angeles de coșmar o face să fie banală. Dimpotrivă, este cât se poate de originală prin trei trucuri inteligente ale autorului: așteptările de la șabloanele folosite sunt înșelate pentru că sunt combinate surprinzător (religia cu tehnologia, ființele cu realitatea virtuală, binele cu răul); unele premise pe care le considerăm normale sunt „întoarse în cap” (ca de exemplu cine e important și cine nu în societate, până la urmă și pur și  simplu cine este simpatic) și, mai ales, un simț al umorului întunecat și savuros. Care, deși se simte în toată carte, este folosit, din nou, cu mare pricepere (mă repet, dar Stephenson o merită) astfel încât Snow Crash este foarte amuzant, dar nu se simte ca o parodie. Ci reușește să rămînă o poveste demnă de luat în serios.

Chiar și exagerările (tot cyberpunkul pare a fi pe steroizi) sunt fie distractive, fie credibile. Și există din belșug combinații aparent hilare sau absurde dacă vi le enumăr, dar care în carte funcționează perfect și nu par deloc ridicole: Șobolănoșii, pitbull terrieri îmbunătățiți pe cale chirurgicală cu componente cibernetice; un umil livrator de pizza, simultan celebru ca luptător cu sabia; o motocicletă cu ataș dotată cu bombă nucleară; zei antici care afectează secolul XXI și tot așa.

Și acestea nu sunt singurele lucruri la care Stephenson se dovedește maestru ca scriitor. În primul rând, reușește ceea ce în SF, o literatură de idei și lumi, este deseori foarte greu: creează personaje nu doar credibile, ci și memorabile. Mai mult, creează personaje simpatice, de care te atașezi și simți totul nu doar alături de ele, ci și pentru ele. Iar aceasta nu numai cu oamenii (o să îndrăgiți cert un anumit Șobolănos cam defect) și, excepțional, nu doar cu personajele pozitive, ci și cu cele negative (Raven, deși antagonist, este și fascinant, și empatizabil).

În al doilea rând, sub stratul de deasupra, al acțiunii rapide și captivante, se ascunde o poveste polițistă foarte bună, cu evoluție și indicii bine dozate, închegate logic și care nu sunt ușor de ghicit. Indicii care conduc la un al treilea strat fascinant și inteligent, pseudo-istoric, antropologic, sociologic și chiar filozofic, fără a fi nici ridicol, nici simplist (a la Brown), nici științifico-plictisitor. Și la care trebuie să ajungi punându-ți mintea la contribuție: nici un infodump în Snow Crash, nici o voce auctorială explicativă. Ba chiar, dacă ai o minte mai speculativă, vei lăsa frecvent cartea din mână, te vei documenta și vei analiza ipoteze cvasi-științifice (nu fac spoiler, dar să zicem că ar fi bine să citiți despre limbaje de programare și despre… zei).

Iar aici apare și o altă calitate greu de stăpânit de către scriitori, dar care lui Stephenson îi iese: cartea are destule elemente tehnice, fără a fi tehnicistă, și destule științifice, fără a fi scolastică. Per ansamblu, oferă o combinație complexă de foarte multe lucruri destinate în mod normal unor publicuri diferite: acțiune și viteză, dar și umor savuros și parodie, dueluri cu săbii și bătălii cu mitraliere Gatling, dar și speculații psihologice și religioase, urmăriri cu motor, dar și intrigă polițistă, mafioți și (pseudo)droguri, dar și istorie sumeriană. Pare ridicolă combinația, însă lui Stephenson îi iese perfect. Toate elementele fragmentate, exagerate, accelerate și haotice se asamblează foarte bine într-o lume și poveste funcțională și convingătoare, dar mai ales incredibil de pasionantă.

 Defecte? Pentru mine nu, dar pentru alții (altele) ar putea fi deranjant excesul de macho-ism, lipsa pe alocuri de political corectness sau insuficientul realism al unora dintre elementele IT. Iar umorul este, firește, reușit în funcție de gusturi, fiind uneori bazat pe exagerare grafică sau pe alegeri parodice asumate (indiciu: personajul principal, protagonistul, eroul, e Hiro Protagonist.)

Snow-Crash-de-Neal-Stephenson

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!