m.r.carey-fellside-copertaFellside e o închisoare de maximă securitate pentru femei, situată undeva într-un ținut mlăștinos din Yorkshire. Jess Moulson și-ar putea petrece tot restul vieții acolo, deși nu-și amintește crima pentru care e  condamnată. Nu știe cum a murit băiețelul care locuia deasupra apartamentului său în seara care i-a schimbat viața, dar ziariștii s-au grăbit s-o numească „criminala de copii“. Fellside este un loc unde până și peretii șoptesc. Iar cea mai puternică este chiar vocea băiețelului omorât. Mintea îi joacă feste lui Jess sau chiar i se cere ajutorul dintr-o altă lume?”

Fellside, de M.R. Carey, Editura Nemira, 2017, paperback,  512 pagini, traducere Ruxandra Toma

Pentru mine, ”Fellside” este o carte a dubiilor: să o recomand sau nu? Să o consider bună sau proastă? O fi thriller, horror, fantastică, policier? De fapt, deși ”Fetiței cu toate darurile” i-am dat pe Goodreads 5 stele și la ”Fellside” eram foarte aproape să fac același lucru, mă și întreb și dacă M.R. Carey este un scriitor bun sau prost. Ba chiar, sincer să fiu, dacă îl pot considera scriitor. De ce toate aceste întrebări? De la alegerea conștientă a autorului de a nu risca nimic prin folosirea prea liberală a imaginației sau construirea unor personaje originale – Carey este visul editorilor, dar nu neapărat și al cititorilor.

În mod uzual, domnul Carey își câștigă existența în domeniul BD și aceasta se vede și atunci când se aventurează în literatură: are un stil extrem de captivant, alert, scris cu parcimonie (nici un cuvânt nu se simte în plus). Pe toate acestea eu le consider calități excelente și mă fac să-l recomand ca o perfectă opțiune pentru lecturi de vacanță. Pe de altă parte, nu lucrează cu personaje, ci cu niște caricaturi bidimensionale (a la BD) și nu își oferă moftul de a rătăci prin povești complexe, aventuroase ori (cât de cât) originale, ci doar reasamblează cu pricepere diverse șabloane cu care am fost deja hiper-dresați de Hollywood.

Așa că romanele sale sunt 100% lipsite de orice urmă de originalitate sau calități literare (nu mai vorbesc de ”artistic”, din moment ce nici eu nu caut artă în SF), dar îți oferă doza de ”high” și de dependență specifice colelor (Pepsi, Coca-Cola – ”sugar rush”, știți voi, înlocuit aici de ”adrenaline rush”). Și atunci de ce le-am citit? Fiindcă, dacă ar fi să rezum bilingv, M.R. Carey nu scrie cărți bune, dar scrie cărți mișto. Și, până la urmă, eu personal mă îndrept spre SFFH ca literatură escapistă, de loisir și entertainment – ceea ce M.R. Carey furnizează cu vârf și îndesat. E fast-food, nu gourmet, și deci cu atât mai adictiv. O fi bine? O fi rău? Las la latitudinea voastră să-l încercați și să vă răspundeți la aceste dileme.

V-am ridicat la fileu întrebările despre Carey în general și, sincer nu am un răspuns ferm dacă e scriitor bun sau prost, scriitor sau doar însăilător, dacă produce literatură sau McDonalds. Cert este că ”Fetița cu toate darurile” a fost foarte mișto și o recomand, iar nivelul ei de escapism captivant a ridicat ștafeta suficient de sus încât mulți cititori au fost dezamăgiți de ”Fellside” atunci când a apărut. Ei bine, eu nu (nu din acest motiv), și o să mă explic.

Să începem cu ”ce este”. ”Ce nu este” e simplu de zis: nu e deloc SF, deci dacă doar aceasta căutați, ”Fellside” NU este o opțiune bună după ”Fetița”. Nu are nici zombie, nici apocalipse, nici militari, nici personaje ambigue. Fellside este numele unei pușcării (fictive) pentru femei, astfel că și romanul este unul despre lumea concentraționară, cu o doză bună de paranormal. Ca urmare, este o combinație de thriller cu fantastic, pe alocuri cu niște (rare și nu prea tari) pete de horror.

În privința fantasticului, este parțial și o explorare a Tărâmului Celălalt, dar Carey nu aprofundează prea tare această latură, astfel că nu avem parte de-un ”Thanatonauții”, deși ar fi existat potențial. Pentru că povestea începe cu o crimă unde nu totul e clar și, pe parcurs, mai apar și alte omoruri insuficient lămurite, scheletul romanului este unul de policier, de ”whodunit”. Din fericire pentru mine (care nu agreez policier), această structură este doar pretextul de a ține cititorul captiv cât timp se explorează de fapt alte teme, din sfera psihologiei, aș spune eu, sau a sufletului, ar zice alții (și, cred, și autorul).

În esență, privind retroactiv după încheierea lecturii cărții, aș spune că ”Fellside” este despre o temă introspectivă, cea a gestionării vinovăției și, de la un punct încolo, a sacrificiului altruist, dar și despre una extrospectivă, sociologică. Cea a răutății omenești, a formelor pe care le ia, a motivelor sale (mai puțin) și a mecanismelor și căilor prin care se extinde, menține și face rău altora (pe larg).

Este o carte despre lăcomie și prejudecăți, despre preferința oamenilor de a nu judeca cu propria minte, ci a urma turma în ură, și, foarte mult, despre auto-justificarea propriilor slăbiciuni și ticăloșii astfel încât să pară vina altora. Iar din acest punct de vedere, eu consider că ”Fellside” și-a atins foarte bine scopul și a creionat credibil și cu impact o lume a abjectului și a incredibilei adâncimi a lașității și slăbiciunii omenești, a plăcerii de a face rău atunci când există pretexte. Pe linia aceasta, romanul mi s-a părut că-și merită locul în literatura mai largă a universurilor concentraționare, de la Charriere și Levi la Soljenițîn și Șalamov. Firește, nefiind o mărturie reală, oculară, nu are vreun caracter documentar sau valoare morală, dar ticăloșii fictivi ai lui Carey sunt la fel de posibili și probabili ca și cei cruzi din realitate – așa că are valoare narativă.

Oarecum atipic, aici majoritatea ticăloșilor sunt femei – o alegere nu misogină, ci corectă pentru a pune în perspectivă tribulațiile, revelațiile, virtuțile și slăbiciunile personajului principal, o femeie (Jess, o tânără dependentă de heroină). Ceea ce nu înseamnă că sunt cu ceva mai miloase, mai puțin violente sau corupte. Acțiunea petrecându-se în pavilionul de maximă securitate (cel pentru criminale), regăsim în Fellside tot ceea ce ne-am aștepta la o pușcărie dură: droguri, mafii interne, omoruri și brutalități expuse teatral pentru a transmite ”lecții”, lideri de haită sprijiniți de gorile și diverse grade ale răului, binelui, lașității și lăcomiei. De ambele părți ale baricadei, atât ale deținutelor, cât și ale gardienilor (nici o supriză, cine ar putea controla o masă de brute violente decât niște indivizi și mai brutali, și mai violenți).

Universul în care se petrece acțiunea este unul foarte limitat, claustrofobic, ceea ce-i permite lui Carey și să-l controleze cu ușurință (nu are decât două-trei linii narative, care de altfel se intersectează frecvent), și să-l facă mai apăsător și opresiv pentru cititor, dar și să-i permită personajului principal să-l exploreze și descopere, în căutarea de indicii. Pe de altă parte, este dublat de latura sa nevăzută pentru oamenii normali, cea a morților prinși într-un spațiu neclar și straniu – iar Jess, care are din naștere un talent special (cam ca-n ”Shining” de King) poate nu doar accesa această lume, dar și, cu limite, să-i dea formă pe măsură ce-o explorează.

Numai că, în timp ce face aceasta, dă formă nu doar sinelui său, ci și cuiva care aștepta acolo. Băiețelul pe care l-a ucis, după cum își dă seama Jess treptat. Sau poate altceva, care aștepta să fie trezit și are propriile-i scopuri – indiciile sunt vagi, fragmentate și nu se potrivesc prea repede sau prea bine. Aici, Carey dă câteva aluzii dinspre fantastic spre horror, dar nu insistă (cum spuneam și la început, are mare grijă să nu iasă prea tare de pe căile bătute, ca să nu piardă cumva din cititori și din banii lor – că motivația pecuniară o fi a sa ori impusă de editori, o trec tot la categoria abjectului despre care și scrie).

Oricum, Jess trebuie să facă pe detectivul în paralel, în lumea reală și în cea a morților, fără să aibă toate datele, fără să aibă timpul necesar și, mai ales, fără să beneficieze de liniște, din moment ce este o victimă ușoară și evidentă pentru mai mulți, unii mai răi ca alții. Unii motivați de prostie, alții de lăcomie sau efectiv de răutate interioară și sadism, dar, cel mai periculos, unii sunt motivați de cel mai infernal instrument de distrugere a oamenilor: banii. Bani obținuți din traficul de droguri – o plagă pe care ea, ca heroinomană, nu o poate evita nici atunci când și-ar dori atât de tare, că și-ar da și viața. Trafic de droguri care în pușcărie implică și mai multă violență decât afară și, într-o lume a criminalelor deja condamnate pe foarte mulți ani sau viață, și o totală nonșalanță a torturii și omorului.

Va reuși Jess să descopere cine sunt criminalii victimelor din lumea reală? Cine sunt vinovații suferințelor victimelor din lumea de dincolo? Cine sunt, de fapt, chiar victimele? M.R. Carey îl ține pe cititor captiv cu aceste întrebări și cu multe altele, într-un montagne russe extrem de rapid, amețitor de adrenilizant, care nu te lasă deloc să lași cartea din mână – ceea ce îi iese la fel de bine ca și-n ”Fetița”. Pe deasupra, reușește și mai bine decât acolo să se holbeze în abisul sufletelor omenești și să vadă lucruri chiar și mai întunecate, aspect care pe mine m-a suprins pozitiv. Se plângea cineva pe GR că toate personajele se comportă ca niște proști – îl contrazic. Lăsând deoparte că e suficient să vă uitați în jur ca să realizați că 90% din oameni SUNT proști, eu am perceput cartea ca una despre oameni care sunt, aproape toți, nu neapărat proști, cât răi. Iar aici opinia mea e și mai dură: dacă adunăm oamenii răi cu cei (doar) lași/slabi/supuși pasivi ai răului, tindem spre 100% și Carey a surprins aceasta foarte bine.

Ce nu mi-a plăcut la ”Fellside” și mă face să ezit dacă s-o recomand sau nu? Dincolo de faptul că nu e tocmai literatură, ci BD în cuvinte (mie îmi place BD-ul, aici ezitarea e dacă o pot recomanda și altora). Ei bine, m-a enervat cumplit finalul. O dată scriitoricește, căci după ce 450 de pagini Carey menține un ritm fix cât trebuie de alert, în ultimele 50 se grăbește să lege repede tot și atunci deodată totul nu mai pare credibil și realist, ci doar o exagerare de Hollywood. Apoi, mie nici finalul propriu-zis, alegerea și decizia hotărâtoare a personajului principal, nu mi s-a părut că mai are o logică dincolo de ”Ah! Luați aminte! Așa ar trebui să faceți!”; nu mai pare concluzia unei evoluții a faptelor, ceea ce spulberă realismul restului cărții. Că nu e happy-end, mă așteptam după ”Fetița” și apreciez, dar ce fel de not-happy-end a ales Carey, pe mine m-a enervat.

Poate însă că aici sunt eu subiectiv și alții vor agrea finalul. Așa că totuși, deși cu majoritatea dilemelor legate de Carey nu m-am lămurit, cel puțin acest articol m-a făcut să ajung la concluzia că ”Fellside” merită recomandat. Așa că vi-l recomand ca ”page-turner”.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!