Prin sunetul percutant al ploii, Maxim aude niște voci bărbătești care strigă și înjură. Gălăgia vine dinspre locuința sa. Ocolește câteva blocuri, pentru a se ascunde într-un pâlc de arbori care îi permit să vadă bine fațada complexului de apartamente. Pomii cresc peste tot pe malurile estuarului False Creek din cartierul central al Vancouverului unde trăiește el în prezent. Acum și mai mult decât înainte: chiar și după doar ceva mai mult de un an de decădere urbană, natura dă semne deja că va recuceri orașul.

Doi bărbați albi, de vârstă mijlocie, încearcă să pătrundă în clădire. Chinezul bătrân care locuiește la etajul trei blochează ușa. Nu vorbește suficient de tare încât să-l audă și Maxim, ca să-i distingă cuvintele slăbite de distanță și acoperite de ropotul ploii. Limbajul corpului său, însă, e foarte clar: ”pe aici nu se trece”.

Albii sunt îmbrăcați în niște costume ponosite, care-au văzut și zile mai bune. Au părul lung și bărbile neîngrijite. Nu par periculoși, doar jalnici. La patru metri de intrare, continuă să strige obscenități și amenințări către cerberul din poartă. Chinezul le răspunde cu fermitate și dă din cap.

Bătrânul asiatic face un pas înainte, iar bărbații în costume de afaceriști vreo trei înapoi. Sunt conștienți că au pierdut, remarcă Maxim, dar nu pleacă încă, nici nu se opresc din scandal. Cel mai înalt dintre ei se apleacă și ridică o piatră. O aruncă spre intrare. Mișcarea nu-i eficientă; bolovanul cade la jumătate de metru de chinez, iar acesta înaintează din nou câțiva pași. Albii se retrag de două ori pe atât. Fără o vorbă, chinezul ridică bolovanul. Privește spre albi și își flexează antebrațul, cu greutatea pietrei în palmă.

Bărbații mai zbiară câteva insulte și amenințări, dar Maxim le aude înfrângerea din voci. Într-un final, cel mai scund dintre ei trage de sacoul celuilalt și pleacă amândoi, privind înapoi cu dușmănie spre sursa înfrângerii și umilirii lor. În timp ce ei se îndepărtează, ploaia slăbește și ea.

Nu-i prima oară când Maxim îl vede pe vecinul său – înalt doar cu puțin peste 150 de centimetri, dar solid, cu o atitudine care transmite aroganță fizică deloc afectată de înălțimea redusă ori de vârsta avansată, estimată de Maxim la cam 70 de ani – cum alungă oamenii când încearcă să pătrundă în clădire. După ce albii nu se mai văd, Maxim iese din ascunzătoare. Evitând cu grijă contactul vizual, chinezul se dă la o parte pentru ca Maxim să poată intra.

În timp ce urcă scările către apartamentul său de la etajul 10 – unul de lux, complet mobilat, aparent nelocuit vreodată înainte să-l ocupe el – Maxim își aduce aminte că citise cândva un articol despre costurile imobiliare din Canada, pe vremea când exista așa ceva: cei din Vancouver plăteau, în medie, 80-90% din venituri pentru locuință, spre deosebire de cei din Toronto, cu 50-60%, sau din Montreal, cu doar 25-30%, proporția recomandată de specialiști pentru un trai sustenabil. Dacă ar fi funcționat așa-zisa ”mână invizibilă” a pieței, specula articolul, apartamentele nu ar fi fost chiar așa de scumpe în Vancouver; cele neocupate reprezentau 20-25% din total, iar prețurile ar fi trebuit să scadă, însă nu se întâmplase astfel. Vancouver rămăsese cel mai scump oraș din Canada, indiferent câte locuințe erau vacante, în timp ce oamenii se vedeau forțați să se mute tot mai departe, în suburbii. Majoritatea apartamentelor libere erau cele de lux, precum cel al lui Maxim. Situat lângă insula Granville, cândva aglomerată, îi oferea o priveliște uluitoare asupra peisajului urban din centru, dincolo de apa din False Creek.

Maxim locuiește acolo de-un an. Când a ajuns el, nu mai era nimeni în viață dintre locatari. Din 25 de apartamente, doar 12 aveau cadavre înăuntru. La început a încercat să târască trupurile afară din clădire, unul câte unul, ca să le abandoneze necrofagilor. Dar erau 23 de cadavre în total; după al patrulea a obosit. Atunci i-a venit ideea să le arunce de la balcon, iar treaba a mers mult mai repede. Ca să nu riște prea mult, a făcut-o doar la lumina zilei, fiindcă și-a amintit cum citise undeva că prădătorii și necrofagii ies la iveală în crepuscul.

Rămășițele sfărâmate au fost imediat potopite de păsări și insecte, iar peste noapte a auzit cum se înfruptă și coioții. A doua zi de dimineață a plouat puternic; până s-a calmat vremea, chiar înainte de apus, de-abia mai rămăsese vreo urmă de sânge.

O săptămână mai târziu, trei hispanice – cu vârste între 20 și 50 de ani, după părerea lui Maxim – s-au mutat cu două etaje sub el și au ocupat un palier întreg. Încă o zi mai târziu, a sosit chinezul și a preluat un apartament de la etajul 3. De atunci nu au mai apărut locatari noi, fiindcă i-a alungat moșul. Cu femeile de la etajul 8 sau cu Maxim nu a interacționat vreodată, nici nu le-a creat vreo problemă.

*

Maxim Fujiyama trăiește în Vancouver, British Columbia, Canada, America de Nord, Planeta Pământ, Sistemul Solar, Galaxia Calea Lactee. Nu-i place când oamenii fac presupuneri de cultură generală atunci când se exprimă, verbal sau în scris. Totul ar trebui definit și contextualizat clar, ca să nu existe neînțelegeri. De exemplu, mai există un alt Vancouver cu 490 de kilometri mai la sud; se află în statul Washington, din Statele Unite ale Americii. În afară de faptul că l-a văzut pe hartă, nu știe nimic altceva despre celălalt Vancouver.

Cu doi ani mai devreme, urbea sa natală avea peste 700.000 de orășeni, iar aria metropolitană aduna peste 2 milioane și jumătate de locuitori, a treia cea mai mare aglomerare urbană din Canada. Acum, fără statistici oficiale, Maxim ezită să ghicească exact despre ce număr se mai poate vorbi. Dar a ținut el numărătoarea, de peste un an deja.

Prin observațiile sale, Maxim a identificat 1.324 de oameni diferiți în Vancouver. Cel puțin despre 597 poate estima că locuiesc în oraș, pentru că i-a văzut de mai multe ori în ultimul an, la intervale diferite. Despre 344, pe care i-a observat de maxim trei ori fiecare și nu mai recent de 60 de zile, consideră că fie au fost în trecere, fie au decedat. Pe 104 i-a văzut prima dată în ultimele 8 săptămâni, așa că îi numără la ”statut nedeterminat”. Pe 170 i-a văzut în mod repetat în primele luni, dar apoi au dispărut; pe ei i-a notat drept ”morți sau emigrați”. În sfârșit, a identificat 109 cadavre drept ”recent decedați”, fiindcă înainte îi inclusese în mulțimea supraviețuitorilor din Vancouver. Nu a numărat și restul morților, cei care au pierit cu mai mult de un an înainte, precum părinții lui. Aceștia sunt mult prea mulți, așa că nu i-a inclus în studiul său.

Nu i s-a adresat niciodată vreunui supraviețuitor și nici ei nu au încercat să comunice cu el. Locuitorii Vancouverului par împăcați să se descurce fiecare pe cont propriu, ceea ce-i perfect pentru Maxim. El își părăsește baza doar ca să caute cele necesare supraviețuirii și ca să observe și înregistreze populația orașului. În Vancouver există și animale, altele decât oamenii; dincolo de fauna urbană compusă din veverițe, pisici, câini, ciori, porumbei, vrăbii și alte asemenea, Maxim a văzut și numeroase vulpi, iepuri și coioți, dar și câțiva lupi cenușii, râși, pume și urși. Nu se pricepe să distingă între diverșii indivizi din majoritatea acestor specii, așa că nu le-a ținut socoteala, deși îi place să le admire.

Azi, Maxim a recunoscut patru persoane deja aflate în lista rezidenților permanenți, șapte dintre nou-veniți și doi pe care nu i-a mai văzut vreodată (cei doi bărbați care au încercat să intre în clădirea sa).

Comunicarea și cunoașterea sunt posibile doar prin precizie. Maxim este o persoană precisă.

*

Maxim are îndoieli în privința termenului ”persoană”. Ce sens are acest cuvânt? Cine sau ce este o persoană? Doar oamenii-s persoane? Câinii, sunt și ei persoane, oare? Pisicile? Papagalii? Leii? Delfinii? Elefanții? Șoarecii? Iguanele? Caracatițele? Rechinii? Unii spun că cimpanzeii și gorilele sunt persoane și au drepturile aferente. Dar cine sau ce stabilește limitele definiției persoanei? Dacă uman egal persoană, atunci oare cimpanzeii și gorilele sunt oarecum umani? Multă vreme s-a crezut că oamenii sunt doar Cro-Magnon. Persoanele sunt Cro-Magnon, iar alte animale, de la primate la insecte, nu sunt persoane. S-au găsit fosile din alte ramuri de hominizi nu-tocmai-oameni, dar s-a crezut că toate au dispărut. Ulterior, analizele ADN au arătat că nu, nu au dispărut cu adevărat, și da, erau și ei oameni. Încă trăiesc în cei moderni – sau, mă rog, în ce a mai rămas din umanitatea modernă.

Când acești Cro-Magnon au migrat din Africa spre Europa și Asia, au dat peste ceilalți oameni: neanderthalienii, denisovanii și probabil și alții al căror ADN încă nu a fost localizat în actuala bază genetică umană, precum locuitorii cavernelor Red Deer, sau alții ale căror fosile și ADN au rămas nedescoperite. În ce grade aceste feluri diferite de oameni s-au luptat sau au cooperat? Cât s-au recunoscut ei drept asemănători sau dușmănit ca străini? Detaliile primelor contacte sunt pierdute pentru totdeauna, dar ceva tot e sigur: diversele ramuri de hominizi s-au împerecheat între ei. Erau ei toți persoane? Unii oameni moderni sunt parțial Neanderthal, parțial denisovani, parțial cine știe ce altă specie de om timpuriu. Sunt toți oamenii moderni persoane, indiferent de zestrea lor genetică?

Pe vremuri, când Maxim încă mai trăia cu părinții, iar Vancouver era o metropolă plină de oameni, el simțea mai mult alienare decât asemănare față de ceilalți, chiar și față de mama lui și tatăl său. Percepea foarte puternic diferențele dintre oameni și nu se simțea similar cu nimeni, nici măcar față de părinți. Când a citit prima oară despre genele de Neanderthal și denisovani prezente în originile europenilor, respectiv ale celor din Asia de Sud-Est,  Maxim a devenit și mai conștient de ceea ce-l separă genetic de toți ceilalți.

Mama lui Maxim, Giselle Beaulieu, a fost o francofonă din provincia Quebec, mai precis din Longueuil, o suburbie pe coasta de sud a insulei Montreal, dincolo de fluviul St. Lawrence. S-a mutat la Vancouver ca să predea franceza. Nu a reușit niciodată să stăpânească diferitele forme ale sunetelor ”th” și nici rolul intonației în pronunția engleză,  dar avea un vocabular vast în ambele limbi. De origine caucaziană, europeană, avea în gene urme de ADN de Neanderthal, așa că și Maxim le primise.

Tomoyuki Fujiyama, tatăl lui Maxim, era japonez. Venise în Canada la 17 ani ca să studieze biochimia la Universitatea British Columbia și rămăsese acolo drept profesor, la aceeași instituție. Vorbea perfect o engleză demnă de CBC și aluneca înapoi în japoneză doar după prea multe pahare de tărie, ceea pățea cam la toate petrecerile. Câteodată, de la prea multă băutură, nu mai reușea să se exprime în altceva decât japoneză, deși îi înțelegea în continuare pe cei care i se adresau în engleză sau franceză. Treaz vorbea o franceză inegală, dar acceptabilă. Conform celor mai noi descoperiri genetice, japonezii, ca și majoritatea asiaticilor de pe continent și a africanilor sub-saharieni, nu s-au amestecat niciodată cu neaderthalieni sau denisovani, așa că sunt Cro-Magnoni puri.

Totuși, Maxim are îndoieli că e chiar așa de simplu. Savanții au reușit să identifice genele supraviețuitoare de Neanderthal sau denisovani doar fiindcă au găsit ADN de la aceste primate. Probabil că au mai fost și alte specii de hominizi timpurii, încă neidentificate, iar Cro-Magnon s-a amestecat și cu ele, atât în Africa, precum și pe restul globului.

Maxim crede că fiecare grup etnic e distinct genetic, rezultatul încrucișărilor dintre specii diferite de hominizi – ceva mai multe decât doar Cro-Magnon, Neanderthal și denisovani. Pe deasupra, datorită căilor de migrare și a amestecului amestecurilor de rase și culturi, ADN-ul fiecărui individ este de fapt un mix unic de Cro-Magnon, Neanderthal, denisovani și alte câteva specii. Fiecare om în parte este deci diferit de restul indivizilor din populația generală.

Nu mai bun sau mai rău. Superior sau inferior. Doar diferit. În esență: un străin.

Dacă toate aceste specii s-au putut împerechea, înseamnă că granița dintre specii e firavă, în cazul în care ea chiar există. Așa că și cea dintre persoană și non-persoană e foarte subțire. Dacă există.

Într-un loc de joacă de lângă o intrare laterală pe insula Granville, s-a aciuiat o familie de câini. Masculul este un labrador maro, iar femela rotweiler cu urechile și coada netăiate. Au avut cel puțin două serii de căței, fiecare dintre ei cu aspect total diferit de restul. Adulții își păzesc teritoriul, dar nu-s exagerat de agresivi. Permit unora dintre animale să treacă peste locul de joacă, iar pe altele le alungă. Uneori chiar invită oameni printre ei, dând din coadă când se apropie bipezii, și-i acceptă în jocurile haitei. Totuși, la unii trecători mârâie, cu colții dezgoliți. Maxim presupune că au simțuri fine și-s buni observatori, deci e sigur că evaluările lor nu sunt arbitrare, ci bine cântărite, deși nu întotdeauna masculul și femela ajung la aceeași concluzie. Contrat așteptărilor lui, bazate pe rasă și gen, femela rotweiler pare mai încrezătoare și primitoare cu vizitatorii, pe când labradorul mascul e mai precaut. Când Maxim i-a remarcat prima oară, femela obișnuia să-și ia puii și să plece după hrană, în timp ce masculul rămânea să păzească vizuina; după ce se întorceau ei, pleca și labradorul să mănânce, lăsându-și familia acasă. Uneori se întorcea și găsea alături de haită și alte animale – câini, pisici, oameni, coioți. După câteva astfel de întâmplări, a schimbat rolul cu partenera sa: a adunat el cățeii și a mârâit la femelă când a dat să-i urmeze. Acum, dacă găsește vreun intrus cu cățeaua când revine, el și puii se reped înainte, lătrând, și-l alungă. Când femela pleacă singură să se hrănească, tatăl oprește cățeii și-i obligă să rămână pe loc. Apoi îi păzește vigilent și nu lasă pe nimeni să se apropie. Se mai relaxează doar după ce se întoarce soața sa alături de haită.

Oare acești câini nu-s persoane fiindcă nu-s oameni? Indiferent de răspuns, ar fi prea complicat logistic să-i includă în numărătoarea sa. Maxim se simte totuși tulburat de criteriile de includere sau excludere în liste.

*

Când s-a îmbolnăvit Maxim, părinții săi erau încă sănătoși. Își amintește vag primele zile ale bolii – doar imagini neclare cu părinții îngrijindu-l. Își mai amintește și că, deja cu trei zile înainte să cadă el la pat, toate spitalele și clinicile din British Columbia se închiseseră din motive de ”securitate naționale și siguranță publică”. Adică în 14 aprilie. Toate școlile și majoritatea instituțiilor guvernamentale fuseseră închise cu alte trei zile și mai devreme, cu aceeași motivație nedefinită și lipsită de conținut. Oamenii începuseră să pice încă din 3 aprilie pe străzile din Vancouver – și, conform celor găsite de Maxim pe net, peste tot pe glob; nu aveai cum să nu faci legătura între epidemia inexplicabilă și măsurile secretoase ale guvernelor de peste tot pe planetă. Internetul era plin de zvonuri, dar nici o sursă oficială nu oferise vreun răspuns despre ce se întâmpla. Cel puțin, nu au făcut-o înainte să se îmbolnăvească Maxim, iar după ce și-a revenit el deja nu mai existau căi de acces la vreo știre.

Maxim habar nu are cât a zăcut inconștient și cât s-a aflat în convalescență. Când a redevenit conștient, părinții săi nu-l mai îngrijeau, și de fapt era clar că nu mai fusese tratat de multă vreme.

Și-a găsit mama și tatăl în patul lor, morți amândoi, ascunși pe sub cearșafuri de parcă dormeau. După miros și aspect, a presupus că decedaseră de câteva zile. Nu că mai văzuse vreodată cadavre, dar nu-și putea închipui atâta descompunere în doar câteva ore. După ce l-a perceput conștient, nu a mai putut suporta izul. Nu a avut cum să rămână în casă.

Maxim și-a conștientizat propria murdărie, după ce zăcuse la pat vreme atât de lungă. Cine știe cât. S-a forțat să facă un duș – unul scurt, fiindcă nu mai era apă caldă, iar jeturile reci ca gheața l-au făcut să tremure. S-a grăbit la bucătărie, ca să adune ceva provizii, și s-a lămurit că nu mai avea nici curent electric. Nu mai era nimic bun de mâncat în frigider, însă a găsit nuci, biscuiți și conserve din belșug. Foamea l-a copleșit dintr-o dată, așa că a devorat o cutie întreagă de biscuiți cu semințe de in. A deschis un geamantan mare, cu rotile, și a aruncat în el tot ce mai părea comestibil, împreună cu niște haine de schimb.

Înainte de a părăsi apartamentul familiei pentru totdeauna, a mai încercat un ultim lucru: să pornească tableta, însă nu mai avea baterie. Oricum era probabil un efort inutil: Maxim bănuia deja că nu mai existau unde de Wifi sau conexiune pentru mobil, ci doar văzduh pustiu.

*

În dimineața de după cearta cu cei doi albi în costume de afaceri, Maxim îl găsește mort pe cerberul clădirii, lungit pe pardoseala din fața intrării principale, pe interior. Maxim îngenunchează ca să-l cerceteze. Nu-s urme de sânge și nici vreun indiciu evident despre cauza morții.

Cele trei hispanice coboară pe scări și ies în hol. Maxim le aude cum încremenesc. Își întoarce capul spre ele, cu palma încă așezată pe pieptul bătrânului. Pentru prima dată de când a părăsit locuința părinților, Maxim vorbește:

— Așa l-am găsit.

Vorbele i se frâng înainte de a duce propoziția până la sfârșit. Din senin, izbucnește în plâns – toată suferința adunată de când s-a trezit orfan în lumea aceasta sfărâmată iese în sfârșit la suprafață. Încearcă să se abțină, dar nu reușește. Tremură din tot corpul și plânge cu sughițuri. Nu mai are puterea să se ridice, ori măcar să rămână în genunchi. Cade în șezut pe pardosea; i se topește orice urmă din voința de a mai face altceva în afară să plângă. Cea mai tânără dintre femei se ghemuiește lângă el și îl îmbrățișează.

*

Maxim cunoaște fluent trei limbi: engleză, franceză și japoneză. Nu are nevoie să știe spaniola ca să înțeleagă că cele trei femei sunt speriate și se contrazic în privința lui. Probabil nu de el se tem, altfel nu i-ar fi permis mezinei să-l ducă la etajul lor, nici nu l-ar fi lăsat nesupravegheat cât se ceartă ele.

Locuința lor e diferită de-a lui. Maxim nu a mutat mobila și nu a schimbat cu nimic decorul neutru sau aranjamentul inițial. Dacă ar trebui să plece, o poate face imediat și aproape că nu ar rămâne vreo urmă că a stat el acolo. Femeile, pe de altă parte, clar au personalizat spațiul. Totul e plin de culoare și mărunțișuri. Nici un perete, nici o suprafață, nu au rămas neatinse. Efectul este vivace și dens, dar nu încărcat. Pare acasă, într-un fel în care sus la el nu e cazul.

Femeile au încheiat discuția, iar liniștea devine tot mai grea cu fiecare secundă – până când cea mai bătrână se exprimă aspru către cea care a fost bună cu el. Urmează altă liniște, una volatilă și apăsată de conflict. Dar e scurtă. Mezina răspunde cu o singură vorbă, apoi se întoarce la Maxim.

Ca să se așeze lângă el, este nevoită să dea jos o grămadă de perne mari, pestrițe. Maxim păstrează una dintre ele, strânsă ferm la piept. Miroase a flori, iar parfumul i se pare liniștitor.

Tânăra îi pune mâna pe antebraț:

— Îmi pare rău. Eu una te-aș lua cu noi, dar…

— Cu voi? Unde?

Îl strânge mai tare de braț.

— Eu… nu știm încă, dar nici aici nu-i sigur. Nu de-acum încolo. Oricum, nu te pot lua. Mătușa zice că vin numai cei din familie. O să te descurci? Ești singur? Mai ai pe cineva care…?

Maxim îi privește palma, în timp ce vorbele femeii alunecă pe lângă el. Apoi o privește cu atenție și observă că e mai tânără decât a crezut. Nu e decât cu doi-trei ani mai mare ca el. Maxim e scund la 1,65, dar ea e și mai scundă, cu vreo câțiva centimetri, și are părul lung, bine îngrijit în ciuda lipsei, ei bine, a orice. Maxim o privește de-a dreptul în ochii ei mari și strălucitori și spune:

— Pe mine mă cheamă Maxim Fujiyama.

Fata izbucnește în râs, iar Maxim știe că nu a mai văzut niciodată ceva atât de frumos precum această fată râzând.

— Pe mine Perla, Maxim, îi răspunde prietenoasă, dar apoi fața i se întunecă. Nu mai ai pe nimeni, nu-i așa?

Inima lui Maxim bate atât de tare, încât aproape că nu o mai aude pe fată. Sunetul vocii ei o face să bată și mai tare. Îi spune:

— Te am pe tine, Perla. Tu ești prietena mea.

Perla își întoarce privirea, își retrage mâna și-și șterge fața cu antebrațul. Se întoarce iar spre Maxim și dă din cap, cu ochii umezi. Se apleacă și buzele-i aproape se lipesc de urechea lui când îi șoptește:

— Da, sunt prietena ta, dar nu sunt o prietenă bună.

Buzele sale îi mai zăbovesc o fracțiune de secundă pe obraz, după care se ridică și spune tare, cu răceală:

— Trebuie să pleci. Acum.

Remarcă atunci că cele două femei mai în vârstă stau la doar un metru de el, fixându-l cu priviri dușmănoase. Nu mai zice nimic și pleacă, fără să mai arunce vreo uitătură către Perla. În timp ce urcă treptele spre etajul său, le aude țipând una la alta.

Maxim nu doarme bine peste noapte. Stă pe balcon până la răsărit, privind ușa de la intrarea în bloc. Nu intră nimeni, dar nu le vede nici pe femei plecând. S-or fi răzgândit? Nu – înainte să se ridice complet negura de dimineață, tocmai când se pregătea să intre în casă, le vede pe toate trei cum ies. Fiecare trage câte un geamantan mare pe rotile și cară o geantă peste umăr. Le urmărește cum se îndepărtează spre sud; se uită la Perla, sperând că se va întoarce să-l privească. Nu o face, iar în curând trioul nu se mai vede.

*

Maxim se trezește din cauza unui sunet ascuțit. Alert, ascultă cu atenție, dar nu se mai aude nimic.

Trec douăzeci de zile, fără vreun alt incident în clădire. Acum adoarme mult mai greu. Sentimentul de singurătate care a tot crescut în el de când a găsit cadavrul chinezului îl copleșește de fiecare dată când se întinde noaptea în pat și, chiar și când ațipește, doarme mult mai superficial decât înainte. Se trezește la cel mai slab zgomot, ros de îngrijorarea că familia Perlei a avut dreptate. Oare nu mai e sigur aici? Dar mai e sigur undeva?

Rutina îl mai liniștește și-i dă un sentiment de siguranță, așa că își actualizează în continuare datele cercetării. În ultimele săptămâni nu a mai văzut vreo urmă din vecinele sale prin oraș, deci presupune că au plecat spre sud. Dintre cei 1.376 de oameni diferiți observați în Vancouver de când a pornit numărătoarea, estimează că a mai rămas o populație urbană de 602; pe alți 340, temporar trecuți în lista de ”morți sau în tranzit”, nu i-a văzut decât de maxim trei ori, într-un interval scurt, și nu mai recent de 60 de zile; pe 148 i-a văzut prima dată în ultimele opt săptămâni, așa că statutul lor rămâne ”incert”; cei 170 ”morți sau emigrați” pe care i-a observat constant la început, dar apoi au dispărut definitiv, rămân o sumă fixă; și, drept categorie finală, a identificat 116 cadavre drept ”proaspăt decedați” de când și-a revenit el din boală.

Maxim alunecă înapoi în somn, dar un alt zgomot îl trezește de tot. Nu are cum să confunde așa ceva: cineva a trântit o ușă. Și acum: mai mulți oameni aleargă și izbesc în pereți cu pumnii. Oameni, în clădirea lui.

Se îmbracă rapid. Ezită, întrebându-se dacă să ia ceva cu el: notițele, mâncare, cuțite, haine de rezervă…

O izbitură puternică în ușă. Maxim îngheață, surprins, nesigur ce să facă, dacă are ce să facă…

Ușa se trântește la perete și un miros împuțit umple apartamentul. Maxim de-abia distinge conturul intrusului: înălțime medie, dar surprinzător de solid.

Maxim fuge spre ușa deschisă. Ceva ascuțit îl taie pe obraz. Țipă de durere, iar în același timp intrusul se împiedică de ceva și cade pe jos. Maxim evadează pe scări. La cele mai multe etaje aude oameni dincolo de casa scării, în apartamente: obiecte aruncate, lucruri care se sparg trântite pe parchet, tot felul de izbituri și sfărâmături. Pare distrugere la întâmplare: de ce or face așa ceva? Maxim reușește să iasă fără alte incidente.

În picioare pe gazonul sălbăticit – a plouat mai devreme – își pipăie obrazul tăiat și-și simte palma plină de ceva ud. Odată ce i-a trecut vârful de adrenalină, durerea din pomete devine tot mai rea. Afară e răcoare, doar câteva grade peste 0, iar Maxim nu prea e bine îmbrăcat. Începe să tremure. Încearcă să se concentreze, să ia o hotărâre, dar se simte tot mai amețit, cu mintea tot mai înnegurată. Rana din obraz e tot deschisă, iar pierderea de sânge îl slăbește.

Mai e doar vag conștient atunci când se apropie de el femela rotweiler din insula Granville, lătrând.

Și atunci Maxim cedează după noaptea îngrozitoare și leșină.

*

Limba cățelei lasă o urmă de salivă peste buzele lui Maxim, în timp ce el începe să-și revină. Femela rotweiler îi linge rana de pe obraz cu blândețe, dar nu și cu precizie. Unul dintre căței scâncește, așa că ea-și mută atenția de la Maxim la pui; imediat, alți cinci căței îl copleșesc, adulmecându-l și lingându-i mâinile. Încearcă să ajungă la rană, dar el crede că ar fi mai bine să fie lăsată în pace; o apără cu o palmă, grijuliu să nu o atingă cu degetele murdare de noroi și alte mizerii.

Dacă e să se ia după starea hainelor și durerile și vânătăile de pe spate, e clar că femela rotweiler l-a târât toată distanța până la locul de joacă din insula Granville – printre blocuri, peste ce a mai rămas din aleea paralelă cu malul estuarului False Creek și peste podul micuț pentru pietoni.

Masculul Labrador stă de veghe la capul podului. Are corpul rigid și alert. E dimineață, în zori; de obicei la ora aceasta câinii pleacă după mâncare. Dar nu par s-o facă, nici că ar fi dispuși să părăsească siguranța vizuinii. Sunt și ei îngrijorați de invadatorii clădirii sale?

Dar spre insula Granville sunt multe poduri, multe poteci către locul de joacă, iar câinii nu le pot păzi pe toate și să și rămână împreună.

Ziua trece fără alte probleme. La apus, Maxim și femela pleacă împreună, ca să caute de-ale gurii.

Maxim crede că ar putea să-și cerceteze blocul în siguranță, dar decide să-l ocolească.

*

Maxim nu se străduiește prea tare să țină pasul ori să urmărească îndeaproape cățeaua, așa că destul de repede se trezesc fiecare pe calea sa. Îi este recunoscător și știe unde o poate găsi ca s-o revadă, însă deocamdată e mai preocupat să-și găsească un loc de dormit peste noapte. Până la urmă alege o casă cu un singur nivel: a fost vandalizată, dar e plină cu mobilă grea care-i permite să baricadeze ușile și ferestrele.

Doarme adânc, toată noaptea și o parte a dimineții. Somnul îi este bântuit de vise intense: montaje suprarealiste de violență fizică, spaime și fantezii sexuale, orgii canibale, orașe peste care se revarsă hoarde de monștri invadatori.

*

Cele trei coji întinse peste obraz îi indică lui Maxim că rana se vindecă. Încă e oarecum sensibilă, dar nu pare infectată. În noua casă reintră în aceeași rutină ca și înainte – caută mâncare, haine și provizii; explorează ruinele orașului – dar și-a abandonat studiul, pentru că a pierdut notițele când a fost nevoit să fugă din fosta sa locuință, așa că acum insistă să-și petreacă o parte din fiecare zi alături de familia canină din insula Granville. Cățelușii adoră să se joace cu el și a dezvoltat o prietenie strânsă cu mama lor. Tata-labrador îl acceptă pasiv, fără să-i încurajeze ori descurajeze prezența în haită.

Tot mai des, Maxim se simte urmărit. Oscilează între îngrijorarea pentru propria siguranță și gândul că de fapt e doar paranoic.

Se întoarce acasă după vizita zilnică la câini și găsește ușa deschisă. Deși se teme, intră totuși în clădire. Nu e nimeni înăuntru, dar pe masă găsește niște mâncare: mere, zmeură, lăptuci și alte verdețuri pe care nu le poate identifica, până și un pește mort – mult mai bine decât se descurcă el în prezent. Mănâncă tot.

A doua zi, iar găsește merinde pe masă. Și în ziua următoare, și în cea următoare…

*

Maxim se hotărăște să își supravegheze pe ascuns fosta locuință din blocul de apartamente. Nu-i este greu să rămână pitit printre copaci și să urmărească intrarea cu atenție. Deși a renunțat la cercetarea sa, Maxim încă observă, de curiozitate, oamenii pe care-i întâlnește în peregrinările sale cotidiene; nici unul dintre ei nu a venit însă până aici. Or fi invadatorii încă înăuntru? Câți oare? Și cine sunt ei, mai exact?

În clipa când îl vede pe primul ieșind din scară, Maxim își dă seama că știa deja răspunsul, că fusese destulă lumină încât să-l întrezărească pe cel care i-a pătruns în fostul apartament. Dar i-a fost mai ușor să pretindă că nu l-a văzut bine, că nu știe despre ce e vorba.

Ca majoritatea mamiferelor, sunt activi în crepuscul. Nouă în total. Sau or mai fi și alții care rămân înăuntru cât aceștia sunt pe afară, la vânătoare sau cules?

Mamifere. Ei bine, da, sunt mamifere. Primate, mai exact. Poate chiar oameni. Dar persoane, or fi ei oare persoane? Or mai fi și alte grupuri de-ale lor prin Vancouver?

Nu poartă haine. Au blană, ca maimuțele. Dar merg complet biped, pe picioarele din spate, ca oamenii. Unii dintre ei au bâte, pe care le folosesc și drept bastoane. Au unghii ascuțite ca niște gheare la degete, a căror vedere îl face să se scarpine pe obraz. Niciunul nu-i foarte înalt; de fapt, Maxim, el însuși un om de înălțime medie, e mai înalt decât toți. Sunt însă lați în umeri și musculoși. Capetele, picioarele și mâinile lor par disproporționate. Chiar că mari. Maxim chicotește singur: ”ei bine, Bigfoot au picioare mari, ca să vezi!”. Totuși, Maxim găsește numele Bigfoot mai degrabă stupid. Sasquatch sună mai bine, așa că astfel îi va numi de acum încolo.

Întrebarea îi revine în minte: ”dar sunt ei persoane?

ADN-ul de Cro-Magnon domină amestecul de gene de primate care-l alcătuiesc pe Maxim Fujiyama. Se întreabă cât de apropiată sau îndepărtată-i harta sa genetică de cea a acestor Sasquatch. Maxim e convins că da, sunt oameni și ei, dar altfel de oameni decât el, chiar mai diferiți în umanitate, mai străini decât toți oamenii pe care i-a mai văzut vreodată.

Adie o pală de vânt și-l izbește mirosul; o putoare asemănătoare cu cea din momentul când i-a fost invadat apartamentul. Dintr-o dată, Maxim devine foarte conștient de ce se întâmplă în jurul său. Se întoarce în direcția brizei: un Sasquatch în picioare, oblic în spatele său, la cam un metru în stânga.

Maxim scâncește, surprins și speriat. Fuge cât de repede poate, dar e neatent și se împiedică de-o piatră desprinsă din pavaj. Lovește pământul cu obrazul rănit și începe iar să sângereze. E doar o zgârietură superficială, însă-l înțeapă ascuțit. Se ridică în picioare, cu inima bubuind puternic. Privește în spate. Sasquatch-ul nici măcar nu a încercat să-l urmeze. Este o femelă, una foarte micuță. Privirile li se întâlnesc și ea țâșnește și se îndepărtează, dispărând mai înainte ca Maxim să ghicească în ce direcție.

*

A doua zi de dimineață, femela rotweiler îl așteaptă pe Maxim la ușă. Îl însoțește prin oraș. De când a renunțat la numărătoare, Maxim a explorat orașul în expediții mai jucăușe, mai aleatoare, mai distractive. Totuși, o parte din el se simte neliniștită și lipsită de direcție, de parcă ar aștepta ceva, vreo schimbare. Știe însă că nu mai are la ce să se aștepte.

Azi, fata Sasquatch nici nu a mai încercat să se ascundă. I-a urmărit pe amândoi de la distanță. Maxim o vede pe acoperișuri; peste stradă, ghemuită între epave de automobile; urmărindu-i de deasupra, dar fugind de fiecare dată când el și cățeaua se apropie.

Și femela rotweiler o vede pe Sasquatch. Se încordează de fiecare dată când o zărește sau adulmecă. Atunci când observă schimbarea de atitudine, Maxim o mângâie; cățeaua nu latră după Sasquatch, însă uneori scoate un sunet rârâit din gât, mai jos și slab decât un mârâit propriu-zis.

Când Maxim revine acasă, cățeaua îi linge mâna și pleacă spre insula Granville. Pentru prima dată de când au început darurile, nu-l așteaptă nimic pe masă. Se ceartă singur că azi nu s-a străduit să caute de mâncare. Expediția a fost mai lungă decât de obicei și mai interesantă – datorită prezenței și a cățelei, și a fetei Sasquatch – așa că e și înfometat, și prea epuizat să mai plece după hrană.

Aude o izbitură în ușă, așa că își aduce amine că nu  a baricadat intrarea pentru la noapte. Rămâne nemișcat, nesigur ce-i de făcut. Încă o izbitură. Se ridică și întredeschide ușa. Nu se întâmplă nimic. O deschide mai larg și găsește trei mere și un pește, lăsate pentru el direct pe jos. Lângă prag zac două pietre. În ușă se văd două semne care li se potrivesc.

Pe când adună merindele, o zărește pe Sasquatch la patru metri distanță, studiindu-l. Și de această dată fuge când o vede.

*

În timp ce se tăvălește cu trei dintre căței, Maxim se întreabă dacă ar trebui să le dea nume. Și-a dat seama că, din lipsă de nume, nu prea diferențiază diverșii căței, deși nu seamănă între ei și au personalități diferite. Pentru el au rămas ”cățelușii” – mai mult o creatură colectivă decât un grup de indivizi. Părinții îi sunt clar separați în minte, pentru că se gândește la ei drept ”rotweilerul și labradorul”, ”femela și masculul”, ”mama și tata” –cuvinte care toate au căpătat greutatea unor nume. Dar până acum s-a abținut să dea nume omenești familiei sale de câini.

Familia sa”. E prima oară când se gândește astfel la ei. În curând familia se va extinde: cățeaua este iar gravidă.

Maxim se uită la malul de sud al insulei Granville. Da. Uite-o acolo. De cinci zile, fata Sasquatch îl privește cum se joacă împreună cu haita. De la prima lor întâlnire, și Maxim o studiază pe cât îi permite ea. A tras concluzia că e pe la mijlocul sau sfârșitul adolescenței, cu doar câțiva ani mai tânără decât el.

Familie”, se gândește Maxim iar. Da, o să le dea nume tuturor câinilor. Și cățeilor noi, atunci când se vor naște.

Se ridică și înaintează spre podețul pietonal. La început îl urmează și cățeii, dar îi alungă și atunci revin la joaca unul cu altul. Se întoarce spre mal. Fata Sasquatch e tot acolo și se uită cu atenție la interacțiunea sa cu prietenii canini.

Pășește către ea – încet, calm, cu opriri la fiecare doi-trei pași, atent la reacția ei față de apropierea sa. Maxim se uită în spate, la câini. Femela și masculul îi urmăresc fiecare pas, din când în când aruncând priviri spre Sasquatch.

Încep să se învețe cu ea, crede Maxim, altfel ar lătra sau mârâi. Așteaptă și ei să vadă ce face el.

Maxim traversează puntea. Fata Sasquatch a rămas nemișcată de parcă l-ar aștepta. Privirile li se întâlnesc și, pentru prima dată, nu fuge. Ajunge la un pas de ea. Își pune o palmă pe piept și zice încetișor: ”Eu sunt Maxim Fujiyama.”

Întinde cealaltă mână către ea, cu palma în sus. Ea-l privește, dar nu mișcă. Maxim rămâne pe loc, tot cu palma întinsă. Își închide ochii.

Așteaptă. O mai fi ea acolo? Nu vrea s-o sperie, așa că rămâne cu pleoapele strânse. Așteaptă.

În clipa contactului tresare surprins, dar stă nemișcat.

Palma ei este aspră, cu bătături. Are unghiile tari și ascuțite. Îi pipăie pielea antebrațului și, fără să vrea, îl zgârie. Îi dă drumul și atunci Maxim deschide ochii. E foarte încordată, gata să fugă, dar ezită și-l privește pe Maxim cu atenție. El îi surâde.

Fata-și schimbă poziția și-l ia de mână, încruntându-se la despicătura proaspătă. E doar o zgârietură minoră; totuși, ar vrea s-o spele ca să nu se infecteze. Ea se apleacă și-i sărută rana; are gura surprinzător de moale.

Maxim pufnește în râs. Râde și ea.

El întinde mâna și o apucă pe-a ei. Palmele li se strâng una în jurul celeilalte.

Râd și mai tare, împreună.


Povestire tradusă din limba engleză de Miloș Dumbraci.
Povestire publicată cu permisiunea scrisă a autorului. A apărut inițial în antologia canadiană ”
Fractured: Tales of the Canadian Post-Apocalypse” (2014), editor Silvia Moreno-Garcia – link aici.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!