”Într-un târguşor uitat de lume, hangiul Kote duce un trai searbăd, învăluit de întreita tăcere a Pietrei de Hotar. Lucrurile se schimbă însă când la han îşi face apariţia Cronicarul, un învăţat hotărât să scoată la lumină trecutul misterios al hangiului. Căci Kote este nimeni altul decât Kvothe, cel mai mare (anti?)erou al vremii sale, alchimist priceput, ibovnic iscusit şi muzician desăvârşit, Kvothe Neînsângeratul, Kvothe Ucigaşul-de-Regi. Dornic să lămurească adevărul din spatele propriei legende, Kvothe îşi deapănă povestea, de la copilăria într-o trupă de artişti ambulanţi şi anii de mizerie petrecuţi ca orfan pe străzile unui oraş înţesat de primejdii, până la nemaipomenitele peripeţii ca învăţăcel la marea Universitate, locul unde ştiinţa se împleteşte cu magia. Iar, dincolo de toate pluteşte o abia-ghicită ameninţare…”

Patrick-Rothfuss

Vol. 1 ”Numele Vântului” și vol. 2 ”Teama Înțeleptului”
Editura Rao, 2013 și 2017, paperback,  800 și 1248 pagini.

Unul dintre marile mele regrete literare a fost întotdeauna faptul că sunt înconjurat de oameni care au crescut iubind universul Harry Potter, dar eu nu l-am putut aprecia niciodată fiindcă eram prea matur când au apărut cărțile în România – și odată trecut de un anumit prag, farmecul acelei lumi nu mai este accesibil retroactiv.  În sfârșit, la o vârstă și mai matură, acest regret mi-a fost răzbunat cu vârf și îndesat, de un fel de Harry Potter pentru adulți (fără nici un Y de YA, deși dintr-un simplu rezumat al poveștii ar părea probabil) mult mai complex – seria ”Ucigașului de Regi” (deocamdată cu 2 volume din trilogie, ”Numele Vântului” și ”Teama Înțeleptului” – le găsiți la RAO, deși am auzit că traducerea nereușită reduce din farmecul lor în engleză).

De ce spun că în unele sensuri este un fel de Harry Potter? Pentru că, în esență și timp de mai mult de 3 sferturi din narațiune, urmărim povestea unui băiat orfan, ajuns la Universitate ca să învețe (în principal) magie. Unde-și construiește treptat un grup de prieteni și, tot asemănător, niște ”arch-enemies” (mega-inamici? dușmani de dușmani? greu de tradus). Cartea este totuși mult mai mult de atât, pentru că el, Kvothe, nu este doar un băiat excepțional, ci un geniu multivalent și pe deasupra nu e vreun ”chosen one” din naștere, ci trebuie să-și descopere, învețe, cizeleze și exerseze capacitățile. Ca oricare dintre noi.

Mai exact, nu este vreun Rand al Thor sau Paul Atreides, ci un Leonardo Da Vinci sau Michelangelo, asemănare cu atât mai sugestivă din moment ce lumea în care se petrece povestea este una foarte low-fantasy și mai degrabă renascentistă ca stadiu politic, tehnologic și civilizațional. Kvothe nu devine un personaj legendar fiindcă așa a vrut destinul, linia genealogică sau zeii, ci pentru că este un individ foarte inteligent și talentat, cu multă voință. De fapt, întreaga serie este foarte realistă, deși multe evenimente se bazează pe magie – la Rothfuss, magia este abordată și explicată perfect științific, pe baza unor principii și sisteme echivalente fizicii noastre. Ba chiar, aș putea spune că este replicată și dihotomia dintre fizica de tip clasic (aici magii precum simpatologia și runologia – nu știu dacă traducerea mea coincide cu cea RAO) și cea cuantică, aparent mai irațională și la un nivel mai profund (aici stăpânirea Numelor, într-un fel esența sub-atomică a lucrurilor).

Tocmai de aceea, evoluția lentă (dar nu plictisitoare) a acestui bildungsroman fantastic este perfect credibilă și nu se simte nici un moment ”de poveste”, ca în high fantasy, ci științific posibilă, mai similar science-fictionului. De altfel, principala altă carte la care m-a dus constant cu gândul, dincolo de Potter, a fost un SF – ”Jocul lui Ender” de Orson Scott Card. Și nu doar pentru că și acolo pornim de la un băiețel normal, constant traumatizat și agresat psihic și fizic (la fel ca și Kvothe, de altfel) pentru a ajunge la un erou, ci mai ales datorită senzației formate în mintea și inima cititorului.

La Rothfuss, ca și la Card, citești și simți cum este să devii, prin greutăți și luptă, un individ absolut grozav. Un super-erou autorealizat (”self-made”). Și sincer, grozav este și sentimentul evoluției în sine, care-i oferă cititorului o satisfacție la care toți visăm, dar pe care viața nu ne-o permite. Așa că ne-o oferă Rothfuss drept surogat și este o plăcere ascunsă la fel de captivantă și adictivă precum vreun drog.

Spre deosebire de Ender, însă, Kvothe nu are de salvat universul. Nu există o mega-amenințare tipică fantasy-ului, nici vreo apocalipsă ori Sauron. Apar fugar niște mega-ticăloși supranaturali, Cei Șapte, dar nici măcar nu știu de existența personajului principal și, chiar de-ar afla, nu i-ar interesa, fiind prea irelevant comparativ cu ei. Ceea ce are de salvat Kvothe, și niciodată nu e clar dacă reușește sau nu, este propriul său suflet și propria sa minte. Sfărâmate de un eveniment irelevant pentru omenire, dar devastator pentru el, și apoi constant călcate în picioare de o lume nepăsătoare, dură și uneori (deseori!) efectiv ostilă până la (aproape) ucidere.

Lumea din seria ”Ucigașul de Regi” nu știe despre Kvothe (deși treptat începe să afle zvonuri deformate), însă este strivitoare chiar și-așa. Iar Rothfuss descrie incredibil de bine senzația de a crește sărac printre bogați și slab printre puternici – o linie centrală a cărților fiind efectiv lupta cu sărăcia și cu frustrarea rezultată ca urmare a ei.

Poate din acest motiv, poate pentru că băiețelul, devenit treptat adolescentul apoi tânărul cu părul roșu, este constant mai degrabă un anti-erou cu multe defecte el însuși (și nu chiar tot timpul ”băiat bun”, ba în general chiar gri, ocazional spre negru din punct de vedere moral), poate datorită faptului că luptă constant pentru supraviețuire, inclusiv prin minciună, furt și chiar omucidere, pentru mine această trilogie s-a simțit nu ca fantasy în esența sa, ci ca un cyberpunk. Bine, nu e nimic cyber în ea (ar fi mai degrabă clockpunk pe fundal low-fantasy, inclusiv prin construirea de artefacte magico-mecanice), dar povestea lui Kvothe este 100% punk, și el însuși este, uneori chiar în sensul cel mai propriu, un ”punk”: un golan, un băiat al străzii, un rebel împotriva lumii și un anarhist împotriva ordinii sedentarizate, dar nedrepte.

Nu una pe care să o poată el înfrânge ori salva, oricât ar lupta. Și, în mod realist, nu una pe care să aibă capacitatea de-a o schimba semnificativ, oricât de genial ar fi și de excepțional ar deveni. Iar de devenit, Kvothe chiar devine multe, prin efort și insistență, prin multă răbdare și suferință, de la umilințe din partea celor mai sus-puși social (el pornește de la baza societății, fiind un Edema Ruh, un fel de țigan lăutar) la durere reală, fizică.

Ceea ce am admirat la Rothfuss a fost că personajul principal evoluează treptat, lent, prin învățare (și prin încercare și nu de puține ori eșec, nu pentru că are sânge de nu știu ce ori a fost ales de Careva). Nu e Făt-Frumos care face și drege în trei zile cât alții în zece ani – este un om normal (bine, genial, dar la un nivel natural, de copil supra-dotat), care studiază ani de zile (și pe sute de pagini, primele două cărți au vreo 2.000) magie, citește nenumărate cărți, învață limbi străine și medicină, mecanică și chimie, exersează în fiecare zi la lăută, la un moment dat chiar și arte marțiale (unde ia constant bătaie de la o fetiță de 10 ani, așa că nu e tocmai vreun Karate Kid) și tot așa.

Efort. Lumea lui Rothfuss este una a efortului și voinței, nu a miracolelor și a nașterii cu semn în frunte. Nu este nici vreo lume caldă sau amuzantă, ci una în care pedepsele sunt nedrepte și aspre, uneori asupra unor nevinovați, iar răsplata pentru fapte bune se lasă deseori așteptată degeaba. O lume a șantajului, furtului, violului, intrigilor, favorurilor pentru cine are bani, putere sau ambele, o lume a rasismului, corupției și urii iraționale.

La fel cum este însă și o lume a artei, pe care autorul o surprinde excelent ca valoare socială și sufletească, a prieteniei cultivate încet, cu apropieri, ascunzișuri și neînțelegeri, o lume a iubirii. De la iubirea celor mari și ticăloși (dar care și ei iubesc) la cea de-a doua linie centrală a cărților, dragostea mereu ezitantă, insuficient exprimată și constant tatonată dintre Kvothe și misterioasa (poate curtezană) Denna. O poveste de dragoste conturată discret și natural, etapizat și foarte subtil, cu urcușuri și coborâșuri și, deocamdată cel puțin (trilogia nefiind terminată), fără un succes propriu-zis.

De altfel, nu doar în privința Dennei păstrează Rothfuss o doză de mister. Autorul reușește foarte bine să ”nu strivească corola de minuni a lumii” nici cu povestea în sine, care-și păstrează secretele foarte bine, doar aruncând ici-colo câte un nou indiciu sau descoperire și menținând vie curiozitatea cititorului. Iar Rothfuss obține acest efect prin mai multe tertipuri, cel principal fiind manipularea timpului narativ. Povestea nu decurge direct dinspre trecut spre viitor, ci oscilează constant între prezent și diverse trecuturi, cu rupturi de ritm care trezesc frecvent cititorul din imersiunea prea puternică în seria de aventuri mult prea fascinante.

Pe deasupra, autorul sugerează discret și posibilitatea naratorului dubios – ”unreliable narrator”, un procedeu literar dus pe culmile măiestriei de alt maestru al (science) fantasy-ului, Gene Wolfe. De altfel, Rothfuss m-a impresionat considerabil nu doar prin poveste, ci și prin stilul său scriitoricesc deosebit de cizelat și artistic, inferior, după cum spuneam, doar zeului prozei-poezii care a fost Wolfe.

Poveste excelentă (de fapt o multitudine de povești care se întrepătrund, ba uneori chiar se desfășoară prin procedeul ”în ramă” – poveste în poveste în poveste), stil excepțional de scriere, stăpânire și a meta-scrierii… ce altceva mai are Rothfuss? Personaje. Rothfuss nu se grăbește nicăieri, dar valorifică foarte bine bogăția de fapte pentru a crea niște personaje absolut memorabile, complexe și, unele, cu o adâncime dezvoltată timp de ani.

Kvothe însuși, un umanist renascentist polivalent, dar și un om cu sete de răzbunare, obsesii, mândru până la a-și face rău, coleric, impulsiv, cu oscilații între prea multă și prea puțină încredere în sine, cu depresii și complexe, dar și cu o voință de fier, este un personaj pe care nu-l poți uita vreodată și, sincer să fiu, nu găsesc la acest moment altul la fel de detaliat și complex conturat pentru o comparație. Denna, complexă mai puțin prin ce știm despre ea, ci mai degrabă prin ce credem și presupunem din ceea ce vede și presupune (poate corect, poate greșit) Kvothe. Maer-ul, un duce la care nu te poți hotărî dacă este admirabil sau ticălos, dar cu certitudine este un excepțional om de stat machiavelic, greu de citit în toate straturile sale mentale. Și alții.

De ce doar unele cu adâncime? Fiindcă la alte personaje tocmai insuficiența datelor oferite despre ele le face absolut memorabile și fascinante, deseori în combinație cu elemente ce le scot din limita raționalului. Felurian, zâna fermecătoare dar malefică, ori poate doar funcționând după alte legi morale, Auri, delicată, incoerentă și (probabil) nebună, Bast, demonul aparent ”băiat bun de să-l pui pe rană”, Maestrul Elodin, genial dincolo de normalitate până în lumea demenței… lista este lungă și la personajele la care adâncimea doar se ghicește, dar sunt la fel de vii și credibile.

Totul în această serie este credibil, deși vorbim de un fantasy cu demoni și zâne. Totul este realist, deși conflictele se rezolvă cu magie neagră. Totul este captivant. Cuvântul care descrie cel mai bine creația lui Rothfuss este însă altul: imersiv. Povestea este atât de imersivă încât nu poți lăsa cartea din mână; scriitura este atât de imersivă încât o savurezi ca pe o artă, poezie, muzică a cuvintelor (cel puțin în original, în engleză); viața lui Kvothe este atât de imersivă, încât uiți, ca cititor, că nu ești TU cel care o trăiește, ci el.

Pentru mine, ”Ucigașul de Regieste una dintre acele rare cărți care îți schimbă viața (cum a fost pentru mine, mă repet, ”Jocul lui Ender”, și pentru alții Harry Potter). Citiți-o. O veți iubi și veți deveni dependenți de Rothfuss ca de rășină dulce (un drog din carte).