Prima parte a povestirii poate fi citită aici: Vέος Βίνλαντ (Neos Vinlant) Partea I

4. Credentes

— Spune-mi, te rog, cum te cheamă? șoptește Theophilius.

— Aalis. 

— Foarte frumos nume. Cât îți datorez pentru tratamente, Aalis?

— Mie nu-mi trebuiesc bani, nici ai tăi și nici al altuia. Un vareg de ar fi fost în locul tău, la fel l-aș fi tratat. Chiar dacă străbunii lor au ucis și au furat… acum i-am văzut cum se roagă. Dumnezeul cel Bun să îmi ierte păcatul.

— De ce nu vrei primești bani? Ești o femeie înțeleaptă, ți-am văzut cărțile și manuscrisele ascunse sub pat. Cunoști limbile romanilor, medicina, filosofie, teologie…

— Ți-am spus că nu am trebuință de așa ceva. Ce să fac cu ei? Coliba mea mă mulțumește, cu atât mai mult când știu că îngrijesc pe cineva în ea. Nu că mă bucură când cineva e suferind, ci pentru că știu că îl fac să se simtă mai bine. Iar pentru asta cheltuielile mele se rezumă la a merge prin pădure la adunat de ierburi și ciuperci.

— Și de mâncat, ce mănânci? Nu-ți trebuie nimic? Nu cumperi nimic?

— Ți-am spus, culeg ierburi și ciuperci. Iar apoi, pâinea cea de toate zilele o primesc de la vecinii mei, care au cuptor. În rest, lumea aceasta plină de prihană nu mă ispitește cu nimic. Cum să pot eu să mănânc și să mă îmbuib când în fața porții mele stau flămânzii. Dacă după moarte mă va aștepta și pe mine foamea și mizeria? Și mai mult, cum să sting viața dată de Dumnezeul cel Bun. Pentru ce? Ca să mă afund și mai mult în păcat!

Theophilius privește zâmbind fața salvatoarei lui. Nu putea să aibă mai mult de 35 de ani. De unde a învățat atâtea o femeie, pe deasupra una care trăia într-o colibă ce stătea să cadă. Pasiunea cu care vorbea, intonația aproape perfectă într-o limbă atât de diferită de a ei, repeziciunea cu care găsea cuvintele, toate îl atrăgeau foarte mult. Oare acasă ar fi găsit o conversație atât de plăcută cu cineva, oricine?

— Mâine o să fii pe picioare și poimâine nici nu o să mai știi că era să mori înecat.

— Toate mulțumită ție, Aalis!

— Da, lasă. Mulțumește-i lui Dumnezeu și prietenului tău, că niciunul nu te-au lăsat să cazi.

— Eh, am avut eu noroc. Altfel cine știe pe mâinile cărui felcer ajungeam. Parcă-mi și văd mâna umplută de lipitori, pentru a-mi echilibra umorile. Sau cine știe, să scuip tot ce am pe gât, să scap de flegma în exces.

— Dacă nu termini cu scârboșeniile poate chiar mă duc să culeg niște lipitori și atunci să vezi tratament.

— Lung tratamentul, așa-i? Vreo săptămână, două…

— Îți dai seama, și atunci ce o să facă echipajul fără tine?

— Poate îi las să-și continue călătoria fără mine. Nu sunt altceva decât un contabil.

— Prietenii tău nu prea sunt de acord cu tine. Am auzit că înainte ca barca pe care erai să plece însuși Împăratul te-a vizitat.

— Păi da, doar sunt mys… secretarul lui.

— Cunosc câte ceva despre ce se întâmplă în Imperiu. Stai liniștit, am auzit și de funcția ta, Mystikos. 

— Mă surprinzi din ce în ce mai mult.

— Pe mine mă surprinde cât de mult vorbești. Am fost avertizată că nu prea faci asta des.

— Da, spre deosebire de nătărăii cu care am trecut mările. Nu-și pot ține gura deloc.

— Lasă-i, că toți avem păcate. Dacă te preocupi atât de mult chiar aici o să ajungi să stai, că nu-ți va fi bine. Ai în față un drum lung, cu multe primejdii, trebuie să fi odihnit. Bănuiesc că te așteaptă familia acasă. Și împăratul…

— Nu mă așteptă nimeni acasă. Nici nevastă, nici copii.

— Mhm.

Pe ușă intră Fiske, vădit interesat de conversația îndelungată dintre tămăduitoare și suferind.

— Mystikos, să înțeleg că ți-ai revenit? Ți s-a dezlegat și limba, ochii-ți strălucesc în cap precum Soarele din piatra mea de navigație. Și oare de ce?

— Peștele e și poet, și navigator. Ce alte talente ascunzi?

— Cred că mă descurc și la salvat oficiali imperiali de la moarte. Ce zici, când ajungem acolo unde trebuie să ajungem, o să primesc ceva? Ceva pământ fertil, o casă frumoasă sau măcar un butoi din vinul fructelor din care și Leif Erikson a gustat.

— Toate, și o mie și una uncii de aur.

— Mai spune-mi, că doar nu te doare gura.

— Ești insolent la adresa mea, varegule. Să-ți măsori data viitoare mai bine cuvintele, răspunde Theophilius sarcastic.

— Le-am măsurat și sunt la fel de lungi și de late precum promisiunile tale. Oricum, să știi că nu pentru avere am pornit la drum. Pur și simplu m-am plictisit, vreau să văd și unde mă vor mâna zeii. 

Aalis îl privește lung pe Fiske și intervine.

— Zei? Care zei?

— Lasă-mă, femeie. Oi fi botezat la voi dar știu eu mai bine care zei sunt cei care-mi au de grijă.

— Să știi că eu nici măcar nu sunt botezată, păgâne. Cum poate apa, pe care o bea și omul și orice jivină și care atât de ușor se împute și se strică să-mi sfințească duhul.

— Aha, ești și tu o aceea. Da, Prietenii lui Dumnezeu, sau cum vi se zice.

— Sunt o Bună Creștină.

— La voi așa se zice, în Occitalia?

— Occitania!

— Da, da. Hai să-ți spun. Tu-ți vezi de erezia ta, eu de erezia mea și nu ne călcăm pe coadă, da?

— Călcat pe coadă! Atunci când voi ați venit în Franța și ați furat și omorât ne-ați călcat pe coadă al naibii de tare, Dumnezeu să mă ierte.

— Hai, lasă-mă. Parcă voi ați fi sfinți.

— Eu o să fiu, odată ce primesc Consolamentum.

Theophilius e deja năucit. Cască zgomotos și închide ochii, semn pentru cei doi certăreți să-și mute discuția în altă parte. Acum chiar că a obosit.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!