Dănuț Ungureanu este unul dintre cei mai inteligenți scriitori români, inteligență dublată de o mare sensibilitate, contrazicând cumva faptul că profesia lui de bază este cea de inginer. În fiecare dintre scrierile date la iveală până acum, povestiri sau romane, se vede repede că are o știință deosebită de a construi structuri narative, de a pune în scenă personaje de o mare diversitate, de a alimenta intrigi și de a introduce nuclee de suspans pentru a dinamiza acțiunea. Toate aceste aspecte pozitive pot fi regăsite în Luna în orașul blestemat, un roman cu titlu straniu, atipic, mai ales că în paginile sale regăsim (doar parțial, așa cum vom vedea!) Bucureștiul nostru atât de apropiat și atât de contradictoriu. Sigur, la fel de straniu, provocator, poate doar ceva mai poetic, ar fi fost Luna în București, însă atunci când aflăm că Luna este un nume de familie, al unui fel de polițist, lucrurile se limpezesc în privința faptului că autorul l-a căutat cu sârg, întinzându-i direct și cu un pic de sadism o capcană naivului, dar și temutului cititor. Pe măsură ce lectura înaintează, aflăm și de ce Bucureștiul s-a transformat într-un oraș blestemat, în care nu ar trebui să se adăpostească nimeni, dar totuși este locuit, deoarece nu există locuri de refugiu.

Luna în orașul blestematLuna în orașul blestemat a apărut la Editura Tritonic, în 2017, și este un roman science fiction evident, una dintre cele mai bune cărți ale genului din ultimii ani, printre cele scrise de autori români. Încadrarea în gen nu ar trebui să fie prea dificilă, pentru că regăsim ușor câteva dintre elementele SF: viitorul catastrofic, cu o societate în regres, vorbind despre limitele sistemului democratic, de prăbușirea lui, dincolo de care nu mai există sistem și o minimă coerență, ci doar haosul, viața la întâmplare, pândită de pericole la fiecare pas, o societate dominată de frică, în care drepturile și libertățile sunt (aproape) o iluzie sau o amintire pentru cei mai în vârstă. Este și o istorie contrafactuală, o distopie cruntă, dar nu neagră, ci în culori reci, în care și cele calde sunt extrem de agresive. Astfel, romanul se poate citi și în cheia literaturii de avertisment, ca o proiecție a ceea ce înseamnă postdemocrația, viața dincolo de limitele unui sistem care nu este perfect, când după prăbușirea lui nu mai este decât agonia. Însă în roman aceste aspecte sunt doar sugerate, ceea ce arată pricepere de mare scriitor, deoarece toată acțiunea are o derulare rapidă, sacadată, fiind dezvoltate tehnici ale prozei detectiviste sau mai degrabă thriller, după cum observa Stelian Țurlea într-o recenzie.

Luna este un polițist atipic, unul care încearcă din răsputeri să-și facă meseria, se pricepe destul de bine la acest lucru, adică să-i identifice și chiar să-i prindă pe răufăcători, însă niciodată nu-i poate învinge definitiv, autorul dând astfel glas unei enorme frustrări, furiei ce mai izbucnește uneori în conștiința unor cetățeni onești reali ori în reziduurile morale incomplet eliminate ale unor foști cetățeni fictivi, cum sunt cei din carte. Romanul este unul dur, feroce în anumite porțiuni. Nu este loc pentru lacrimi, regrete, melancolii. Totuși, un sentiment de ușoară duioșie, devenită o trăsătură specifică scrierilor scriitorului complex care este Dănuț Ungureanu, o umbră de sentimentalism, adică de umanism evanescent, foarte cețos totuși, răzbate în anumite pasaje, făcând mai ușor de suportat această confruntare permanentă, fără sfârșit, o violență greu de suportat de protagoniști și de lectori. În acest peisaj dezolant, o urbe în care aproape niciun serviciu social nu mai funcționează (transport, salubritate), iar altele sunt la limită (aprovizionarea cu alimente, sănătate și apă curentă), populația trăiește doar cu ce-și poate procura cu eforturi deosebite. E un lent sfârșit de lume, unde Luna face ceea ce știe să facă, adică să-i urmărească pe infractori, pe cei răi. Îi caută, încearcă să-i elimine sau măcar să-i oprească, eforturile lui având o tentă caricaturală, de Don Quijote și mai naiv decât originalul. Însă comisarul este la fel de tenace, beneficiind și de mai multă forță, fiind și mai perspicace. E maniac în demersurile lui, dar paradoxal, acest aspect, încercarea de a face dreptate, îl umanizează, deși nici el nu se sfiește să recurgă la gesturi violente. Dar că violența lui nu este agresivă, nu este gratuită.

Fost comisar în poliția metropolitană, Luna se vede obligat să lucreze în forțele auxiliare, un fel de gărzi înarmate, cu rolul de a menține ordinea, atât cât se poate, pe străzile Bucureștiului aflat într-un proces de degradare rapidă. Evident, nimeni nu se mai ocupă de cazurile minore, decesele individuale și cele în grupuri mici, crimele ca rezultat al unor reglări de conturi adesea din nimic ori pentru amuzament, ca parte a spectacolului, fiind la ordinea zilei (și a nopții!) printre locuitorii obișnuiți, acești semicetățeni forțați să se descurce pe cont propriu în cea mai mare parte a existenței lor mizere și… inevitabile. Este un regres cu care nimeni nu vrea să se obișnuiască, deși cei mai mulți arată semne de resemnare. Ascuns în cutele sufletelor chinuite stă un firicel de iluzie că ei vor putea face România „great again”, ba chiar mai mult decât atât, că totul se va lega din nou, mai bine decât în defuncta Uniune Europeană.

Luna este un om al străzii, știe să „citească” mulțimile, dar și lipsa oamenilor, este un copoi inteligent, văzând în micile accidente și în diversele coincidențe exact ce sunt ele cu adevărat: piese într-o conspirație de proporții. Nu de proporții naționale, deoarece România este federalizată, iar regiunile nu prea mai comunică între ele. Este o conspirație de metropolă în derivă, deoarece un grup de tovarăși, poate și prieteni, tocmai se pregătesc să preia toate frâiele puterii, pentru a instaura un regim autocratic, dacă nu totalitar, pentru a guverna ce a mai rămas din năpăstuitul București. Mișcările de trupe sunt discrete, cu dese și deosebite puneri în scenă, spectacole de fațadă, unde regină este, evident, maneaua, menite să acopere total adevăratele intenții. Furat de spectacolul textului, poți pierde firul, semnele roșii de avertisment narativ plasate de D. Ungureanu nu prea la vedere, ca un scriitor iscusit ce se află, punând cititorul inteligent să muncească, dar nu foarte mult, poate să se irite. Desigur, se pot face conexiuni cu situația politică și cu jalnica guvernare din prezent. Te și sperii când observi că ficțiunea din Luna în orașul blestemat nu este departe de realitatea curentă, anticipată cu atâta… realism!

Limbajul este frust, dur, divers, fără a fi însă vulgar, contribuind decisiv la caracterizarea personajelor, ceea ce arată rafinament scriitoricesc. Desigur, personajele sunt individualizate și prin caracteristicile fizice, prin ticuri și obișnuințe, conturând o lume pestriță, savuroasă, cumva ireală. Printre acești suberoi sau promisiuni de eroi literari evoluează oameni cum este comisarul Luna, partenera lui, devotați unul altuia și meseriei, întruchipând o speranță de ieșire la liman, într-o lume care nu face altceva decât să se prăbușească. Foarte discreta melancolie ce răzbate din pagini, fără a fi estompată nici măcar de vuietul acțiunilor cu împușcături, arată că Bucureștiul acesta atât de decăzut și hulit are energii ascunse în cotloane, capabile să-l ridice sau să-l îngroape definitiv. Ar fi păcat ca Dănuț Ungureanu să nu ducă mai departe această aventură în orașul blestemat.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!