Spintecătorul Sorții - Cartea OamenilorSpintecătorul Sorții – Cartea Oamenilor, de Miruna Drăghici

Editura Eikon, 2018
ISBN 978-606-711-889-6
Nr. pagini 488, format 13×20
Ilustrație de Miruna Drăghici

 

În bezna din jurul lui Mugen se aprinseră luminiţe colorate, o puzderie săltăreaţă ce-l înconjură, rotindu-se în jurul lui.

– Scânteioarelor! Ce mă bucur să vă văd! Trebuie s-o chem pe Ako, staţi aşa! Să nu fugiţi, şi ea vrea să vorbească cu voi!

Privind în jurul său, Mugen descoperi că se afla într-o peşteră largă; peste tot erau coloane luminoase, cristale de toate formele şi culorile, încântând privirea cu strălucirea pe care-o răspândeau. Palpitau, respirau parcă, peste tot, în jurul său.

– Ce frumoase sunt! Scânteioarelor, sunt părinţii voştri? Oooh, unde e Ako, de ce nu mai vine odată?

– Mugen, Ako nu e aici; Ako… nu e cu noi…

Era un glas subţirel, catifelat, cel care rostise aceste cuvinte; fiinţa căreia îi aparţinea glasul se apropie uşor de Mugen. Forma scurtă, bondoacă, îi venea băiatului cam până la brâu. Ajunse, în sfârşit, în lumina coloanelor de cristal. Era o făptură cum Mugen nu mai întâlnise vreodată: înveşmântată într-un fel de cămaşă lungă, încinsă peste mijloc cu un brâu lat, de sub mâneci i se iveau nişte mâini micuţe, acoperite cu blană roşcată; picioarele păreau nişte lăbuţe scurte şi agile. Chipul creaturii, asemănător celui omenesc, era invadat pe la tâmple, barbă şi mustăţi de blana roşcată, care, pe capul făpturii se transforma într-o adevărată claie de bucle-nvălmăşite. Ochii făpturii sclipeau ca două frunze acoperite cu rouă, curiozitatea şi dibăcia răspândindu-se din privire. Dar era şi altceva acolo, o bunătate, o căldură ce-ndemna la apropiere fără şovăială, fără vreo bănuială. Alte şi alte asemenea făpturi se-apropiară, din spatele acesteia.

– Cine… ce sunteţi voi?

– Noi suntem poporul chibi.

– Ce drăguţi sunteţi! Semănaţi cu nişte vulpiţe!

Făptura care glăsuia zâmbi uşor şi continuă:

– Nu ne recunoşti, Mugen? Ne-am mai întâlnit, într-un fel… nu demult…

Ochii băiatului se aprinseră de lumina-nţelegerii:

– Voi aţi fost, voi aţi coborât funia şi ne-aţi salvat din râpă, pe mine şi pe Ako! Şi scânteioarele ne-au condus acasă! Eeeii, fir-ar să fie, pe unde umblă fata asta? Ako, Ako! Vino să vezi, au apărut prietenii noştri din pădure! Akoooooo!!!!

În privirea făpturii micuţe şi blănoase se aşternu o tristeţe sfâşietoare, de parcă sufletul îi fusese strivit de-o nenorocire. Se apropie şi-l luă de mână pe Mugen; atingerea pufoasă era atât de caldă, de plăcută şi prietenoasă…

– Mugen, nu-ţi aminteşti nimic?

Cu ochii rotunjiţi şi uşor alarmat, băiatul reuşi să-ngaime:

– Ce… ce să-mi amintesc? Iar am făcut vreo boacănă? Am făcut ceva… ceva atât de groaznic încât nici nu-mi mai amintesc? Tata e iarăşi supărat?! Spune-mi, te rog!

Făptura îl trase uşor de mână, iar Mugen îl urmă. Ieşiră din peştera uriaşă, străbătând galerii luminate tot mai slab; cristalele erau tot mai rare şi lumina lor tot mai palidă; Mugen îşi dădu seama că urcau din măruntaiele pământului, înspre suprafaţă.

– Cum am ajuns acolo, în peşteră, cu voi?

Făptura nu-i răspunse, mergând mai departe. În spatele lui Mugen, cu paşii lor neauziți, veneau şi ceilalţi. Băiatul îşi dădu seama că, dac-ar fi încercat să fugă, ar fi fost pierdut pe dată; lumea cavernelor şi galeriilor subpământene era lumea lor, iar el n-ar fi avut nici cea mai mică şansă de-a găsi drumul spre suprafaţă.

Dispărură şi ultimele cristale luminoase; calea era arătată de-acum de şiragul de bobiţe scânteietoare, care-l încântase pe Mugen de prima dată când îl zărise.

– Ce sunt scânteioarele, îmi poţi spune? Iar tu, ai un nume? Văd că ştii cum mă cheamă pe mine.

Ghidul său se opri un moment şi-l privi pe Mugen cu aceeaşi expresie strivită de durere.

– Mai ai puţină răbdare, vorbim mai târziu.

Pe mai departe, băiatul se lăsă condus în tăcere; multe ocolişuri avea cărarea ce ducea spre faţa pământului. Încetul cu încetul, pereţii de piatră deveneau tot mai scunzi, mai strâmţi, până când Mugen ajunse să meargă aplecat. Dar deja se strecura lumina zilei, undeva în faţă, şi mirosul aerului de-afară. Scânteioarele se stinseră, iar făptura blănoasă ieşi la suprafaţă; băiatul îl urmă cu mișcări stângace. Scoase capul prin deschizătură, apoi îşi trase şi restul corpului. Făpturile din spatele lui nu-l urmară; era singur cu cel care-i vorbise.

Băiatul îşi îndreptă privirea-nainte; lumina zorilor de iarnă era cenuşie, grea şi o tăcere nemărginită domnea peste-ntreaga fire. În faţa ochilor, Mugen văzu un morman enorm de ruine înnegrite de fum, tufe şi copaci arşi; focul le mutilase cumplit, de parcă nişte fălci uriaşe muşcaseră această parte de lume, lăsându-şi balele negre peste ea. Genele lui Mugen fâlfâiră bezmetic, ochii i se-ntoarseră peste cap; corpul i se lăsă, moale, într-o parte, iar fiinţa cu blană roşcată îl sprijini şi-l zgâlţâi puternic.

– Mugen, trezeşte-te!

Îi dădu câteva palme peste obraji; cu greu, ochii băiatului reveniră la viaţă, dar erau goi şi absenţi; priveliştea ce li se-nfăţişa nu avea niciun înţeles pentru ei.

– Mugen, trebuie să-ţi aminteşti! Îmi pare atât de rău, copile, dar aceea e casa ta, e tot ce-a mai rămas din viaţa ta de până acum. Înţelegi ce-ţi spun?

– Înţeleg ce-mi spui, vorbeşti foarte bine graiul nostru, al oamenilor! Doar că ăsta e un vis din care o să mă trezesc curând! Iar voi iar o să dispăreţi!!! Oooff, şi voiam atât de mult să aflu despre voi şi scânteioare! Poate l-aş putea convinge şi pe tata că am văzut, într-adevăr, făpturi magice, ca voi! Ce zici, mă ajutaţi? Ne întâlnim, de-adevăratelea, în pădure?

Ochii verzi şi limpezi se umplură de lacrimi. Micuţul îi strânse mâna lui Mugen, cât putea de tare:

– Mugen, dragul meu copil, nu e un vis! Du-te şi vezi, cenuşa părinţilor tăi e acolo, printre ruine! Trebuie să te trezeşti şi să mergi mai departe! Ţi-ai uitat promisiunea? Ai uitat ce ai de făptuit?

Imaginile sfârşitului părinţilor săi, groaza şi frigul, golul şi năpasta se-ntorceau, toate, de-a valma, în cugetul băiatului. Traşi de un fir invizibil, paşii-l purtară prin mormanul de bârne arse, scofâlcite, prin învălmăşeala înnegrită a ceea ce fusese cândva căminul său. Privirile-i alunecau peste resturile de obiecte moarte, arse şi sfărâmate… se lovi de-o jumătate de ceaun, călcă peste cioburile bolurilor şi borcănelelor, peste o mătură rămasă în câteva fire… iată, acolo, într-un colţ, lucirea unei lame ciobite… „Uite, aici îşi punea mama alifia pentru arsuri, lama asta ciobită vâjâise cândva prin aer, semănând groază în duşmani… căluţul rămas doar cu grumazul şi un picior frânt, m-a purtat departe, departe, în copilărie… cândva, demult, demult de tot, la-nceputul lumii, aah, ce plăcintă bună haleam din tava asta…”

O sclipire argintie îi prinse privirea, undeva, în mijlocul mormanului înnegrit; se apropie. Îşi dădu seama că privea tot ceea ce mai rămăsese din trupurile părinţilor săi: erau două grămăjoare albe, de pulbere fină, unite. Mugen zâmbi, pentru ultima dată-n viaţa sa: „Somn uşor, mamă, tată, sunt liniştit acum, că v-am văzut îmbrăţişaţi, ca-ntotdeauna. Hai, să mergem!”

Se lăsă pe vine şi-şi înfipse mâinile în pulberea sclipitoare, umplându-şi palmele; cu gesturi încete, îşi întinse cenuşa pe obraji, pe frunte şi pe gât, şi-o amestecă în păr, şi iar luă în palme, şi-o presără pe faţă, pe creştet, se-nveli în cenuşa părinţilor săi: „Vă iau cu mine, aşa cum am promis, sunteţi cu mine, în mine, doar ai mei! Mergem împreună… vă voi duce… vă voi duce până la capătul lumii!”

Urletul lui Mugen străpunse zarea tăcută; nici o haită-ntreagă de lupi n-ar fi putut scoate asemenea sunete. Băiatul începu să se rotească, bătând cu picioarele, dansând peste resturile sfărâmate şi arse, tot mai tare, tot mai repede. Braţele-i băteau aerul, pe chipul alb îi ardeau cărbunii privirii, pletele, închegate cu cenuşă, fluturau, biciuind aerul îngheţat. Mugen dansa pe o muzică auzită numai de el, într-o rotire vuindă, sfâşiind ţesătura lumii, sfărâmând masca timpului: „Lumea-i un vârtej nebun, pământul se zguduie sub paşii mei, rădăcina lumii tremură sub dănțuirea mea, bătătoresc pământul şi calc moartea, adulmec carne arsă, beau sânge clocotind, zdrobesc oase sub paşii mei, sfârtec urzeala sorții, tremură lumea sub paşii mei, se frânge lumea sub paşii mei, se năruie Universul sub paşii mei!!!”

În următoarele trei zile, nălucă albă şi nebună, Mugen alergă peste tot în Kawa; ruinele fumegânde umpleau zarea, umbrind lumina alburie a sfârşitului iernii; toate satele fuseseră arse, toată suflarea zăcea răpusă sub mormanele de ruine: ţărani şi negustori, meşteşugari şi războinici, preoți şi tăietori de lemne, cu toţii pieriseră-n vijelia de oţel şi foc ce se-abătuse peste lumea lor. Oase zdrobite în marea de cenuşă, resturi frânte şi cernite, tot ceea ce fusese cândva viaţă omenească, bucurie şi rod, era acum o rană deschisă, tăiată adânc în trupul pământului, o cicatrice neagră ce-şi striga tăcută, disperarea.

Mugen alergă şi dansă, se-nveli în cenuşa morţilor, se umplu cu moartea lor, cu sufletele lor, cu strigătul lor disperat, de dincolo de vălul iluzoriu al vieţii. „Pe toţi vă iau, pe toţi vă duc cu mine! Suntem armia Timpului de-Apoi, vom călca peste lume, vom zdrobi lumea sub paşii sfârşitului fără de sfârşit!! Onidate!!! Pe cenuşa tuturor morţilor mei, îţi jur: mă voi îmbăta cu sângele tău, voi arde tot ce-ai clădit, voi prăpădi tot ce-ai urzit!!! Iar la sfârşit, Onidate… la sfârşit, vei privi cum îmi înfig ghearele-n sufletul tău otrăvit, cum îţi devorez inima bătândă!!!! ONIDATEEEEEEEEEEE!!!”

Astfel se stinse neamul pădurenilor din Kawa. Vestea cumplitului măcel se răspândi-n întreaga împărăție, iar ţinutul cedrilor deveni ţinutul morţilor; nimeni nu mai îndrăzni nici măcar să se-apropie de hotarele blestemate, nicio suflare omenească nu mai cuteză a păşi pe meleagul în care nălucile-nfometate îşi urlau disperarea. Un frig etern, întunecos şi greu, cuprinse tărâmul din miazănoapte, rupându-l pentru totdeauna de lumea celor vii.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!