Capitolul 26

Rochia ei era ca o cascadă de lumină celestă în timp ce se târa pe jos, intrând în bibliotecă.

Cu fiecare pas pe care îl făceau, stând la o distanţă de câţiva metri de spirit, podeaua scotea un pârâit atât de puternic, încât părea că zguduie întreaga casă. Întunericul dens era străpuns de suliţele silinii care radiau dinspre trupul tânăr, fluid, ce înainta cu graţie prin camere.

─ De ce intră în bibliotecă? i-a întrebat Eliot şoptit, de teamă să nu îl audă.

Stefan şi-a lungit gâtul. L-a prins de Lucien de braţ în momentul în care acesta a vrut să intre pe uşile înalte ale bibliotecii.

─ Se duce către camera secretă.

Ei s-au oprit în prag. Inima lui Lucien bătea regulat, fără trepidaţii, învăluită într-un calm inexplicabil. Însă inima lui Eliot părea că i-a rămas blocată în gât.

Lucien şi-a întors chipul spre el.

─ Nu-ţi mai fie frică! Nu îţi face nimic.

─ De ce eşti tu atât de sigur?

─ Pentru că mi-a spus. Văzându-i nelămurirea, a adăugat în şoaptă, uitându-se intens la fiecare: Mi-a spus că niciun spirit nu poate să se atingă de noi. Suntem letali.

Eliot a scos un chicot nervos.

─ Suntem pe dracu’ să ne ia!

─ Se poate întâmpla şi asta, a adăugat Stefan râzând.

Veniţi, a poruncit vocea şi Lucien s-a îndreptat de spate. Vedea silueta strălucitoare pironită în pragul intrării secrete. Biblioteca era o pâlpâire de umbre, flăcări şi safire. Torţele ardeau în cabaret, luminând simbolurile.

Lucien a intrat silenţios, cu Stefan şi Eliot în spatele său, călcând pe vârfuri. El a observat, pentru prima dată, ca spiritul nu scotea niciun zgomot în timp ce se deplasa. Nici măcar rochia înfoiată care ar fi trebuit să foşnească pe covoare nu se auzea.

Doar respiraţiile lor în liniştea adâncă.

Conacul părea mult mai îngrozitor decât spiritul femeii. Obiectele, geamurile înalte cu perdele groteşti, învăluite toate în întuneric, erau forme ce semănau cu monştri din desenele pe care obişnuia să le vadă Lucien pe când era mic. Şi tăcerea aceea grea, doar cu briza suflând în spatele perdelelor…

Ei s-au apropiat de camera secretă. Explozia de culoare era ameţitoare. Făcliile aprinse ale torţelor nu îi proiectau umbra pe pereţi. Era ceva imaterial, ceva ce, de fapt, nu exista pentru realitate, şi-a dat Lucien seama.

─ Unde vrea să ajungă? Acolo e o fundătură, a zis Stefan, urmărind-o atent, stând aplecat în prag.

Era adevărat. Pe peretele din faţă erau încrustate simboluri şi nişte rafturi pe care erau aşezate borcane de diferite dimensiuni. Chiar şi de acolo, Lucien putea vedea – cu ochii mijiţi – multe feluri de plante ce pluteau în lichidul maro-verzui. I s-a părut că vede ceva închizându-se într-un recipient. Apoi, ceva alb iţindu-se într-un altul. Câteva bule s-au ridicat până la capac…

Stomacul său a scos un chiorăit dezgustat.

─ Haideţi! i-a îndemnat el, intrând primul în cabaret.

Eliot i-a strâns braţul drept, iar Stefan i-a respirat în ceafă.

Spiritul s-a oprit în dreptul rafturilor, înălţându-şi capul.

─ Ce încerci să faci, de fapt? a întrebat-o Lucien.

Spre surprinderea lui, vocea i-a răspuns: Intru în tunel şi vă arăt. Uită-te în borcane! Femeile nu sunt ceea ce par.

Fantoma a ridicat mâna. Un ţârâit a zguduit mica încăpere, apoi peretele din faţa lor a început să tremure, zgâlţâind recipientele şi făcând să cadă tencuiala pe podea, peste simbolul roşu. Preţ de câteva momente, liniştea s-a pogorât din nou, doar torţele sfârâind.

Peretele s-a clătinat iar, deschizându-se cu sunetul a o mie de balamale neunse spre o beznă nesfârşită, unde nici măcar luminile făcliilor nu reuşeau să pătrundă. Întunericul copleşitor, dens, făcea imposibilă orice urmă de vizibilitate.

Luaţi câte o torţă și pregătiţi-vă! Pasajele astea nu au mai fost folosite de sute de ani.

Lucien le-a comunicat ceea ce i-a spus spiritul. Cu toate că el era aşa-zisul „conducător”, tot nu înţelegea de ce Stefan şi Eliot nu puteau auzi vocile spiritelor şi ale morţilor. Ei au smuls câte o torţă din perete, apoi s-au oprit, aşteptând ca fantoma să se cufunde în beznă.

Un vifor sufla din întuneric, atât de rece, încât briza golfului era o atingere caldă. Rochia fantomei s-a umflat, iar părul bine aranjat s-a desprins în şuviţe ondulate, atârnându-i pe lângă ureche. A intrat în întuneric, tentaculele de lumină albastră pâlpâind în jurul ei odată cu flăcările. Nici acolo nu i s-a profilat umbra.

Lucien le-a făcut semn să înainteze. Frigul îi făcea toate încheieturile corpului să tremure, însă l-a înfruntat. A ridicat torţa mai sus, la nivelul urechilor şi a urmărit fantoma. Căldura flacării abia dacă îndrăznea să radieze. Măcar nu a dat semne că se va stinge, cu toate că vântul îngheţat sufla, vuind pe lângă ei.

Fiorul care i-a zguduit corpul lui Eliot i-a ajuns până în glas:

─ Oh, Doamne, ce frig e! De ce e aşa de frig?

─ În general, aşa sunt tunelurile, a replicat Stefan. Asta nu e briza golfului. De unde vine răceala asta? Ne transformă în ţurţuri.

─ Strângeţi din dinţi şi profitaţi de căldura flăcărilor!

─ Sau am putea să ne întoarcem, a sugerat timid Eliot, fără convingere.

Lucien a clătinat din cap.

Haideţi mai repede!

Imediat ce va ieşi de aici – dacă va ieşi, a adăugat cu tristeţe în gând – se va cuibări în cea mai groasă pătură. Frigul îi intrase în oase și parcă îi îngheţase şi sufletul.

Au pornit înfioraţi după silueta mişcătoare a femeii. Umbrele lor aruncate de flăcări pe pereţi erau uriaşe, pierzându-se în întunericul superior. Lucien nu putea estima cam cât de lung sau înalt era tunelul. Auzea deasupra capului său ceva târându-se, clipocind. De parcă se aflau sub o reţea de ţevi acvifere. Tunelul a scos un geamăt.

─ Ceva curge deasupra noastră, a spart Stefan tăcerea. Suntem sub golf?

Lucien nu se gândise la asta, dar părea plauzibil.

─ Nici nu vreau să mă gândesc la asta! Uită că ai spus-o. Tot ce ne mai trebuie e să cedeze pereţii şi să ne scufundăm.

Eliot a dârdâit iar, aproape scăpând torţa din mână.

─ Mai este mult? a întrebat Lucien fantoma, după câteva minute bune de mers, stând încordat din pricina apei care se auzea curgând deasupra lor.

Încă puţin, a răspuns clar vocea.

Umezeala devenea mai proeminentă. Pământul pe care călcau era mai moale, pereţii acoperiţi cu lut modelat, iar mirosul acela de apă stătută, moartă, plutea pretutindeni. Rece şi urât. Ca un subsol abandonat de lume. Bălţile luceau când treceau cu torţele pe lângă ele. Lucien vedea imaginea lor tremurândă în apa mâloasă.

Au trebuit să lumineze la fiecare pas pentru a evita bălţile. Erau peste tot, de la gropi rotunde în formă de potcoavă până la întinderi de câteva zeci de metri, emanând un miros oribil, înţepător, de broaşte, rugină şi sânge rânced. Fantoma trecea pe deasupra lor fără să se ude, reflexia ei neapărând în apa de onix. Cu cât se adânceau mai mult în întuneric, cu atât pereţii păreau mai cocoşaţi, materialul de construcţie erodat, ceea ce l-a făcut pe Lucien să se roage ca tunelul să nu se dărâme peste ei.

Tunelul devenea mai strâmt.

Ecoul unui sunet ca de rupere a răsunat în interior. S-a auzit de undeva din spate – o mişcare înceată, între o răsucire metalică şi o băltire.

Lucien nu a băgat în seamă sunetul, deşi o parte din inima lui a început să tremure violent. A grăbit pasul, iar cei doi băieţi s-au luat după el. Viforul care îi muşca din carne era ca o plăcuţă de metal ce i se strecura pe sub piele, îngheţându-i sângele în vene.

Aproape am ajuns la ieşire, a vorbit fantoma.

Lucien abia aştepta să iasă de acolo. Spera că la suprafaţă – sau oriunde ajungea – să fie temperatura mai ridicată. Nici nu mai simţea torţa în mână. Mâinile îi erau roşii şi înţepenite de frig.

Stefan s-a vârât în faţa lui, îngustându-şi ochii şi înaintând torţa.

─ Se vede o uşă acolo, pe nişte scări bătătorite, dacă nu mă înşel, a spus el.

Mirosul… Mirosul s-a schimbat iar. Izul unei putrefacţii. Sentimentul unei entităţi din cealaltă lume. Miasma morţii s-a înfăşurat în stomacul lui Lucien… Ceva s-a răsucit.

A căzut…

Un lichid a băltit pe jos.

Şi o înţepătură în umăr, dar care nu i-a perforat carnea. Geamătul hârşâit al cuiva în ceafa lui. Greaţa strângându-i stomacul. Respiraţia puturoasă a dihaniei intrându-i printre buzele strânse.

A încetat să mai respire. Eliot şi Stefan erau atât de disperaţi să iasă de acolo, încât nici nu au observat că Lucien nu mai era cu ei. Lucien era… În spatele lui era, cel mai probabil, un cadavru.

Nu a făcut nicio mişcare. Nu s-a clătinat, nu a respirat. Simţea trupul mărunţit al creaturii în spatele său, de parcă se sprijinea de un amestec de măruntaie. Sunetul pe care îl făceau organele răsucindu-se în cavitatea lui a fost unul dintre cele mai groaznice şi scârboase lucruri pe care le-a auzit Lucien vreodată. Fierea i s-a urcat în gât, lăsându-i gust de otravă.

Încet, a coborât torţa, astfel încât să lumineze balta de la picioarele sale. Cu coada ochiului, a văzut lichidul stacojiu picurând dintr-un braţ puhav.

A icnit puternic. Horcăitul s-a înălţat din gâtlejul cadavrului…

Reacţia lui Lucien a fost atât de intempestivă, încât a rămas surprins de agilitatea de care a dat dovadă. S-a răsucit, a avântat umărul înainte şi a lovit cu cotul trupul din spatele său. A simţit cum osul său se adânceşte în stomacul mortului. L-a scos repede, fiorii neplăcerii plimbându-i-se pe tot trupul, ca o armată de furnici. Pe braţ, i s-a prelins sângele vâscos, învechit.

A vrut să fugă, dar nu a făcut-o. De ce? Nu ştia. Pur şi simplu, a simţit nevoia de a-l privi. S-a auzit o detunătură, ca o risipire de bare metalice. Apa a clipocit din nou, pământul s-a umflat cu sânge. El a coborât torţa şi a întrezărit trupul deformat, mâncat pe jumătate, picioarele scheletice desprinse de restul trupului, la o distanţă de un metru. În craniu era o gaură adâncă, firele de păr ridicându-se şi coborând pe măsură ce creierul pulsa.

Culoarea pielii era neagră, ceea ce însemna că bărbatul fusese un sclav.

Lucien, Eliot şi Stefan au fost avertizaţi de către bătrâne în privinţa haosului şi chinurilor la care fuseseră supuşi acei oameni. Spiritele lor nu vor găsi pacea, iar ei trei – trei dintre Vânătorii Proscrişi – nu făceau altceva decât să tulbure şi să zgâlţâie sufletele morţilor. Unde se aflau ei, se ridicau morţii.

─ Lucien! Stefan venea în grabă după el, atent să nu stingă torţa, cu Eliot pe urmele sale.

Lucien a privit înapoi şi a văzut chipul de sidef al fantomei sfredelindu-l. Era impasibil – mască a monotoniei şi dezinteresului.

Când a văzut trupul chircit pe pământ, cu sângele curgând de sub el, Stefan a pus o frâna, iar Eliot s-a lovit de el.

─ Oh! a fost tot ce a reuşit să îngaime Stefan. De asta nu erai cu noi…

Lucien i-a aruncat o privire exasperată.

Sclavul s-a mişcat, balansându-şi capul în pământ. Oasele mâinilor roase erau atât de slabe, încât, atunci când a vrut să-şi arcuiască spinarea şi să-şi ridice ochii, palmele i s-au rupt de la încheietură. Falangele degetelor s-au înfipt în perete. Un alt val de sânge s-a revărsat din gura acestuia, împreună cu patru dinţi cariaţi.

Lasă-l, tinere! Veniţi!

 

*****

 

Fantoma a trecut prin uşă.

Lucien a forţat încuietoarea, însă aceasta nu s-a clintit. Uşa era din metal, acoperită cu fulgi de rugină, iar pe la margini se strecura iedera. A încercat-o iar, dar degeaba.

─ Crezi că poate să ne înveţe cum să trecem prin obiecte solide? a întrebat Eliot, apăsând cu palmele.

Stefan a izbit uşa cu pumnul.

─ Ce-ar fi să încercăm cu tine primul? Oricum eşti mic şi slab. Pun pariu că ai fi un pichamăr perfect.

Eliot a mârâit.

─ Zise tipul care îl iub…

─ Puteţi să încetaţi cu prostiile? s-a răţoit Lucien, întorcându-şi privirea arzândă spre ei. Uşa asta nu se clinteşte.

Pe faţa lui Stefan era întipărită cea mai ciudată mină pe care o văzuse Lucien vreodată. Nu, nu era groază – a privit în toate direcţiile să vadă dacă răsăreau morţi. Era expresia disperării şi a fricii de ceva… ceva de care el nu a reuşit să-şi dea seama.

─ S-a întâmplat ceva?

Stefan i-a aruncat torţa lui Lucien.

─ Nu, a spus ferm Stefan şi, aruncând o ultimă privire lui Eliot care se făcuse mic şi îşi muşca buzele, a izbit cu piciorul în uşă, iar aceasta s-a deschis larg.

Într-un cimitir.

 

Uşa nu era altceva decât placa unui cavou. Bezna plutea pretutindeni, dar, la vreo zece metri distanţă, printr-o deschizătură, se zărea lumina albastră a Lunii curgând peste… Lucien nu vedea ce sunt ridicăturile acelea, dar erau o mulţime.

Eliot a luminat podeaua.

─ Unde suntem?

Vocea lui a răzbătut prin pereţii înghesuiţi. Aerul nu era la fel de rece, însă acum aducea adevăraţii fiori ai groazei când, după o analiză rapidă, Lucien a şoptit în întuneric:

─ Suntem într-un mausoleu. Asta înseamnă că fantoma ne-a condus într-un cimitir.

S-a apropiat de gaura dreptunghiulară, ţinând torţa sus. Corpul începea să-şi mai revină din starea de amorţeală pricinuită de viforul din tunel. Lumina celestă se cernea peste piesele de domino, împânzite de iederă şi irisuri care creşteau la marginea lor. Sute de cruci – unele atât de mici şi sfărâmate, încât păreau oase, altele înalte, năpădite de buruieni şi flori violet.

Luna era uriaşă, părând că atârnă chiar deasupra mausoleului – o lumină veşnică ce veghea asupra sufletelor adormite.

Bălăriile erau încolăcite printre cărămizile erodate, strâmbând crucea metalică ce răsărea pe acoperiş. Undeva aproape, chiar dacă nu se observa din pricina şirului infinit de cruci aplecate la pământ, se auzea apa golfului mugind.

─ Ha, ca să vezi! Cine ar fi crezut că locuinţa bunicii mele comunică cu un cimitir?

─ Eu aş vrea să ştiu unde e fantoma. Şi de ce ne-a condus aici, a spus Eliot, ieşind din mausoleu.

Nu mai aveau nevoie de torţe, deoarece strălucirea atotcuprinzătoare a Lunii era suficientă pentru a lumina fiecare colţişor. Au înfipt torţele în pământul sfărâmicios de lângă mausoleu. Părea proaspăt. Lucien s-a întrebat dacă ceva avea să se ridice de acolo…

─ Iat-o! a strigat Stefan către ei, degetul lui îndreptându-se în direcţia formei sepulcrale ce stătea aşezată pe marginea unui cavou podidit de frunze veştejite. Crucea de la capătul acestuia era mare, verticală, dar neîngrijită – o volbură o sufocase.

Ei nu s-au clintit.

Fantoma avea o poziţie ciudată, înclinată, de parcă suspina. Nu îi privea. Conturul chipului pâlpâia, acea strălucire lividă dansând în aer precum un praf orbitor. Pe crinolina rochiei erau depuse câteva petale de trandafiri negri, creponaţi. În mâna ei, tulpina cu spini stătea să cadă. Petalele risipite se învârtejeau în vânt.

Pieptul lui Lucien a avut un spasm de durere. Privind-o, a simţit familiarul sentiment de milă şi protecţie, simţământul pe care îl avusese când o privise pe Osiris în baie. Dar durerea gravată pe chipul spiritului, felul melancolic, suferind, în care privea piatra de mormânt, cu un braţ sprijinit pe capătul cavoului şi cu celălalt strângând în palme trandafirul, cu ochii vii, mai strălucitori decât fuseseră în conac, era imaginea unei tristeţi absolute, a unei dureri sfâşietoare, pe care Lucien nu o putea percepe. Nu o putea înţelege. De ce îi adusese spiritul aici? Ce zăcea sub piatra de cavou?

Vântul s-a pornit iar, fluturând buruienile spânzurate pe cruci şi aducând mirosul mâlos al golfului. S-a auzit geamătul apei.

Eliot s-a foit.

─ Ce face?

─ Nu… nu ştiu. De ce ne-ai adus aici? a întrebat-o Lucien.

Ea nu s-a clintit. Lucien putea să jure că i-a văzut buzele veştejite surâzând.

Cimitirul ăsta nu e plin doar cu rămăşiţele unor sclavi nevinovaţi. L-au ţinut ascuns de ochii tuturor, inclusiv de ochii voştri. Spiritul a mângâiat un trandafir care s-a aplecat peste mormânt. Aici a avut loc războiul. Războiul sângelui.

Lucien s-a încruntat.

Crucea metalică de deasupra mausoleului s-a răsucit în vânt, scoţând un sunet asurzitor.

─ Despre ce război tot vorbeşti? Şi de ce te uiţi aşa la mormântul ăla?

Lucien a înaintat spre ea. Gardurile de fier care împrejmuiau mormintele erau căzute la pământ, ascunse sub bălării şi sub noroi. Acum a observat şi el noroiul care lucea aproape la fiecare cruce. Pământul era mai moale aici, şi-a dat seama când a început să păşească, iar golful – chiar dacă nu se vedea – se simţea aproape, de parcă ar fi vâjâit prin sufletul lui.

Ea a rupt floarea trandafirului şi l-a răsucit între degete. Petalele au căzut peste piatra funerară.

Războiul dintre zodroni şi zei. Aici a avut loc. Au existat mai multe plantaţii, mai multe locuri de convergenţă. Un război nimicitor. Pământul ăsta e spurcat cu sângele atâtor inimi crude.

Iar dintr-o mie de inimi crude, s-a găsit una care să se schimbe, care a ales iubirea în locul setei de răzbunare.

─ Mă tem că nu înţeleg la ce inimă te referi.

Spiritul a scos un chicot lugubru, apoi a început să fredoneze cu un glas suav, trist, cu degetele aşezate aproape de piept, în imitarea unei viori:

Ce rece bate vântul astă-seară, iubite,

Şi stropii de ploaie sunt reci;

Prima dragoste pe care am avut-o

În pădure a dispărut pe veci.

Voi face totul pentru al meu iubit,

Cum orice tânără ar înfăptui;

Voi sta şi voi plânge la al lui mormânt

Vreme de un an întreg şi-o zi.[1]

Muzica era ca un fluviu ce curgea prin mintea lui Lucien, prin inima sa. Era o melodie atât de puternică, care îl înfiora până în vârful degetelor de la picioare. Răzbătea prin tot corpul său, de parcă el ar fi fost o boxă prin care se scurgeau versurile. De parcă el ar fi fost vioara pe care spiritul o imita chiar şi atunci când a încetat să mai cânte. Lucien se simţea îndurerat. Se simţea gol pe interior. A văzut mâinile albe ale fantomei trecând iar prin aer, într-o mângâiere peste acorduri invizibile, iar el a început să tremure. Pieptul îi trepida. Inima îi era nebună de durere.

Muzica aceea… Melodia îi era atât de cunoscută şi, totuşi, atât de străină. Sufletul lui a tresăltat la auzul ei. O simţea pulsând sub pielea sa, urcându-i prin vene. O adora. Îi era familiară, îndepărtată. Se ascundea prin el. Era un murmur, un vifor, o ciocnire dintre două tunete.

Un dor nesfârşit l-a înghiţit. Un dor atât de mare, încât s-a întrebat cum de nu murise, cum de inima îi mai era întreagă. O simţea ruptă în două.

Ea a încetat. Şi-a aşezat degetele înapoi pe cimentul rece al cavoului şi s-a oprit din murmurat şi din cântat. Durerea din Lucien s-a scurs, luată de rafala de vânt ce aproape l-a dărâmat, dar încă mai avea sentimente pe care nu le putea înţelege.

A închis ochii, iar când i-a redeschis, spiritul dispăruse. O scânteie albastră în aer, apoi s-a stins. Cavoul era pustiu, crucea la fel de îmbârligată. Petalele de trandafir erau rupte pe jos. Golful gemea iar.

─ Ce s-a întâmplat?

Stefan a pus mâna pe umărul lui Lucien şi l-a întors cu faţa spre el.

Stefan şi-a îngustat ochii la expresia năucită a prietenului său.

─ Mă doare, a murmurat Lucien, simţind lacrimi fierbinţi curgându-i pe obraz, până în scobitura gâtului.

A aruncat o privire distrusă spre cavou, unde simţea lipsa spiritului pulsând.

Durerea lui era fărâmiţată – era acel gen de suferinţă pe care o simte cineva când se îndrăgosteşte pentru prima oară, iar persoana respectivă nu împărtăşeşte aceleaşi sentimente. Când crezi că iubirea ta e cel mai de preţ lucru de pe pământ, singurul indestructibil. Când visezi cu ochii deschişi la o altă poveste, dar undeva, adânc îngropat, sufletul îţi sângerează. Era durerea unei inimi cufundate în agonie. Era durerea unei lipse eterne, un gol ce se căscase în pieptul său, întunecându-se. Era, pur şi simplu, covârşitor.

Feţele lor erau mai năucite decât a sa.

─ Lucien, nu înţeleg…

─ Ce te doare? Nu te-a atins nimeni, nu eşti lovit, a spus Eliot.

─ Sufletul.


[1] Extras din Prințesa Mecanică de Cassandra Clare – poezia de jale cântată de Bridget. (Extras din „Dispozitive Infernale. Cartea a treia: Prințesa mecanică”, Cassandra Clare, editura Leda, capitolul 6, p. 111) (n.a.).


vanatorii-proscrisi-florin-buharu-copertaVânătorii Proscriși – Cartea Întâi – Învierea, de Florin Buharu

Format: 13×20 cm
Data apariției Ianuarie 2019
ISBN 978-606-8871-25-7
Copertă Broșată, Soft-cover

Descrierea editurii

Cinci artefacte. Cinci tineri. Cinci destine care se contopesc, devenind unul singur.

Cinci adolescenți obișnuiți sunt aruncați într-o lume întoarsă cu susul în jos, în care tot ceea ce părea imposibil devine posibil, iar creaturile mitologice renasc chiar de sub ruinele ascunse ale orașului natal. Totul se schimbă pentru ei în momentul în care spiritele celor trecuți în neființă încep să umble libere printre ei. Ei sunt cei care au răscolit o lume a umbrelor ce a stat într-o stare latentă timp de mii de ani. Acum, coșmarurile prind viață și împânzesc Amherstul. Iar ei trebuie să opreasca totul, indiferent de prețul ce trebuie plătit. Totul se transformă într-o luptă pentru supraviețuire, iar viitorul pare sumbru.

În timp ce frica și întunericul amenință să îi împresoare, ei trebuie să-și dea seama de unde a început totul și cum ar putea opri o posibilă înviere a silfidelor, ielelor, zeilor și zodronilor. Ei sunt cei aleși, Vânătorii Proscriși care trebuie să salveze lumea de la un colaps iminent.
Fiți pregătiți pentru o lume în care creaturi nebănuite luptă pentru putere, unde nu există loc pentru îndoială și lipsă de acțiune! Lumea pe care au cunoscut-o se prăbușește în jurul lor, iar iadul pare a se dezlănțui pe pământ.

Cine va câștiga și cine va pierde rămâne de văzut. Garantat, acțiunea intensă nu vă va permite să lăsați cartea din mâini!

Florin Buharu

Florin Buharu este o voce tânără a literaturii române contemporane, care dă dovadă de o mare forță creatoare și a cărui scriitură este deja conturată și extraordinar de puternică. În operele sale, se simte pasiunea sa pentru legente, mituri și depășirea granițelor realismului, poveștile sale trecând dincolo de normalitate și îndreptându-se spre un fantasy inovativ. Îi place să scrie și se simte acest lucru în fiecare cuvânt pe care îl așterne pe hârtie. Seria „Vânătorii Proscriși” este cea de a doua serie a sa, autorul publicând anterior două volume din seria „Îngerul nimicirii”, ce au ca subiect tot elementul paranormal.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!