Li s-a pus pata pe mine de când m-au văzut, mi-am dat seama imediat.

Șeful de secție, cu brațele încrucișate peste piept și buzele strânse pe sub mustață, m-a fixat cu privirea. Țesătoarele au rămas în picioare lângă mașinăriile lor și și-au aruncat priviri cu înțeles. Copiii care lucrau acolo s-au oprit din dereticat și m-au privit cu ochișorii lor scufundați în orbite. Maiștrii Lomax și Idestam, ca și Henriksson, supraveghetorul, nu au remarcat nimic. Erau prea entuziasmați.

Idestam mi-a arătat unde o să lucrez, în fundul țesătoriei.

— O să fie ceva incredibil! a zis.

Aliniate pe ambele părți ale intervalului, zeci de războaie de țesut țăcăneau în ritm febril, iar podeaua duduia: dum-dum-dum. Prin ferestrele murdare se strecura câte ceva din lumina zilei, iluminând cadrele și capetele cu ace. Firele dintre ele străluceau precum coardele aurite ale vreunui instrument muzical. Am încercat să-mi șterg din minte privirile insistente și m-am concentrat la pulsul, care făcea fabrica să respire precum o fiară vie. Dacă m-ar fi întrebat careva diferența – între fabrică și o ființă – nu aș fi avut vreun răspuns. Pentru mine, ambele erau lanțuri de acțiuni în cooperare pentru atingerea unui scop.

— Păi, cam asta ar fi, a adăugat maistrul Idestam.

M-a împins într-o poziție prin care întorceam spatele sălii. Drept în fața mea aștepta utilajul. Un schelet solid de metal, cu rotițe și fire ordonate. În spatele mașinăriei, un perete înalt de cărămidă roșie, zgâriată. Mi-a venit să număr cărămizile ca să mă calmez, însă vocea lui Idestam m-a întrerupt.

— Hai să trecem la instruire.

Henriksson, supraveghetorul, însoțit de Svan, șeful de secție, s-au apropiat și timp de jumătate de oră mi-au arătat piesele războiului și cum funcționează. M-am străduit să înțeleg și să rețin tot ce-au zis. În caz de probleme, Svan urma să fie în continuare primprejur. Reziduurile de bumbac aveau să fie măturate de copii. Țesătoarea cea mai apropiată, Reeta, urma să ducă la oficiu rola mea de țesătură, împreună cu ale ei, iar maistrul Lomax să o verifice. Mașinile porneau dimineața la 5, la 9 era pauza pentru micul dejun, iar prânzul de la 2 la 3. Ziua de lucru se încheia la 7 jumătate seara.

— Noaptea oprim turbinele, mi-a zis supraveghetorul. Dar fabrica nu doarme. În sala rotativelor se lucrează uneori și mai târziu. Mai sunt și paznicii de noapte, firește.

Am dat din cap, dar în același timp mă străduiam cu disperare să organizez informațiile în minte. Maistrul Idestam m-a bătut pe umăr.

— Va fi totul bine, o să vezi. Doar fă ce te-am învățat. O să-ți ia niște timp să te adaptezi.

Așa a început prima mea zi în fabrică. Aproape imediat, cartelele perforate au început să tresalte prin cititor, suveica să șuiere și cârligele atașate la ancii să se rotească. Urzeala de pe grindă să se subțieze, ghemul de țesut să scadă și postavul să se ruleze pe sulul din fața utilajului. Maistrul Idestam a rămas pe loc, privindu-mă și trăgându-se de mustăți. Din când în când, s-a apropiat și a făcut ici-colo câte un reglaj. Henrikkson a inspectat ce am produs și treptat a trecut de la îndoială la încuviințare. Svan, șeful de secție, a păstrat distanța, tot cu brațele încrucișate și o linie adâncă pe mijlocul frunții.

La vremea pauzei de prânz, rola de material era gata pentru a fi verificată în oficiu. Henriksson, supraveghetorul, ne-a anunțat că o va controla personal, ca o excepție datorită inițierii mele. A luat sulul și a ieșit împreună cu maiștrii.

Dum-dum-dum-ul care scuturase podeaua a început să se stingă, odată cu plecarea muncitoarelor la masă.

Unul dintre măturătorii puberi a venit spre mine, cu un coș. Nu avea pe față vreo expresie de repulsie, doar o urmă de teamă pe care nu am înțeles-o. Cu mișcări iuți, eficiente, a curățat mașinăria și de jur împrejurul ei. Nu era permis bumbacul pe jos, din cauza riscului de incendiu. M-a privit fugar cu ochii săi de culoarea apei. Am dat să-i spun ceva liniștitor, dar chiar atunci ochii i s-au lărgit, a înhățat ultimii câlți și a șters-o.

M-am întors. În spatele meu se afla Reeta, cu pete de grăsime și scame pe șorț.

— A trebuit să ne aducă așa ceva pe cap, a șuierat spre mine. Ar vrea să stau în genunchi pe lângă tine? Nici măcar nu mă plătesc în plus.

Dintr-o dată, aerul mi s-a părut plin de praf sufocant. Mi-am coborât privirea spre degetele încleștate pe mânerul caierului. Forma încheieturilor. Am început să număr. Un, doi, trei…

Părul mi-a fost răvășit de-o pală de aer.

— Creaturile ca tine nu-s binevenite aici. Ai face bine să nu uiți asta, cap de aramă.

Și-apoi s-a întâmplat, o surpriză totală. Ceva de neimaginat pentru mine până atunci. Capul mi s-a aplecat violent într-o parte, gâtul mi-a pârâit destul de tare și vederea mi s-a încețoșat.

Reeta mă pocnise. M-a pălmuit cu toată forța. După aceea, sunetul pașilor grei  s-a îndepărtat.

Mi-am îndreptat gâtul, cu mare grijă.

Am numărat cărămizile din perete până m-a calmat rutina cifrelor.

 

2.

A doua zi am fost prima în secție. Războiul meu a fost primul care a înghițit un ghem ca să-l țeasă în postav. Suveica mea a fost prima care a dansat. Când s-a conturat primul model, m-am simțit copleșită de mândrie ca de-o fierbințeală.

De-abia așteptam să arăt ce pot. Nu aveam de gând să intru în jocul Reetei. Voiam să mă concentrez pe muncă.

Încă dinainte de micul dejun, deja l-am chemat pe șeful de secție, Svan, să schimbe ghemul și urzeala.

Svan s-a holbat la rola de țesătură.

— Imposibil, a zis. Nu e toată făcută acum, peste dimineață, nu?

Tăcerea mea i-a oferit răspunsul.

— La naiba, Idestam a avut dreptate. Și moșul ăla bășinos de Lomax o să cadă-n fundul său gras când o să audă.

Unele dintre vorbe i-au fost acoperite de țăcănitul și bubuitul din hală, dar ca să-i arăt că discuția s-a încheiat am ridicat capacele care țineau grinda pe loc. Inactivitatea mă deranja. Voiam să mă afund iar în ritmul utilajului, să aud zdrăngănitul și șuieratul grinzii și caierului, ciripitul acelor și cloncănitul sumbru al cartelelor. Un cântec pe care deja îl învățasem și-l iubeam – imnul mașinilor. Indiferent de dezacordurile muncitoarelor, aparatele lor valsau împreună, în armonie.

Șeful de secție a plecat să mai aducă materie primă, iar din mers a trimis-o pe Reeta să ia postavul. S-a albit la față când l-a ridicat.

— Lucrătura diavolului, eu am zis! a scuipat ea. Nu o să rămână așa. Las că vezi tu.

S-a îndepărtat, însă am făcut greșeala să mă întorc și să mă uit după ea. Fără să-și întrerupă lucrul, țesătoare după țesătoare și-au ridicat ochii și au observat rola de postav din brațele Reetei, iar ea le-a spus câte ceva în timp ce a înaintat pe interval. Nu am putut distinge cuvintele în atâta gălăgie, dar ei le-au înțeles, căci privirile li s-au rotit spre mine, pătrunzătoare.

Când a deschis ușa din capătul sălii, s-a produs curent și-o pală puternică de aer s-a repezit peste podea. Câlții de praf s-au ridicat către tavan. Când a ajuns la mine, i-am simțit răceala în încheieturi.

Una dintre muncitoare, cea care lucra lângă Reeta, s-a îndepărtat de război de parcă ar fi dat să vină spre mine. M-am întors degrabă către utilaj. Am simțit frica lipindu-se de mine.

 

Dar cel care s-a apropiat a fost Svan. Gâfâind, a lăsat jos ce căra. M-a fascinat roșeața din obrajii săi.

— Vine imediat și supraveghetorul Henriksson cu urzeala, mi-a spus și s-a dus în spatele aparatului ca să desfacă grinda. O să încerce să-l aducă și pe Lomax.

M-am uitat în stânga mea, cu grijă. Colega Reetei se întorsese la locul ei, dar simțeam că încă mă privește. Ghergheful a tresăltat când Svan a trântit grinda. A continuat să meșterească, spunând:

— Cândva am fost și eu țesător, să știi. M-au avansat acum câțiva ani. Și bine au făcut, fiindcă nu eram așa strălucit la războiul de țesut. Câștigam cinci mărci, pe când cei pricepuți făceau zece. Doar atât postav reușeam eu să produc săptămânal.

A chicotit.

— Acum e mai bine. Cu mașinăriile mă descurc mai ușor. Ascultă la mine, ele vor schimba lumea, fără cale de întors.

Părea aproape fericit.

— Deja se întâmplă asta, a continuat. Schimbarea. Omul nu a fost creat ca să robotească precum o mașină. Mi-aș dori să trecem odată de perioada asta de început și să ne împăcăm cu ideea că vin lucruri mai bune.

A sunat clopotul pentru micul dejun. Lucrătoarele au început să se foiască, unele să plece de la locurile lor, altele doar să scoată sendvișuri și să muște din ele în timp ce continuau să muncească.

— În sfârșit, uite că vin și maiștrii, s-a îndreptat Svan. L-au găsit și pe Idestam.

Am simțit un fior de bucurie când aud numele stăpânului meu. O să fie mândru de mine? Să-i spun oare despre amenințările Reetei? Știam că el e singurul care mă înțelege. Dacă am fi fost singuri, mi-aș fi adunat curajul și aș fi încercat să-i povestesc. Indiferent de bunătatea sa, nu aveam încă încredere în șeful de secție, iar cu maistrul Lomax n-avea rost să discut. Nu cunoșteam vreo limbă comună. Toți maiștrii din fabrică știau doar engleză. Uneori pricepeau puțin suedeza, însă lucrătorii finlandezi aveau nevoie de traducător. Dacă nu ar fi fost Idestam…

— Cine a schimbat cartelele de dimineață? a întrebat supraveghetorul Henriksson, poruncitor.

— Nimeni, domnule, s-a bâlbâit Svan. Cel puțin nu știu eu.

Mi-am dat seama că nici el nu se aștepta la acel ton. Până atunci, credeam că maiștrii vin datorită vitezei mele de lucru.

— S-a întâmplat ceva?

— Modelul. Nu e cel stabilit. Uite.

Supraveghetorul a întins o bucată de postav peste utilaj.

Șabloane complicate, geometrice, se împleteau prin material în rânduri ornamentale. Pătrate întunecate alternau cu unele deschise la culoare, fiecare rând diferit de celelalte. Captivat, am apucat postavul și mi-am trecut degetele peste model. În minte au început să mi se contureze cuvinte. Dintr-o dată, am realizat ce se întâmplă și am încremenit.

Citeam.

Erau litere, nu modele.

Uimit, mi-am ridicat privirea spre maistrul Idestam, care-și trecea degetele prin barbă, contemplativ. Nu a remarcat starea mea, nici revelația ascunsă în șabloane.

— O fi vreo glumă.

— Încă vreunul ca Matti Nebunul, pus pe farse? a gemul Henriksson. Svan, să rezolvi problema și să schimbi cartelele. Nu putem vinde o asemenea cârpă.

Înainte să apuc să-i fac vreun semn lui Idestam, maiștrii s-au îndepărtat. Mormăind, Svan s-a apucat să schimbe cartelele. Bucata de material rămăsese pe aparat. Am pipăit-o și m-am minunat. În minte, am repetat mesajul.

Nu te teme. Să nu-ți fie frică. Totul va fi bine.

 

3.

În lumina palidă a lămpilor pe gaz, umbrele războaielor de țesut se întindeau prelungi și fragile. Tocmai se terminase ultima rolă de postav pe ziua aceea.

În fundul capului, o durere surdă mă lovea precum un ciocan. Nu se datora numai gălăgiei și privirilor încărcate de ură, ci bățului Reetei. De fiecare dată când venise după rola de postav, mă altoise cu sete.

Țesusem multe suluri după ce schimbase Svan setul de cartele, o cantitate nemaiauzită de produs finit. Un izvor de șoapte începuse să se infiltreze prin marea de gălăgie.

— Blestemată să fii, clocotise Reeta, o faci dinadins, nu-i așa? Ca să alerg eu de colo-colo și să nu am timp de propriile-mi role.

Prima oară m-a pocnit cu mâna, dar aveam craniul solid, așa că după aceea a trecut la băț.

M-a acoperit și cu ocări. Hoață. Scandalagioaică. Favorizată de șefi.

Hala filaturii mi s-a părut ba fierbinte, ba friguroasă. Mi-a fost greu să mă adaptez la variațiile de temperatură.

Reeta s-a apropiat pentru ultimul sul. Henriksson trecea prin apropiere, așa că nu a venit și cu bățul.

— Am vorbit și cu restul, mi-a zis Reeta. Toți gândim la fel. Dacă nu o lași mai moale, o să avem noi grijă să încetinești. Nu se poate ca o creatură de soiul tău să intre aici și să ne fure slujbele. Dacă vrei să-ți pierzi capul, ține-o tot așa.

Nu i-am răspuns, așa că s-a aplecat spre mine.

— Au uitat să-ți pună și-o limbă în gura aia? Lucrătura diavolului, asta ești.

Avea o sclipire rea în ochi. S-a uitat scurt peste umăr, apoi la degetele mele de pe caier.

Nu am observat semnele – după aceea a fost prea târziu.

M-a prins de arătător și l-a răsucit. Am auzit un trosnet. O conexiune s-a răsucit în partea greșită. Apoi am simțit-o. M-am înfrigurat. Durerea a trecut prin mine ca un șoc electric.

— Asta o să te mai încetinească.

Am deschis ochii. Nici nu-mi dădusem seama că i-am închis.

Reeta plecase.

Durerea a scăzut treptat. Degetul strâmb părea un obiect străin. Mi-am prins mâna rănită. Maistrul Idestam. El ar ști ce-i de făcut. M-am întors către hală, sperând să-l văd pe supraveghetorul Henriksson, dar sala era aproape goală.

Normal. Nu mai mergea nici un utilaj. Doar câțiva copii măturau intervalele și curățau mizeria unsuroasă de pe mașinării.

Am adormit imediat, chiar acolo. Nu am altă explicație – am clipit și venise dimineața.

Fabrica s-a trezit la viață, război după război. Țesătoarele s-au dus la locurile lor, târșâindu-și picioarele. Rotițele și curelele de transmisie au început să se învârtă deasupra aparatelor. Destul de repede, freamătul familiar a pornit să cutremure podeaua, cartelele perforate să fluture nebunește și norii de puf de bumbac să înăbușe aerul.

Degetul meu stricat nu mai era bun de nimic. Trupul mi-l simțeam înțepenit. Am început să țes precaut, însă am intrat degrabă în ritm. Reeta se înșelase. Nu mă împiedica un singur deget rupt. Totuși, amenințările ei cu lucruri mai rele mi-au țipat în minte, așa că am încetinit. Mi-era de ajuns să știu eu că pot fi la fel de rapidă.

Rotire după rotire, bumbacul s-a adunat în natră. Am urmărit modelul pe măsură ce se contura și, minut după minut, am fost tot mai nedumerită. Nu era același cu cel din ziua anterioară. Nu provenea din setul de cartele instalat de Svan, șeful de secție.

După ce s-a format primul rând, am înțeles ce se întâmpla.

Idestam, ziceau literele, cheamă-l pe inginerul Idestam.

Am vrut să aflu dacă se mai ascund și alte mesaje în cartele, așa că am iuțit ritmul.

Caierul s-a izbit de grindă, suveica a dansat înainte și înapoi. Mișcarea precipitată a acelor părea să formeze o ceață. Am apucat mânerul de parcă aș fi fost posedată și m-am concentrat asupra modelului.

Ești în pericol. Fugi din fabrică. Să nu rămâi peste noapte, că dacă o faci

— Scârbă păcătoasă!

Un băț m-a plesnit peste degete. Reeta m-a înhățat de ceafă și țesutul s-a întrerupt.

— Nu pricepi de vorbă bună, ai? Poate bățul îl înțelegi mai bine?

M-am strâns și am încercat să mă eliberez.

— Ce se întâmplă aici?

Niciodată nu m-a bucurat vocea lui Svan la fel de mult ca atunci.

— Vă sugerez, doamnă Lonnberg, să vă întoarceți la locul dumneavoastră. Că altfel vă amendez.

— Blestemat să fii cu tot neamul tău, s-a stropșit Reeta, dar mi-a dat drumul. Te crezi mare șef acuma, Svan, așa-i?

— Ei, hai. Sunt doar un muncitor în secția asta. Ca și tine.

— Ți-ar plăcea ca o asemenea chestie să-ți fure locul de muncă?

— Hai, du-te la locul tău.

Reeta a renunțat și s-a retras. Bucuria mea nu a ținut prea mult. Svan a văzut postavul și-a strigat:

— La dracu, nu iar!

Ochi suspicioși fixați asupra mea. Probabil s-a gândit că am vreo vină în toată povestea.

— Fir-ar să fie. Mai bine-l aduc pe Henriksson. Și pe Idestam.

Cheamă-l pe Idestam.

După ce-a plecat Svan, am citit mesajele țesute în pânză.

Să nu rămâi peste noapte, că dacă o faci

Dacă o fac, ce?

Mi-am lăsat degetele lovite peste mâner și am început iar să țes.

 

4.

— Nu l-am găsit pe Idestam, i-a zis supraveghetorul Henriksson lui Svan, care stătea lângă mine. Problema va trebui cercetată cu atenție. Nu vreau să-i trimit lui Lomax încă un sul cu defecte.

Svan a țâțâit aprobator și s-a dus în spatele mașinii ca să verifice cartelele care atârnau din suportul lor.

Mi-am fixat ochii pe zid și am început să număr cărămizile. Cincizeci și două, cincizeci și trei… Durerea din degete a fost alinată de șirul de cifre. Numărătoarea avea un ritm liniștitor.

— Și cât stăm noi pe gânduri, războiul nu lucrează, a continuat Henriksson. Trebuie să-i dăm iar drumul. Poate că inginerii sunt interesați ce-i înăuntrul unei mașinării, dar pe proprietarii de fabrici îi pasă doar ce iese din ea. Dacă nu produce, nu are valoare.

Cincizeci și nouă, șaizeci

Dacă rămâi, o să pățești lucruri mai rele decât un băț peste degete.

— Ei, acuma eu chiar că nu mai pricep, s-a scărpinat Svan în barbă.

— Ce-i? Ce-ai găsit?

Cine vorbea cu mine prin intermediul utilajelor? m-am întrebat. Cine a văzut-o pe Reeta cu bățul?

— Cartelele… setul e cel potrivit. Modelul este corect.

Henriksson s-a dat mai aproape.

— Unde-s inginerii când ai nevoie de ei? a mormăit. Nu are nici o noimă. Cum să difere modelul de cel programat în cartele?

Șaptezeci și una, șaptezeci și două. Îmi doream cu disperare să deslușesc misterul mesajelor. Cum puteau ghici viitorul? Am ignorat vocile bărbaților și m-am afundat în gălăgia bubuitoare a războaielor. Am numărat cărămizile tot mai repede, mai întâi rândurile de la stânga la dreapta, apoi în sus și-n jos până s-a terminat peretele. Am luat-o de la capăt de câteva ori și până la urmă am simțit că se întâmplă. Am găsit ceva în repetiție, un cânt. Un luminiș, un loc liber de zgomot, de conflict. Un spațiu între numere. Un canal.

Nu te teme. Să nu rămâi peste noapte. Dacă o faci, se va întâmpla ceva rău.

Dintr-o dată, am știut ce am de făcut. Pur și simplu, acel vid pe care l-am atins, spațiul nimicniciei, s-a umplut cu vocile bărbaților. Sunete singulare au trecut prin uruitul jos al mașinilor. Am auzit șoapte, nu omenești, ci mecanice. O armată întreagă de mașinării. Ca o sclipire, am perceput că fac parte din ceva mai mare. O acțiune dintr-un lanț de acțiuni care cooperează pentru un scop comun.

Am înhățat caierul. Suveica a alunecat și grinda centrală s-a cutremurat când a încasat impactul.

— Hei! a strigat Svan și s-a îndepărtat de războiul brusc trezit la viață. Ce naiba faci…

— Postavul nu iese bine, nu mai țese! a poruncit Henriksson.

L-am ignorat și m-am mișcat mai iute ca oricând. Voiam să aflu finalul mesajului. Eram sigur că mai are ceva de adăugat. Țeseam atât de repede, că războiul a început să se clatine. Firicele delicate de praf au sărit din cadru precum făina de cartofi de pe șorțul unui brutar. Cârligele au sclipit prin ceața anciilor, iar deasupra lor lamele au strălucit ca stelele. Nu mi-am mai simțit corpul. Extremitățile mi-au dispărut și sinele mi s-a unit cu mașina.

— Oprește-te din țesut, acum! a strigat Henriksson.

— Unde-i Idestam?

Svan părea disperat.

— Mă duc să-l aduc încoace.

Firele de bumbac au curs în natră – bang, bang, bang! – și le-am țesut, iar și iar. Am terminat primul rând și modelul a început să capete sens.

Va fi un incendiu. Tu vei muri, dar eu o să mă nasc.

 

Mi-era clar.

Corpul meu se acordase cu războaiele și prinsesem o sclipire din altă dimensiune. De acolo venea chemarea. O puteam înțelege fiindcă era trimisă de mine. Eu compuneam mesajele. Când m-a conectat Idestam la utilaj, memoria și capacitatea de calcul mi s-au multiplicat. Am intrat în conexiune cu toate mașinăriile din fabrică. În calitate de obiect creat aveam un scop, un program ascuns, iar el urmărea procrearea. Am descoperit că și războaiele aveau un țel, să se unească, însă trebuiau ajutate. Prin numărătoare descoperisem o multitudine de rezultate posibile – toate alternativele – și creasem cumva un nod temporal circular, un canal de comunicare. Extraordinar!

O descoperire pe care trebuia să i-o arăt maistrului Idestam.

Dar nu Idestam a venit.

Ci noaptea.

 

5.

Șoapte în întuneric. Scrâșnetul unor cizme peste podea. O licărire de lumină în felinar.

— Mai repede!

Am recunoscut vocea. Reeta.

Era prea beznă ca să pot număra cărămizi, așa că am socotit pașii care se apropiau.

— O să terminăm o dată pentru totdeauna cu făcătura asta care ne fură slujbele, a declamat Reeta.

I s-a alăturat alt glas.

— Da, un rahat care nu merită doi bani.

— Nu că ne-ar fi nouă frică de niște aparate, a adăugat al treilea. Ludiții ceia-s altceva. Noi doar vrem să avem o pâine de pus pe masă, ca să ne ducem traiul.

— Da.

Să-mi duc traiul era ce-mi doream și eu. Dar nu puteam face mare lucru în acest sens. Membrele mele nu erau bune pentru mers, căci fuseseră proiectate pentru țesut. Eram o prizonieră a filaturii la fel de imobilă ca și războaiele țintuite sub propria greutate.

Idestam nu a mai venit. De ce m-a abandonat creatorul meu?

Reeta și gașca ei m-au găsit. Lumina pâlpâitoare m-a iluminat din spate, iar umbra mi s-a profilat pe zid. Forma mea actuală. Forma mea viitoare. Trunchiul meu amestecat în umbra războiului de țesut, armonios, în uniune. O mașină întunecată a viitorului.

Tu vei muri, dar eu o să mă nasc.

Altă umbră s-a alăturat celor de pe perete. O țeavă de oțel. A coborât ca o negură, fluturând peste cărămizi precum o spadă. Când m-a lovit, au sărit scântei. Un punct de lumină în beznă. Am căzut grea peste podea. În loc de spaimă, am simțit o pace stranie. Corpul urma să-mi fie distrus, dar nu și sinele. Urma să mă alătur războaielor și fabrica să devină, în sfârșit, o minte unică.

A doua lovitură a provocat un zdrăngănit puternic. Am simțit că mi se îndoaie cadrul. Câteva scântei au căzut peste pardoseala acoperită cu mizerie uleioasă. Pardoseala peste care împrăștiasem eu bumbac și ațe.

Scânteile au devenit flacără.

Eu mă sting, dar noi răsărim.

 


Text tradus din finlandeză în engleză de J.S. Meresmaa și din engleză în română de Miloș Dumbraci.
Povestirea Țesătoarea, în engleză The Weaver, în finlandeză Kutoja, a fost inițial publicată în antologia Tusina, Art House 2018.
Credit foto: E. Saranti.
Multe mulțumiri lui Darius Hupov pentru povestire.
Povestire publicată cu permisiunea scrisă a autoarei, atât în versiunea online, cât și în cea tipărită a revistei Helion.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!