Briza Mării de Cristal nu miroase a nimic. Nu cresc alge în aceste ape, nici pești nu-i înoată printre valuri. Singurele ființe capabile să trăiască în adâncurile strălucitoare și fierbinți sunt dragonii de sticlă și zeii care-i stăpânesc.

Lenevesc,  așezat pe scândurile tocite din prispa unei colibe de pe plajă. De trei săptămâni trăim aici. Așa a vrut Lai.

Lee Lai, iubita mea, este ai khi, amiral și mamă peste flotele gemene ale Soarelui Arzător. Mă uit la ea – stă pe țărm, aproape de valuri, dar nu chiar atât încât otrava lor să-i atingă picioarele goale. Dreaptă ca un brad, cu mușchii de pe spate încordați de așteptare.

O doresc atât de tare încât e aproape dureros.

Lee Lai poartă doar o pânză peste șolduri și are părul lung revărsat până la mijloc. Îl ține legat într-o coadă groasă cât încheietura mâinii și unsă cu lut. În coadă i-am împletit eu perle și cioburi de sticlă, lustruite de apa mării. Numeroasele tatuaje care-i acoperă piele arămie de pe spate se împletesc laolaltă, vechi și noi fără deosebire. Soarele i-a șters vopseaua din cele mai vechi, așa că acestea par să se fi scufundat în ființa ei chiar mai mult decât își imaginase artistul care le-a creat. Au devenit parte din ea. Nu se deslușesc de aici, dar știu că doar Ka’Los, astrul arzător desenat chiar deasupra moliciunii sânilor ei, strălucește sclipitor și proaspăt, deși a fost cel mai demult pictat pe ea.

Freamăt până în vârful degetelor, copleșit de ispita de a mă duce la ea și a o acoperi cu mângâieri. Îmi apăs palmele peste coapse. Lai a fost neliniștită zilele acestea.

Ao khi Lee Poi nu s-a întors încă, deși a promis că ne întâlnim aici. Lee este un navigator experimentat, așa că Lai s-a îngrijorat. În ultimul deceniu, ao khi a construit o flotă de treizeci de nave și a stăpânit Marea de Cristal drept cel mai important și înfricoșător lord Garosh. El și Lai au tot extins flota, însă acum zecile de aripi-pereche plutesc singure deasupra valurilor, tânjind după jumătățile lor. Motoarele sunt setate pentru planare, dar staționar. Lipsite de țintă, răspund numai la mișcările mării și ale vântului. Soarele reflectat în valuri pare să râdă batjocoritor de chilele lor împestrițate cu pete de rugină.

Îmi amintesc frica și confuzia pe care le-am simțit prima oară când am pășit pe puntea unei nave planor. Crescusem în delta lungă din susul fluviului și habar nu aveam de Marea de Cristal. Nu știam că navele obișnuite nu pot naviga peste adâncurile sale sticloase și nesfârșite, fiindcă nimic nu plutește pe ele. Nici măcar înotul nu e posibil. Singura cale de a o traversa este zborul navelor planor și al micuțelor, iuților ro’bash.

 

Îmi aduc aminte de prima oară când am văzut-o pe Lee Lai.

— Să nu spui nimic, mi-a șoptit atunci tata, cu buzele lipite de obrazul meu.

M-au gâdilat firele sale de barbă și am început să mă sucesc în brațele sale. M-a ciupit dureros de braț.

La parter, cineva a țipat:

— Nu, vă implor!

Apoi… liniște.

Și după aceea…

— Mamă!

I-am recunoscut glasul prietenului meu Eleal. Spaima m-a strâns de gât de parcă mi-ar fi urcat valuri de fiere dinspre măruntaie. Mi-a scăpat un scâncet. Tata a închis ochii și m-a strâns mai tare de braț.

— E cineva sus!

Un tropăit de cizme s-a apropiat de ușă. Tata mi-a eliberat gura și eu am întrebat:

— Ce vor cu noi, tata? Ce-o să ne facă acești Garoshi?

Nu mi-a răspuns. Până la urmă, a zis:

— Dacă nu avem ce să oferim tribut, ne vor ucide.

— Și nu avem nimic? Ceva să le dăm?

A privit peste mine și a răspuns:

— Ba da, fiule. Avem.

Ușa s-a cutremurat sub lovitura unei cizme grele. Mai întâi ca să-i încerce tăria. La a doua izbitură, ivărul s-a rupt. Ușa pe care tata o încropise din resturi de scânduri s-a izbit de peretele firav și s-a prăbușit peste podea, într-un nor de praf roșiatic. Prin negura de pulbere a intrat cea mai înaltă femeie pe care o văzusem eu vreodată. Fața ei, arsă de soarele mării, avea trăsături puternice și era încadrată de cozile de păr vopsite cu lut. Peste piept avea un tatuaj proaspăt, cu soarele arzător, Ka’Los, devorându-și pruncii. Marginile-i erau încă iritate, roșii. Știam și pe atunci că numai doi căpitani din flota Garosh purtau hidosul semn etalat peste piept. Șeful-tată, ao khi, și respectata sa consoartă.

Așa că femeia aceea nu putea fi decât ai khi, temuta șefă-mamă.

Tata m-a prins de umeri și m-a întors.

Când invadatoarea Garosh și-a rânjit zâmbetul crud și mândru, tata mi-a șoptit:

— Îmi pare rău, Ululian.

Mi-au aruncat peste grumaz o frânghie împletită din iarbă și m-au târât afară, în uliță. M-au obligat să îngenunchez. Eram trei legați cu funia: eu și încă doi băieți de vârsta mea. Ulahin, mezinul vecinilor, era șchiop, avea buză de iepure și-i curgea puroi din urechile și ochii infectați cu boala q’u. Pe celălalt nu-l cunoșteam – era probabil de pe vreo stradă mai îndepărtată. Femeia ne-a inspectat ca pe vite. I-a tăiat legăturile lui Ulahin și el a căzut în țărână, iar eu mi-am simțit gâtul ceva mai ușurat. Unul dintre Garoshi l-a lovit atât de tare în coaste încât a urlat și a rămas încovrigat în praf, scâncind. La fereastra casei vecine am deslușit fața mamei sale și mi s-a părut că este aplecată peste pervaz ca să ne privească. M-am întrebat de ce nu face nimic pentru a-și ajuta copilul. De ce nu spune nimic? Încet, mi-am dat seama că maică-sa nu se va mai ridica vreodată de acolo.

Tatăl meu nici nu s-a mai arătat.

Băiatul necunoscut a început să lăcrimeze, cu oftaturi prelungi. Avea obrajii pătați de lacrimi și mâinile de noroi.

— Sus! am auzit-o pe ai khi poruncind.

Avea glasul foarte profund, deși era încă foarte tânără.

Băiatul care plângea s-a uitat la mine, deznădăjduit, de parcă aș fi fost nebun pentru că nu mă tăvăleam și eu. Femeia înaltă m-a întrebat:

— Cum te cheamă, scundacule?

A strâns funia, dar eu m-am încordat, potrivnic.

— Ululian, stăpână, am spus, aproape gâtuit.

Mi-a prins bărbia între degete. I-am simțit unghiile lungi și netede lipite de obraz. Aveau vârfurile împodobite cu aur.

— Ululian, a repetat, de parcă i-ar fi plăcut numele meu.

Din fiecare ureche îi atârna câte un șir de giuvaere atât de întunecate încât sclipirea lor cenușie se lua la întrecere cu cea a tenului arămiu. Într-un fel ciudat, păreau a-i replica nuanța ochilor, un albastru foarte palid, care-i făcea să pară aproape străvezii. Simțeam că văd prin ei până în adâncul sufletului. Mi-am coborât privirea spre buzele sale, fiindcă în asemenea ochi nu mai voiam să mă adâncesc.

— Ești frumușel, Ululian.

Peste gât avea o cicatrice prelungă, care se îndoia când vorbea. Mi-a dat drumul la bărbie, s-a întors către ceilalți Garoshi și a zis:

— Pe-ăsta îl vreau eu.

Cel mai apropiat de mine era un tânăr solid. Și-a lins buzele și pentru o clipă s-au întrevăzut vârfurile despicate ale limbii neastâmpărate.

— Am înțeles, ai khi. Cu celălalt cum să fie?

Femeia tatuată a aruncat o privire către băiatul care plângea lângă mine atât de tare că-mi făcea milă.

— Îl luăm și pe el. Pe șchiop omorâți-l.

Când toporul s-a coborât asupra lui Ulahin pentru a-i sfârși viața, am închis ochii. Eu și plângăciosul, care mai târziu a primit numele Rahu, adică Smiorcăilă, am fost împinși într-o ro’bash legată la țărm.

Când apa roșie, mocirloasă, a fost acoperită de valurile groase de alge, semn de adâncime mai mare, și apoi s-a revărsat în nesfârșitul pustiu al Mării de Cristal, am văzut în depărtare corăbiile planor. Pe nava amiral, femeia m-a dus în cabina ei. M-a hrănit cu bunătăți coapte la cuptor, care mi-au ars limba neînvățată cu mirodeniile iuți, și m-a pus să beau o zeamă fierbinte și mirositoare al cărui nume nu-l cunoșteam. Băutura mi-a îngreunat mintea și ochii au început să întrezărească lucruri ce nici măcar nu erau acolo.

Femeia și-a trecut vârfurile aurii ale unghiilor peste încheietura mea și mi-a spus să trag aer adânc în piept. A scos o călimară și-un ac, apoi mi-a tras brațul în poala ei. Amețit, am privit-o lucrând.

Prima înțepătură nu a durut aproape deloc.

Atunci când m-am trezit, peste încheietură mi se întindea un desen răsucit chinuitor, cu marginile înroșite. Fusesem însemnat pentru totdeauna. Devenisem un Garosh, pirat peste mări. O viață dăruită lui Ka’Los.

Timpul a trecut, iar eu am devenit iubitul stăpânei ai’khi. Totuși, a mai durat ceva vreme.

 

Chiar la destrămarea întunericului, auzim cum se apropie de țărm o ro’bash iute. Pe prispa colibei, Lai mă lasă s-o țin în brațe în răcoarea dimineții, învăluiți de miresmele arborilor bun. Soarele se ridică și desenează umbre aurii peste pielea femeii de pe puntea navei rapide. Lee Lai nu mișcă și nu-și ridică privirea până nu ancorează ambarcațiunea, dar simt în umerii ei cât este de încordată. Nu face nimic fiindcă știe deja că a sosit mesajul așteptat. Nu ușor, ci cu frică.

Tălpile solului întâlnesc nisipul. Lai coboară treptele și se apropie de barcă. Eu strâng pleoapele. După o clipă, o aud:

— Lian.

Deschid ochii. Lai e lângă mine, înaltă și puternică, goală de la brâu în sus. Ochii ei unici par să ardă, plini cu lumina Mării de Cristal.

— A murit Lee Poi.

Mi se pune un nod în gât.

— Cum așa?

— Marea. L-a luat.

Ochii ei sunt plini de moarte.

— Văd că ao khi era foarte important pentru tine.

Lai mă apucă de mână. Mă ridic și o urmez înăuntru. Mă împinge pe pat și mă sărută. Un ciob de sticlă din cozile ei mă zgârie pe umăr și tresar. Ia picătura de sânge cu vârful degetului, iar eu surâd. O duce la buze. Îmi cobor palma spre pânza ce-i acoperă mijlocul și o desfac.

După aceea, stăm lipiți unul de celălalt. Nu zice nimic. Habar nu am dacă a încercat să găsească împăcarea la mine, dar îmi place să cred că așa a fost.

Îmi trece palma peste piept. Degetele ei aspre îmi răspândesc valuri de plăcere prin trup și mă fac să o doresc din nou.

Urc mâna spre gâtul ei. Pielea de pe cicatrice pare elastică.

— Prima oară când te-am sărutat, aici a fost, zic eu.

Râde. Încă are vocea joasă, dar vârsta i-a adăugat putere. Îmi prinde mâna și-o întoarce cu tatuajul în sus, soarele pe care mi l-a desenat ea cu atâția ani în urmă.

— Eu aici te-am sărutat prima dată.

Privește cicatricea și vorbele-i par amare. Nu pricep de ce.

— Mesagerul, ce-a avut de zis? o întreb.

Lai se întoarce pe spate și-și fixează ochii de cristal pe tavan.

— Flota lui ao’khi a fost prinsă de-un vârtej lângă peninsula Ghongaros. Nu a scăpat decât o corabie.

— Doar una?

Flota lui ao’khi avusese treizeci.

— Cine a supraviețuit?

— Rahu, zice ea.

Oftez ușurat. Smiorcăilă e prietenul meu și nu vreau să-l pierd.

La vederea bucuriei mele, colțurile gurii ei se ridică, însă ochii rămân lipsiți de viață și fixați pe tavan. O întreb:

— Zeii sunt de vină pentru vârtej?

Dă din cap.

— Cei de pe corabia care a fugit au văzut un dragon de sticlă.

Observ că, de supărare, numește scăparea lor drept fugă. Deci tot o să rămân fără Rahu. Nu îndrăznesc să contrazic voința unei ai’khi, dar trebuie să încerc.

— Nu puteau face nimic împotriva unor zei, Lai.

— Ba aveau datoria să încerce!

Izbește patul cu pumnul. Sare în picioare și se îndreaptă cu pași mari spre ieșire, ca un prădător din sălbăticie.

— Poi era ao khi-ul lor!

Fața ei frumoasă este contorsionată de mânie și mă face să tremur.

— Lai. Nu poți ști, poate chiar soțul tău le-a cerut să plece. Poate că l-a trimis pe Rahu ca să te avertizeze, spun cu o voce blândă, uimit de propria-mi îndrăzneală.

Trag de pătură și-mi acopăr bărbăția, fiindcă atunci când Lai mă privește așa, curajul mi se topește precum o fantomă. Mă mușc de buze.

— Tot ce spun e că ar trebui mai întâi să auzi ce au de zis.

Lai se strâmbă. Nici nu se mai uită la mine, ci la mare. Mă ridic, în tăcere. Îmi leg pătura în jurul șalelor și merg încet spre ea. Mă farmecă arcul umerilor săi, bronzat de soare, expresia de încăpățânare a buzelor moi, încordarea din falcă. Las simpla mea prezență s-o calmeze treptat, ca de obicei.

— Te-am adus aici ca să scăpăm de așa ceva, îmi spune. Ești moale, Lian. Știu că pentru tine calea Soarelui este dificilă.

— Oi fi moale față de tine, ai khi, iar calea chiar mi se pare grea, recunosc. Pe acest țărm, în aceste zile, m-ai făcut mai fericit decât aș fi putut visa. Te rog, lasă-mă să mă mai bucur puțin de asta. Fie-ți milă, Lai.

— Vrei să-l iert pe Smiorcăilă? Nu-ți dai seama ce-mi ceri, mormăie ea.

Îmi aruncă o privire scurtă, pe sub sprâncene. Briza ce alunecă dinspre mare îi face genele să tremure.

— Nu știi ce-mi ceri.

 

Frumușelul. Așa-mi zic ceilalți Garoshi. Și chiar eram.

— Hei, frumuseață! strigau ei după mine, hohotind cu gesturi obscene atunci când nu-i vedea ai khi.

Cei din echipajul ei nu erau încântați de locul pe care mi l-a dăruit Lee Lai. De câte ori era ea plecată în vreun raid cu celelalte nave din flota geamănă a Soarelui Arzător, mă puneau la cele mai umilitoare și obositoare munci. Alături de ceilalți copii răpiți din deltă, frecam punți și răzuiam creaturile înfipte-n chile.

Polipii cu tentacule plutesc pe vânturi și se prind strâns de orice corabie întâlnesc, iar peste noapte își secretă cochilii. Smulgerea lor e periculoasă, fiindcă e-o corvoadă ce trebuie îndeplinită atârnat de-o frânghie pe sub navă. Primeam fiecare câte un ciocan și-o daltă, împreună cu avertismentul că pierderea uneltelor se pedepsește cu biciul. Uneori mările sunt zbuciumate și valurile imprevizibile. La început marea mi se părea frumoasă. Și chiar era. Până a căzut primul dintre noi și s-a scufundat mai repede decât credeam posibil, așa că ne-am dat seama ce se întâmplă cu cei înhățați de mare.

— De ce nu-i pârăști la ai khi? m-a întrebat o dată Rahu, atârnat lângă mine.

Vreun nemernic îi tatuase pe obraji șiruri de lacrimi, câte trei pe fiecare parte.

— Dacă ar afla ce-ți fac, ai khi i-ar trimite la galere.

Am strecurat dalta în spațiul îngust dintre un polip și peretele metalic al navei.

— Nu contează.

Am lovit dalta și am râs când polipul a început să se desprindă. Se opunea, însă destul de repede cochilia sa verzuie a căzut în valurile de sub noi. Tentaculele-i delicate s-au zvârcolit neajutorate pe măsură ce a fost înghițit de adâncuri.

Nu îndrăzneam să-i spun lui Rahu cât mă bucuram de astfel de momente petrecute alături de el. Când mă obligau să îndeplinesc sarcini pe care le credeau umilitoare, de fapt marinarii îmi făceau o favoare și-mi ofereau șansa de-a fi iar unul dintre copiii din deltă. Să fiu, pentru puțină vreme, altceva decât frumușelul lui Lee Lai.

— Ești un prost, Lian. Și orb să fii, cum pari tu, și tot ai ști cât de superbă e ai khi. Dacă-ș fi în locul tău, m-aș bucura de toată plăcerea pe care-aș prinde-o, mi-a zis Rahu, cu ochii sclipitori.

M-am înroșit. El era cu doi ani mai mare decât mine și, deși încă eram amândoi doar niște copii, cunoscuse deja o lume încă misterioasă pentru mine. S-a apropiat de mine:

— Cică ao khi a dat peste ea într-un cătun din deltă, exact la fel cum ai khi ne-a luat pe noi. Într-un raid. Dar lui ao khi i s-au aprins așa rău călcâiele după ea, că și-a făcut-o imediat concubină și mai târziu i-a dat rangul de căpitan și comanda asupra a jumătate de flotă. Dar dacă mă întrebi pe mine, a continuat Rahu, nu doar frumusețea i-a adus toate astea.

S-a dat mai aproape de următorul polip.

— Să urci așa trepte… ai nevoie de minte. De firea potrivită. De putere.

Admirația lui față de ai khi m-a făcut și pe mine s-o văd în altă lumină. Poate că ceea ce simțeam drept cruzime era de fapt forță. Tăria de Garosh.

— Foarte tânără pentru un căpitan, am murmurat eu grijuliu vorbele spuse de alții pe la spatele ei.

Rahu a smuls cel de-al treilea polip.

— Am auzit că a făcut un târg cu zeii mărilor.

— Ce târg?

— Nimeni nu știe, mi-a răspuns Rahu. Cică toți căpitanii Ka’Los îl fac.  Favoarea divină e motivul din care Soarele Arzător e cea mai mare flotă de pe partea asta a Mării de Cristal. De-aia navele nu li se scufundă, nici dragonii nu-i atacă.

M-am gândit la privirea goală, moartă, care acoperea ochii lui Lee Lai câteodată. Ce înțelegere poate face o tânără Garosh cu un zeu? Sub ce condiții?

Am continuat să lucrăm, dar în tăcere. Din când în când mateloții trăgeau de frânghii și ne mutau în altă parte, sau ne ridicau mai sus când talazurile cristaline se umflau și riscau să ne tragă în străfunduri. Funia aspră mi s-a strâns pe sub mijloc și mi-am dat seama că o să mă tragă pe punte în curând. Aveau grijă ca răutățile lor să nu lase urme. Ceilalți copii rămâneau agățați de frânghii până se lăsa noaptea și nu mai vedeau să lucreze.

— Deci, cu e cu ea? m-a întrebat Rahu.

M-am uitat strâmb la el, nesigur de sensul întrebării. El s-a împins cu piciorul în chilă și s-a tras mai aproape. A reluat, cu voce joasă.

— Știi tu. Când sunteți doar voi.

M-am simțit jenat.

— Câteodată… mă sperie, am zis și am remarcat în ochii lui că știe despre ce vorbesc. Dar de obicei doar mă vrea pe aproape. Vorbim, jucăm jocuri. Uneori îi cânt.

Rahu a rămas cu gura căscată. Știu că mulți credeau că Lee Lai mi-a răpit virginitatea cu mult timp în urmă, că poftele ei sunt dezlănțuite.

Am ridicat din umeri.

— Bine, dacă nu vrei să-mi spui, mi-a tăiat-o Rahu, cu răceală.

Nu mi-a plăcut vocea lui. Nu voiam să creadă că-l mint.

— Când s-o întâmpla ceva… m-am grăbit să zic și am simțit curiozitatea lui trezindu-se iar la viață.

— … o să-ți spun, da? am șoptit.

A rânjit și eram prieteni din nou.

 

Vin zorii, și odată cu ei și Rahu. Pășește spre noi de-a lungul coastei, păstrând distanța față de valurile sclipitoare, lucioase. Prietenul meu a crescut – e bărbat acum, hărșit în lupte, plin de mușchi și tatuaje. Picăturile ce i-au fost imprimate pe pomeți sunt clar vizibile, chiar și de la distanță. Azi se potrivesc simțămintelor sale, de frică și depresie. Simte că merge la moarte.

Îi ies în cale. Îi întind palmele ca salut și le strânge. Pentru o clipă îmi amintește de băiețelul care a fost, pe vremea când lacrimile erau adevărate pe obraji, nu desene. Îmi dau seama, cu uimire, că de atunci nu l-am mai văzut plângând. Și, totuși, tot Smiorcăilă i se zice.

— Bine ai revenit, Rahu, îi spun cu blândețe.

Mă privește pe sub sprâncene și încearcă să-mi citească expresia feței, ca să-și ghicească soarta.

— Ululian, prietene, zice.

— Te așteaptă, îl anunț și-i arăt cu un gest coliba în prispa căreia Lai stă în picioare, cu brațele încrucișate peste piept.

Azi e îmbrăcată în portul pe care l-am adoptat de curând, cu o tunică bogat împodobită și cu pantaloni ngai largi, purtați de cei de pe uscat iarna, când soarele arde prea tare.

Rahu dă din cap și merge spre ai khi. Îngenunchează. Lai face un semn nerăbdător și el se ridică. Începe să vorbească. Lucruri care nu mă privesc.

În golf, la douăzeci de picioare deasupra suprafeței sticloase, plutește flota geamănă a Soarelui Arzător. Ce-a mai rămas din ea. Cele mai bune corăbii și echipaje ale lui ao khi s-au scufundat odată cu Lee Poi.

De pe țărm pot vedea până departe, peste valuri. Fără norii vaporoși care sclipesc la orizont, un privitor mai puțin cunoscător ar crede că nici nu e acolo vreo mare, sau că suprafața sa e mult mai jos decât în realitate. Multe nave planor insuficient de precaute au fost prinse-n furtuni ridicate de zei și s-au scufundat în valurile nevăzute, întru pieire eternă.

Atenția mi-e distrasă de vocile ridicate.

Rahu și Lai se contrazic. Îl văd că gesticulează grăbit, în timp ce ea rămâne neclintită, aruncând numai câte un cuvânt din când în când. Fața sa e inexpresivă și nu dezvăluie nimic. Îmi aud numele și presupun că mă cheamă. Mă duc spre ei, dar când ajung aproape tac, posaci.

— Ce-i? întreb eu, curios.

Lai se întoarce spre mine. În ochii săi de culoare mării de cristal văd rara sclipire caldă rezervată de obicei doar pentru mine și ao khi-ul său, acum mort.

— Lian, trebuie să plecăm pe mare. Spre vârtejul care l-a prins pe Lee Poi.

 

Vizitele ao khi-ului Lee Poi erau întotdeauna motiv de sărbătoare. Când se reuneau soții, și flotele se adunau, la puterea lor maximă. Relațiile se întăreau, se stabileau alianțe, se făceau sau onorau promisiuni. Pe fiecare corabie se găteau ospețe ale căror mirosuri te făceau să-ți curgă balele de poftă. Era mâncare pe săturate pentru toți.

Eu primeam o zi liberă.

Reunirea flotelor avea loc la fel, de fiecare dată. Lee Poi stătea pe puntea navei sale, îmbrăcat în ținută completă de luptă, cu un harpon de război sprijinit de picior. La brâu avea un iatagan, cu teaca de piele întotdeauna stropită de sânge. Se zicea că pentru ao khi era o chestiune de onoare să nu spele sângele dușmanilor de pe el până nu se regăsea cu soția sa. Trebuia ca Lee Lai să vadă cum bărbatul ei și-a făcut datoria față de flotă. Deseori, ao khi mirosea atât de puternic încât te lua cu amețeală. Își purta părul lung și roșu legat într-un coc neglijent în vârful capului.

Lai stătea și ea pe punte, poziția sa și-a navei replicând-o în oglindă pe cea a soțului. Cei doi lideri Garoshi se întâlneau drept egali.

Când corăbiile trăgeau una lângă alta, între ele se cobora o punte. Ao khi urca pe ea dintr-un capăt, ai khi din celălalt. La mijloc își zâmbeau și-și mângâiau fața, trecând degetele peste cicatricile noi sau strângând brațele pentru a-și testa puterea. Când se sărutau, întreaga flotă erupea în ovații.

După întâlnire, Poi și Lai se duceau în cabina pregătită pentru ei. Nu mai ieșeau de-acolo cât dura reuniunea.

În primii mei ani alături de Garoshi, acest eveniment ce avea loc la fiecare câteva luni era și pentru mine un motiv de sărbătoare. O perioadă de bucurie și libertate. Alergam peste nave împreună cu ceilalți copii, mâncam până simțeam că plesnesc, aruncam oasele-n mare și le priveam cum se scufundă.

Pe măsură ce a trecut vremea, nopțile petrecute de Lai cu soțul ei au început să mă ardă, hrănite cu gelozie. Posesivitatea aceasta a apărut la câteva luni după ce Lai m-a făcut bărbat.

Pierderea inocenței a fost o experiență șocantă, de neuitat. M-a făcut s-o iubesc pe Lai. După stângăciile de început, inevitabile, am învățat să-i ofer și ei plăcere. Stăteam treaz noaptea, ceasuri întregi, cu gândul la rotunjimile ei și la cum oftează când o mângâi cum trebuie. De aceea, uram ideea că și ao khi o atinge la fel. Mă simțeam umilit că el știe să-i facă lucruri pe care eu nici nu le bănuiam.

Știam că nu am dreptul să simt așa ceva.

Chiar și-așa, am început să mă trezesc dimineața înaintea celorlalți, ca să găsesc un loc de unde să-i pot vedea pe cei doi, soț și soție, cum ies din cabină și-și iau la revedere. Poi știa că mă uit, fiindcă uneori zâmbea în direcția mea înainte s-o sărute.

Știa și Lai. Bineînțeles că-și dăduse seama.

Chiar și-așa, tot ofta când Poi o strângea în brațe și-i zâmbea, cu ochii strălucitori, la sfârșitul sărutului prelung. În nopțile după timpul petrecut cu el, Lai nu mă chema să-i țin de urât, deși cu siguranță realiza că așa doar îmi întărâtă și mai tare sentimentele copilărești.

Anii au trecut și pasiunea mea s-a mai răcit. M-am împăcat cu rolul meu. Eram ao dai pentru șefă, un bărbătuș de companie. Tandrețea pe care o simțea Lee Lai pentru mine nu a crescut, dar nici nu s-a stins. Viața noastră în triunghi a continuat, o viață în care eu nu aveam vreo putere, onoare sau libertate, dar în care aveam impresia că sunt norocos. Am învățat să privesc vizitele lui Poi cu noblețea unui generos binefăcător. Până la urmă, eu aveam mereu parte de Lai, pe când Poi numai din când în când.

 

Lai își pune palma peste a mea, încleștată de balustradă. Îi strâng în pumn unghiile împodobite.

La prova îl văd pe Rahu, privind marea cu o expresie de gravitate întunecată. E mai priceput decât mine, la multe. El nu-i ao dai pentru nimeni, o jucărie sau animal de casă. El este un prădător. A fost obligat să învețe duritățile vieții de Garosh în cu totul alte feluri decât mine. El a luptat, a jefuit, a ucis.

Acestea l-au întărit. Dar nu l-au făcut să fie crud.

Deschid gura să mulțumesc, dar Lai îmi face semn să tac.

— Mi-ai cerut să fiu miloasă cu el și am fost, îmi zice. Să nu uiți asta.

Călătoria spre vârtej a durat două zile, cu marea calmă tot timpul. Mulți spun că zeii ne privesc binevoitori.

Dar nu-i adevărat. Zeii vor ceva de la noi, de aceea ne-au lăsat să trecem.

În seara celei de-a doua zile, Rahu urcă pe nava noastră. După ce termină de sfătuit cu Lai, mă așez lângă el și stăm așa o vreme. Noaptea e fierbinte. Își dă cămașa jos și se ghemuiește cu un geamăt, de parcă ar fi îmbătrânit ani în aceste zile. Îi întind niște iarbă durung, pe care obișnuim s-o rulăm în hârtie și s-o fumăm. Când arde, scoate un fum dulceag care calmează nervii încordați de Marea de Cristal.

Rahu mă refuză cu o fluturare a mâinii. Acceptă în schimb niște vin. Bea o înghițitură copioasă direct din sticlă, își șterge fața cu podul palmei și spune:

— Tot băiat frumos ai rămas.

Nu a mai zis vreodată ceva despre cum arăt eu, despre motivul poziției mele favorizate printre Garoshi. Încerc să-mi dau seama dacă-i un compliment sau un reproș.

— Nu-i de mirare că te place așa mult.

Trunchiul lui Rahu e acoperit cu cicatrici, mai vechi sau mai noi. Unele par să fie mai adânci decât s-ar crede la prima vedere. Peste altele și-a tatuat imagini și simboluri, ca și cum ar fi vrut să nu uite cum le-a obținut. La Rahu, Ka’Los este ascuns. Cândva, mi-a zis că la el semnul Soarelui Arzător e pe coapsă, sus, lângă pântece. Ceea ce m-a făcut să mă întreb cum a fost oare copilăria sa, petrecută în cală.

— Cred că ai aflat că ai khi își caută deja alt soț, zice Rahu.

— Desigur.

Ridic din umeri de parcă nu m-ar păsa, dar încep să-mi dau seama că nu m-am gândit serios la fapt. Întotdeauna am crezut că poziția mea este eternă. Garoshi au flote gemene. Soț și soție. Ao khi și ai khi. Poi și Lai.

Dintotdeauna, Poi și Lai.

Dar nu mai este așa. Poi a murit. Lai e singură. Gândul la un soț nou mă îngrijorează mai tare decât vreau să recunosc.

Ai khi poate conduce întreaga flotă, șoptesc.

— Cine-i stăpânește pe Garoshi trebuie să fie necruțător, puternic, viclean, zice Rahu. Astfel de oameni devin prea ușor tirani. De-aia e nevoie de un taler care să echilibreze balanța. Ao khi pentru ai khi, și ai khi pentru ao khi. Un șef puternic în contrapartidă cu un șef puternic.

Mai ia o înghițitură de vin și apoi acceptă și iarba durung.

Lee Lai își caută deja balanța.

Cuvintele lui Rahu cad la fel grele ca ultimele raze de soare.

Trage din țigară, își ține răsuflarea și lasă fumul să unduiască încetișor. Îmi aruncă o privire care-mi dă fiori, de parcă m-ar cântări. Niciodată n-au părut mai nelalocul lor lacrimile de pe obraji. Îmi vine să tremur.

— Dar mai întâi trebuie să-și plătească datoria față de zeul care-a făcut-o ai khi atât de tânără.

Rahu se ridică în picioare, cu tot cu țigara.

— La asta să te gândești, frumușelule.

Mă cotropesc gândurile și nici nu aud când mă strigă Lai. Mă ridic și mă duc la ea. Simt în spate privirile geloase ale bărbaților și femeilor din echipaj. Toți o iubesc pe Lai – majoritatea fără vreo speranță de răspuns. Inclusiv Rahu.

Soarele arzător se scufundă în mare și nu o mai văd în fața ochilor decât pe Lai, iar ochii ei doar pe mine. Stă în ușă la intrarea în cabină și strălucește de parcă ar fi de aramă. Trec pe lângă ea și Lai închide ușa.

Înăuntru e liniște. Se apropie de mine.

— Ululian.

Zâmbește și face gropițe în obraji. Rară priveliște, de care doar eu am parte.

O iau de mijloc și ne sărutăm, lung. Pielea ei încă mai miroase a fructe bun, ca cele pe care le-am mâncat în coliba de pe țărm. Vorbele lui Rahu nu-mi dau pace. Prind viață proprie în minte și-mi otrăvesc sufletul. Un nou ao khi.

De ce n-aș fi eu?

Cu puțin înainte de răsărit, vedem vârtejul. Chiar sub suprafață se întrezărește un dragon care înoată în rotocoale. Trupul său de vierme e atât de lung încât ar ajunge cu ușurință de la prova la pupa a trei din cele mai mari nave ale noastre. În apa străvezie, pare și el de sticlă. Mă întreb de câte ori nu am trecut peste vreun dragon nemișcat și nici nu am știut.

Fiara se rotește încetișor, lenevos, chiar pe muchia vârtejului. Înoată cu asemenea ușurință încât mă înspăimântă.

— Din cauza dragonului a apărut vâltoarea.

Lai stă lângă mine, ochii ei de cristal fixați pe unduirile bestiei.

— Acum a lăsat apa să se liniștească. După cum povestește Rahu, când s-a scufundat flota lui Poi vârtejul se ridicase mult deasupra mării. Era un adevărat taifun. Poi nu a avut nici o șansă de scăpare.

Mă holbez la viermele uriaș, cu solzii săi sticloși, și nu-mi pot desprinde privirea.

— Cum așa? Cum poate un animal, chiar și-atât de mare, să provoace așa ceva?

— Cine știe? ridică Lai din umeri. Poate că au puteri de care nu știm. Poate folosesc vreo magie submarină de care nu am aflat încă.

— Sau poate că zeii…

Lai dă clatină din cap.

— Zeii nu au decât o singură putere: să-i stăpânească pe dragoni.

Curiozitatea mă copleșește și nu mă pot abține, așa că o întreb:

— I-ai întâlnit?

Se întoarce spre mine și pentru o clipă cred că nu-mi va răspunde, că nu suntem egali, că nu am cum să fiu următorul ao khi. Ideea, odată formulată ca gând, mă cutremură. De ce nu eu? Îmi cobor privirea ca să-mi ascund confuzia, apoi ridic ochii direct spre mare.

— Unul, zice Lai. Acum ceva ani.

Îmi adun curajul s-o privesc și văd că are de gând să-mi povestească.

— Eram tânără, mai tânără decât acum. Poi tocmai mă luase de concubină.

Îmi aruncă o uitătură scurtă.

— Îi eram dai, ce ești tu pentru mine acum. Am dat peste o furtună, ro’bash-ul meu s-a pierdut de flotă și m-am rătăcit. Nu am priceput atunci lucruri despre care acum știu că-s reale.

— Furtuna fusese provocată de-un dragon, îi iau eu vorba din gură.

Ea dă din cap.

— Vântul m-a împins în ochiul furtunii și acolo am dat peste unul dintre zei. Mi-a apărut în forma unui bătrân îmbrăcat în robă, cu părul alb prins în coc. Avea fruntea mare și ochi blânzi, plini de înțelepciune.

Își trece mâna peste frunte, de parcă și-ar reaminti cum arăta zeul.

— Era călare pe-un dragon. Sau stătea în picioare pe spatele fiarei. Nu-mi mai amintesc. Vânturile urlau în jurul nostru și Marea de Cristal s-a deschis sub barca mea ca un hău fără fund.

Nu mă pot abține și privesc spre vâltoare. Mă întreb dacă nu cumva Poi și flota lui se află în fundul vârtejului, întregi dar nevăzuți, ori au fost sfărâmați și împrăștiați în patru zări. Lai vorbește singură:

— Zeii cer sacrificii. Dar carnea, oamenii, comorile neprețuite nu au valoare pentru ei, nu în sine, subliniază ea fiecare cuvânt, ci doar oferite ca sacrificiu. Ce contează e cât de mult valorează ofranda pentru cel ce-o dăruiește. Zeii nu se hrănesc din ce se dă, ci din ce se pierde, prin renunțare.

— Erai ofrandă?

Din partea lui Poi”, gândesc, fără să pot evita furia către ao khi-ul mort.

Lai neagă și râde printre buzele strânse.

— Nu, nu eram importantă pentru el pe atunci. Zeii mă voiau… ca pe o aluzie, aș zice. Uciderea mea i-ar fi reamintit lui Poi că a făcut, demult, o promisiune. Marea nu cunoaște mila, iar el nu i-ar fi ajuns stăpân fără ajutor divin. Uitase că un pact cu un zeu nu poate fi rupt. Plata nu poate fi evitată pentru totdeauna.

— Și ce i-au cerut?

— Mama.

Dragonul trece pe sub navă și ne împroașcă babordul cu spumă otrăvită. Solzii fiarei, fiecare mai mare decât un cap de bărbat, par transparenți, dar sub ei nu se vede altceva. Doar și mai multă transparență, ca și cum ar fi compus din lichidul clar al mării prin care numai bestiile de felul său pot înota. O creatură imposibilă, dar cu putere indiscutabilă. Ce se întâmplă cu cei devorați de balaur? Devin cadavre mutilate, prinse în pântecele fiarei ca într-o sticlă? Dispar? Încetează pur și simplu să mai existe?

Încerc să-mi imaginez o Lai mai tânără decât cea de lângă mine. Cu pielea mai moale, cu mai puține cicatrici, stând pe putea navei sale micuțe față în față cu un zeu al mării, în mijlocul unei furtuni.

— Și ce s-a întâmplat?

Își duce o mână la piept și-o trece peste conturul tatuajului Ka’Los.

— Am negociat cu el. Am stabilit un pact propriu.

— Te-a lăsat să pleci?

— S-a uitat în sufletul meu și a văzut acolo o putere mai mare decât ce ar fi obținut prin moartea mea. A întrezărit un viitor măreț și m-a trimis să-l îndeplinesc. Cu anumite condiții.

I se întinde peste buze un surâs deznădăjduit. Își ridică palma spre obrazul meu și-mi mângâie bărbia cu degetul mare.

— După ce m-am întors, Poi a plecat pe mare cu mama sa și a venit înapoi fără ea. Zeul a fost mulțumit de ofertă, iar Poi…

Lai râde, amuzată de amintire.

— … după aceea Poi a avut mai multă nevoie de mine decât oricând. Două apusuri mai târziu, am înlăturat-o pe ai khi, în luptă dreaptă.

Lai mă privește, serioasă, dorindu-și să înțeleg.

— Nu m-a ajutat vreun zeu în acea zi. Mi-am câștigat poziția prin forța proprie, ca orice khi Garosh.

Mă rup de povestea ei. Vântul s-a întețit și-mi flutură părul. Dragonul a devenit agitat și se rotește mai repede în jurul vârtejului. În urma sa, talazurile de cristal se rostogolesc în clocot.

Lai strigă spre echipaj să fie pregătiți dacă valurile urcă prea sus.

— Lian…

Se lipește de mine și trupul mi se umple de dorință.

În spate ei răsare fața întunecată a lui Rahu.

— E vremea.

Lai se uită la el și dă din cap. Își lipește buzele de ale mele și apoi de tatuajul care-mi împodobește încheietura.

— În numele lui Ka’Los, jur că te-am iubit mai mult decât pe oricine altcineva în viața asta.

Încerc să deslușesc ce ascund vorbele ei. Tocmai și-a mărturisit public dragostea față de mine? După atâția ani? Rahu se întoarce, dar în ochii lui apuc să văd dorința.

Încă încerc să înțeleg atunci când Lai îmi pune mâna pe piept și mă împinge peste bord. Îmi strig uimirea. Vântul mă îmbrățișează.

Pe măsură ce cad, mă gândesc la Rahu, singurul care s-a mai întors din vârtejul ce l-a înghițit pe Poi cu flotă cu tot.

Zeul nu l-a eliberat pe Rahu ca să-i ducă un mesaj lui Lai. Mesajul era moartea lui Poi. Rahu trăiește fiindcă a negociat cu zeul, la fel ca și Poi și Lai înaintea sa. I s-a oferit milă și ani de glorie pe Marea de Cristal.

Prietenul meu Rahu, Smiorcăilă, care acum e puternic, nemilos, viclean.

El va fi următorul ao khi. Mi-e la fel de clar ca și faptul că soarele răsare zi de zi și arde marea sub razele sale.

Trupul meu atinge valurile și pricep că, dacă o să văd vreun zeu călare pe-un dragon, nu un pact îmi va oferi. Nu aș fi avut cum să ajung eu ao khi, fiindcă nu am suflet de conducător, ci de slujitor. Spre deosebire de Rahu sau Lai, nu sunt puternic și nici șiret, ci doar frumos.

Atât de frumos că mă invidiau și bărbații și femeile.

Atât de frumos că Lai l-a sacrificat pe Poi cu tot cu flotă ca să mai câștige puțină vreme alături de mine. De aceea m-a dus în coliba de pe plajă și m-a ținut departe de mare. Voia să mă salveze.

Când mă înghite Marea de Cristal, pricep în sfârșit că eu sunt ofranda pretinsă de zei, pierderea atât de dureroasă pentru Lai încât să fie răsplătită cu stăpânirea mărilor. Eu sunt cea mai prețioasă comoară pentru inima ei.

Acum știu ce valoare am.

Dragonul se răsucește ca un dansator în talazurile din depărtare și pornește către mine. În fălcile-i căscate, rânduri de dinți ascuțiți sclipesc de parcă ar fi cioburi de cristal. Deschid gura și respir, iar apa de sticlă îmi umple pieptul.

Îmi deschid brațele și îmbrățișez moartea, așa cum am îmbrățișat și iubirea.


Text tradus din finlandeză în engleză de Owen Witesman și din engleză în română de Miloș Dumbraci.
Povestirea Frumușelul, în engleză The Beautiful Boy, a fost publicată în Never Stop, Osuuskumma International 2017 (an anthology of speculative fiction for the Worldcon 75) iar în limba finlandeză Kaunis Ululian în Kristallimeri anthology, Osuuskumma Publishing 2015.
Credit foto: Outi Puhakka.
Multe mulțumiri lui Darius Hupov și J.S. Meresmaa.
Povestire publicată cu permisiunea scrisă a autorului, atât în versiunea online, cât și în cea tipărită a revistei Helion.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!