alexandru-lamba-arhitectii-sperantei-2Arhitecții Speranței, de Alexandru Lamba
Editura Tritonic 2017
Colecţia Sci-Fi
204 pag.
ISBN 978-606-749-225-5

Cum procedez de obicei, mai întâi de toate o scurtă introducere în acțiunea carții: Greg se trezește cu o durere de cap teribilă și cu o amnezie și mai teribilă dupa ceea ce pare a fi o noapte de beție. Încercând sa-și recapete memoria realizează că nu a petrecut singur ci împreună cu un (posibil) prieten și iubita acestuia (deși cum nici unul nu-și mai amintește ce si cum, nimic nu e sigur). Descoperindu-și legitimațiile de serviciu începe sa se contureze faptul că toți sunt colegi, lucrând împreună pentru o misterioasa corporație, denumita generic „Agenția”. Tustrei se avântă în oraș, care aflăm că este Berlinul începutului de secol XXIV, și descoperă că respectiva agenție este una de turism… temporal…

Gata – sper ca v-am stârnit curiozitatea așa ca nu va spun mai multe ci doar va îndemn la citit cartea deoarece chiar merită. Are fix ce-i trebuie unui SF mai mult decât onorabil: o idee mișto, dezvaluita fix cum trebuie, și o scriitura cursivă.

Care sunt parțile (foarte) bune ale romanului?

La nivel obiectiv, dupa cum am zis deja, o idee interesantă dar pe care bineînțeles ca nu o pot dezvalui ci va spun doar din nou: citiți cartea. Mai presus de ideea în sine stă însă stilul de scriitură și aici ofer doar un indicator propriu: am reușit sa termin romanul în cam cinci ore, cinci ore jumate. Cursiv, fluent, fără aproape nici o sforțare (cu unele excepții pe care le voi menționa ulterior). Drept e ca sunt un cititor familiarizat cu SF-ul și convențiile aferente – poate pentru un cititor aflat la primul contact cu acest gen literar lucrurile sa fie un pic diferite dar nu cred ca va fi un capăt de țară pentru nimeni.

Or într-o literatura precum cea română, dominată de alambicăciuni și zorzoane literare care de regulă ucid din fașă placerea lecturii transformând-o într-un chin inițiatic, o astfel de abordare merită aplaudată din plin. Spre așa ceva trebuie sa tindă autorii români daca vor să aibă succes la public.

Mai mult: autorul își oferă răgazul, și are plăcerea să o facă, de a povesti inclusiv mici detalii despre rutina zilnică a personajelor. Despre mesajele protestatarilor de pe strada. Despre agitatia din birturi. Atmosfera rezultată e una cât se poate de umană și inteligibilă. Personajele la fel – au viață. Poți rezona cu ele fară piedică.

Tot la aspecte pozitive aș menționa aici zugravirea trăirilor personajului principal, Greg. Exceptând o problemă pe care o voi expune în continuare, zbaterile și gândurile sale sunt plauzibile pentru un gen de bărbat destul de frecvent atât în zilele noastre cât și sau mai ales în viitorul prezentat: prea ocupat cu cariera, mascându-și timiditatea prin bravură și escapade ocazionale, dar care are unele… „nevoi” nesatisfăcute (ca să mă exprim în limitele decenței).

La modul subiectiv aici e ceea ce mi-a plăcut cel mai mult: deși actiunea se întâmplă în 2318/19 personajele vorbesc si acționează comprenhensibil pentru cititorul de azi. Vorba aia… ca niște corporatiști dintr-o metropolă a zilelor noastre. Personal apreciez faptul ca autorul nu s-a complicat cu conceperea unui univers (prea) hipertehnologizat, în care de exemplu relaxarea să se faca în capsule virtuale în loc de un cinstit și onest ieșit la pileală și agațat – în prea multe cazuri până acum am vazut autori eșuând lamentabil în construirea unui univers cyber-punk coerent. Sau fiind incapabili să mai urnească din loc vreo acțiune/poveste de sub mormanul de detalii sub care s-au îngropat.

Aici s-a ales calea sigură – și consider că s-a procedat inspirat. Unele scăpări (precum faptul că nu cred că un gând odată formulat mai poate fi oprit, eventual poți să încerci sa te gândesti mai departe la altele) arată tocmai ce riscantă putea fi tentativa de hiper-bibiloză în speranța ghicirii și încadrării câtorva detalii în plus.

Să trecem mai departe, la aspectele care sunt… așa și așa.

În primul rând mai e loc pentru cizelat scriitura. Sunt scăpări – și deși multe din ele sunt cert din vina editorului (litere lipsă, cuvinte sau chiar paragrafe aiurea) sunt și altele care ar fi necesitat mai multă grijă din partea autorului. De exemplu în primele pagini sunt câteva situații unde nu e clar care din cei doi bărbați vorbește sau face ceva. Oralitatea stilului e un mare plus, dar, pe ici pe colo, e dusă prea departe (vocea naratorului trebuie să rămână, pe cât posibil, neutră și să nu se „vulgarizeze” inutil ). În câteva locuri zgârie ochii repetiții, sintagme lungite sau cuvinte care nu prea au ce căuta în gura unor adulți totuși maturi („noob” de exemplu). În special în paragrafele „hard SF” avem în cam prea mare masură o enumerare de tip proces-verbal și nu o descriere suficient de facilă pentru cititor (altfel spus, deși evit de regulă folosirea sintagmei, nu s-a respectat principiul „Show, don’t tell”…).

Personal nu consider că se depașește limita tolerabilă, dar e posibil ca pentru un cititor care ia contact pentru prima dată cu SF-ul, în general, sau cu cel axat pe călătorii temporale, în special, cantitatea de informații livrată sa fie uneori prea multă de digerat. Altfel spus, infodump-ul, mama lui de infodump!, e gestionat… cum am denumit secțiunea asta per ansamblu: așa și așa.  La modul ideal vreo 20-30 de pagini puteau probabil fi condensate la un sfert, lăsând loc la altceva.

Ceva mai problematice decât tratarea infodump-ului sunt alte două aspecte. Înainte de a spune însă ce anume, avertizez că pe mai departe voi dezvălui mai în amănunt anumite detalii din carte. Cine vrea să evite aceste spoilere… să se oprească aici și acum. Cine continuă o face pe riscul propriu – eu v-am avertizat.

Se zice ca o poză face cât o mie de cuvinte și e perfect adevărat. În prezentările din corporații sau în articolele științifice. Există reversul: într-o carte e un semn că ceva nu e prea reușit în cele 2-300 de cuvinte anterioare în care s-a încercat descrierea locului cu pricina. Știu, aici e o problemă inerentă: virtual niciun cititor nu a vizitat Hiroshima (cel mai probabil nici autorul nu a facut-o) și cum ramâne unul din cele două locuri din istorie supus unui bombardament atomic ridică o dilema serioasă modul de prezentare. Dar tot nu mi-a picat prea bine poza din Google Maps trântită la mijlocul unei pagini. Chestie de gusturi dar asta e…

Celălalt aspect problematic e dat de imposibilitatea „cuplării” celor trei finaluri, care ne duc din ce în ce mai aproape de lămurirea rolului Agenției (structura în sine foarte faină!), cu unicul prolog al cărții. Evident – nu puteau exista și trei nivele de introducere, dar, din păcate, din această cauză e clar c nimeni nu se va opri la una din cele două posibile încheieri care nu se leagă de prolog. E un truc literar interesant, dar care merge… și nu prea.

În final să ajungem și la lucrurile care nu sunt cum trebuie. Nu sunt multe, dar împiedică acordarea unui număr maxim de steluțe pe goodreads.

În primul rând obsesia lui Greg pentru femeia de pe pod care urmează să fie pârjolită în explozia atomică este, nu neaparat nefirească și/sau complet neverosimilă, cât, mai degraba… slabuț lucrată. În ideea că na, trebuia un pic de gradare acolo. Cel mai simplu era ca aceasta să vină dintr-o evoluție internă a eroului principal – de exemplu: din copilarie acesta colecționa reviste anime și brusc o vede pe „cea perfectă” care semăna exact cu eroina X – sau: un coleg se transferase la sediul Agentiei din Tokyo și îi trimite o poza de la un chef în care o vede pe Y care îi pare ulterior o copie imperfectă a…  nu mai continui, ați prins ideea. Cu toții putem dezvolta obsesii cu iz romantic-erotic dar chiar 100% din senin… hmm. Mai ales ca admit că nu am înțeles pe de-a întregul referința la anime – personajele de acolo sunt desenate tocmai pentru a NU arată real. Au o perfecțiune a lor dar aceasta cu greu poate fi considerată una „normală și întâlnibilă pe stradă”. Sau mă rog, pe un pod care urmează sa fie răvășit de o ciupercă nucleară.

Și de fapt AICI consider că  se afla marele minus al carții deoarece finalmente comparația cu un personaj anime are sens doar prin prisma „dezvaluirii finale” a carții – și anume ca de fapt calatoriile în timp sunt imposibile, totul fiind doar plăsmuiri virtuale realizate fie automat de supercalculatoarele Agenției fie sub ghidajul Marilor Arhitecți. În premisa impusă până în penultimul capitol comparația nu prea are sens – mai mult, poate induce ideea că Greg e de-a dreptul țicnit (iar indirect Agenția o adunatură de incompetenți care nu-și verifica suficient proprii angajați).

Și problema e mai subtilă și de profunzime decât pare, dar, pentru a fi mai clar ce vreau sa zic, e necesară o mică digresiune teoretică. În orice carte/film/poveste există de regulă două planuri introduse prin ceea ce se cheama „jocul lui dacă/dar dacă” (pot fi chiar mai multe de două, dar sunt foarte rare cazurile când un astfel de demers nu scapă de sub control – asta e altă discutie). Intensitatea și reușita acțiunii e susținută de conflictul construit între cele două planuri. Dacă legătura între cele două planuri nu e bine realizată, inevitabil nu se va putea genera opoziție între ele și cartea per ansamblu va avea de suferit. În plus de aceste două planuri uzuale sf-ul și fantasy-ul introduc și una/mai multe premise inițiale pentru a creiona universul și stabili regulile acestuia. Ca să dau un exemplu la modă, aplicat la „Cântec de gheață și foc” teoria s-ar transpune cam așa: „Suntem într-o lume în care magia există chiar dacă elementele magice sunt de mult dispărute și oamenii le-au uitat (premisa inițială). Dacă în această lume un val de invadatori se pregătește să atace regatul oamenilor, folosindu-se de morții transformați în oșteni-zombie? Dar dacă în regatul aflat sub iminenta amenințare izbucnește un crâncen război dinastic?”. Interacțiunea dintre planuri și conflictul dintre ele sunt evidente așa încât nu e de mirare că acțiunea s-a construit impecabil și a și prins așa bine la public!

Aplicat la cartea de față, rezumatul ar suna cam așa: „Suntem într-un viitor în care călatoria în timp e posibilă, cu unele limitari stabilite și asigurate de o Agenție dedicată. Dacă un angajat al Agenției vrea sa încalce regulile pentru a-și calma o obsesie? Dar dacă de fapt calatoriile în timp nu sunt posibile fiind doar o manevră a „Fondatorilor Agenției”?” Realizați problema? Sunt de fapt două: Planul „dar dacă” nu se poate dezvolta decât în final pentru a livra ideea de bază a autorului și din aceasta cauza între el și planul eroului principal, a lui „dacă”, e o interacțiune slabă spre inexistentă pe parcursul cărții. Conflictul real e între „dar dacă” și „premisa inițială”, pe aceasta din urmă și doar pe ea „o întoarce” dezvălurirea finală – ceea ce sabotează în bună masură efortul de construcție al carții. Iritant e că apreciez că se putea rezolva destul de simplu această ruptură dacă autorul dădea frâu liber logicii interne a universului creat – în fond ce poate fi mai natural și normal pentru o Agenție corporatist-masonică decât să aibă o metodologie confidențială de testat proprii angajați/ucenici de rang mediu care să implice crearea de scenarii provocatoare/tentante/solicitante/etc? Apariția celei perfecte s-ar justifica… perfect! Culmea e că unul din personajele secundare chiar propune ceva similar dar… autorul ezită să meargă până la capăt în a dezvolta pe deplin acel plan. Vorba aia: ratare de la doi metri cu poarta goală!

Strict personal mai am și o altă dezamagire: autorul are o viziune cam prea optimist-naivă privind modul în care ar acționa o astfel de Agenție. Fără contestări din exterior, fără deturnări de scop, fără conflicte și mâncătorii interne, cu Mari Arhitecți fără ambiții personale și care urmează neostoit comandamentele Părintelui Fondator… SF de SF frate, nu alta! E cam la nivelul abordarii din primele cărți (cronologic vorbind) din seria „Fundației” (din anii 50 dacă nu mă înșeala memoria). Cum ulterior Asimov a început să realizeze minusurile unei astfel de abordări masono-științific-optimiste, carțile următoare ale seriei (din anii 80) încep să pună problema ceva mai nuanțat, avansând noi idei și prezentând noi conflicte.

Dincolo de aceste probleme cartea ramâne una reușită și o recomandare clară din partea mea. Dacă nu ar fi fost impedimente tehnice aș fi votat pentru ea fără rezerve la AntaresFest dar s-a dovedit că nu a mai fost nevoie: a câștigat meritat premiul pentru cea mai bună carte românească de SF a anului 2017!

Ar fi cu atât mai păcat să o ratați!

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!