La mijlocul anilor `50 Kenneth Hauer, un autor uitat azi, publică un eseu pe care îl numește The End of the World. Avertismentul, previzibil de altfel, sună așa: „În timp ce sfârșitul lumii printr-o catastrofă astronomică estre îndepărtat sau improbabil, […] sfârșitul cauzat de un război atomic este iminent și aproape inevitabil”. (Kenneth Heuer, The end of the world, în Lucian Boia, Sfârșitul lumii, o istorie fără sfârșit, București, Editura Humanitas, 2007, pag. 190)

În 1954 apar zvonuri despre căderile radioactive (fallout) după experiențele americane de pe atolul Bikini, din Pacific. Rezultatul măsurătorilor? Războiul atomic nu ar cruța pe nimeni.

SUA și URSS încep o campanie masivă de înarmări pe principiul disuasiunii, acel detterence de care vorbește Thomas Schelling. Cifrele sunt impresionante. America produce între 1945 și 1990 aproximativ 70.000 de focoase nucleare în timp ce Rusia, în aceeași perioadă, construiește peste 55.000.

La începutul anilor `60 intră în vigoare doctrina MAD (Mutual Assured Distruction), teorie mai veche (chiar de pe vremea războiului franco-prusac – 1870), ca soluție pentru evitarea unui război nuclear.

Între 1959 și 1962 în America se efectuează studii precise pentru a aproxima ce pierderi ar consemna un război atomic asupra populației Statelor Unite. Numărul victimelor se încadrează, potrivit specialiștilor, între treizeci și patruzeci și cinci de milioane.

Bertrand Russell pledează pentru apariția unui guvern mondial. Aldous Huxley publică romanul Maimuță și esență, o cronică terifiantă a lumii distruse de războiul atomic, iar Walter J. Miller, în Cantică pentru Leibowitz, își imaginează Pământul prizonier în circularitatea propriului destin: război atomic – Evul Mediu – Renașterea – Revoluția Industrială – război atomic.

Amenințarea atomică atinge cele mai înalte cote între 16 și 28 octombrie 1962.

karek-capek-krakatit-2Karel Čapek nu a trăit niciunul din evenimentele de mai sus (moare în 1938), dar cartea sa, Krakatit (1924), anticipează cotitura pe care istoria o va apuca, mai târziu, la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial – exploatarea puterii atomice.

În roman, inginerul Prokop descoperă un explozibil puternic pe care îl numește krakatit, după vulcanul Krakatoa. Substanța este atât de puternică încât doar câteva grame pot provoca pagube uriașe : „Ține minte ce-ți spun, omule, în clipa aceea s-a zis cu toată Praga. O mătură de pe fața pământului. O suflă ffft!”(Karel Čapek, Krakatit, București, Editura Tineretului, 1967, pag.19, traducere de Jean Grosu). Dar Prokop, bolnav de friguri, uită rețeta chimică a krakatitului, iar ultimele fărâme din explozibil, păstrate într-o cutiuță de porțelan, îi sunt furate de un fost coleg din liceu.

De aici se însăilează o poveste – roman polițist – în care omul de știință încearcă să recupereze substanța și, implicit, să salveze destinul lumii. Întâlnește personaje stranii: anarhiști, membrii ai unor societăți secrete și producători de arme. E momit cu bani mai mulți decât poate cheltui în câteva vieți, cu femei seducătoare (nu una, nici două, ci chiar trei), e ispitit cu faimă și glorie eternă (post-atomică). Dar Prokop nu-și amintește ecuația chimică. Și chiar dacă și-ar aminti-o, tot nu ar ceda – dragostea pentru umanitate îl obligă să își jertfească propria fericire.

Genial, dar stângaci, uneori discret și suav, alteori aspru și grosolan, Prokop se luptă cu fantasmele cele mai înfricoșătoare, dar și cu propriile fantome, înarmat doar cu iubirea neclintită pentru semeni, derivată din responsabilitatea pe care o are ca om de știință. Chinuit de disperare și îndoieli, rămâne totuși credincios crezului său și la sfârșit, salvat de un bătrân misterios, va culege roadele triumfului.

În Dr. Strangelove (1964), președintele Merkin Muffley declamă: „Nu voi rămâne în istorie ca cel mai mare criminal în serie de la Adolf Hitler încoace.” Turgidson îi răspunde: „Poate ar fi mai bine, domnule președinte, dacă v-ar preocupa mai mult soarta poporului american decât imaginea pe care o veți avea în cărțile de istorie.” Bomba este detonată. So it goes, ar zice Vonnegut.

În Krakatit, bomba nici nu va mai exista, pentru că Čapek, deși sincer preocupat de viitorul umanității, este, în aspectul său cel intim, un etern optimist, iar avertismentele unei distrugeri iminente sunt deseori sabotate de tradiția intelectuală central-europeană (și cehească) din care face parte. Švejk termină războiul fără să fi participat la vreo luptă. Hanta se refugiază de comunism rememorând anecdote și scenarii presărate cu umor infantil. Prokop renunță la krakatit și își dedică viața unor invenții care nu ucid, ci îmbunătățesc calitatea vieții. La fel ca ceilalți, Čapek pariază, naiv, pe posibilitatea unui viitor comun, înălțat prin artă și înnobilat de oameni. Rămășagul este pierdut pe 6 și apoi pe 9 august 1945.

Cu câteva săptămâni înainte, în iulie, privind distrugerea pe care o provoacă puterea atomică, un alt Prokop va zice, citând din Bhagavad-Gita: „Now I am become death, the destroyer of worlds”.