Vița care se ițea peste cadavru părea nenaturală. Avea o culoare roșiatică și parcă pulsa din când în când atunci când o privea din colțul ochilor. Ștefan se lăsă pe vine și atinse vița. Simți un val de căldură și își retrase repede mâna. Vița devenea din ce în ce mai fierbinte. După ce își luă mâna, vița pulsă o dată roșu și apoi se stinse. Ștefan icni și se trase câțiva pași înapoi.

Vița de vie se strânse în jurul cadavrului, ocoli de două ori corpul rece și apoi capătul ascuțit al viței se ridică spre țeasta cu ochii larg deschiși. Ca un șarpe leneș se târa încet în timp ce Ștefan privea uluit. Nu văzuse niciodată plante vii. Văzuse destule cadavre, în războaie și acasă în Neațeg în timpul luptelor între clanuri, la ivirea fiecărui an, când clanurile cereau sânge. Chiar și acolo, el considera această practică barbară și inumană dar această viță, ei bine, această viță era pur și simplu nenaturală.

Vița își continuă drumul spre capul bărbatului și îl înșfăcă de gât. Se prelinse spre găvanele ochilor și cu un pleosnet intră înăuntru. Bucăți de piele și sânge împroșcară iarba călcată în picioare de sute de pași și Ștefan sări ca ars. Își înșfăcă paloșul și cu o mișcare fluidă îl coborî peste vița de vie, de acolo de unde venea. Vederea îi era ascunsă de un stejar cu lemnul scorojit, stropit de sânge și scrijălituri care proveneau de la multe bufnituri în trunchiul copacului. Scrijăliturile, bănuia Ștefan, erau de la acei soldați care s-au luptat la marginea câmpului de bătălie.

Ștefan icni când sabia lovi vița și alunecă într-o parte. Putu să jure că vița scoase un sunet strident și se descolăci de pe cadavru. Dacă reușise să reziste la o lovitură de paloș, cu ce avea de a face aici? Vița probabil simți că Ștefan are întâietate în această confruntare și lăsă cadavrul în pace. Își scoase colțul ascuțit din craniul omului, care ieși cu tot cu o zeamă albă și se descolăci de două ori. Apoi se retrase șuierând prin iarba tocită de copitele cailor și marșul soldaților. Șerpui pe lângă stejarul vechi și dispăru în urma lui, în pădurea întunecată.

De unde venise această creatură? Ștefan studie urma viței dar nu porni în căutarea ei. Nu încă.

Investigă cadavrul din nou. Purta o tunică galbenă și un guler gros de blană de urs. Pe mâneci avea emblema neamului Boro. Șoimul mic de câmp întins pictat cu negru în picaj. O luaseră pe aici, prin pădure. Ștefan ținuse drumul de miazăzi timp de două zile, în timp ce le urmărise urmele. Știa că ar fi putut să scurteze prin Pădurea Adormită dar nici chiar cei mai voinici pungași nu se mai întorceau o dată ce intrau în pădure. Și dacă se întorceau, se întorceau cu mințile sucite fără să-și amintească cine sunt sau pe ce lume trăiesc. Delirau încontinuu despre dragoni și zâne și turnuri înalte până la cer, până când cineva se îndura de ei și le scurta suferința. Câteodată ascuțișul sabiei era cel mai bun medicament.

Evitase să intre în pădure și din alt motiv. Dacă soldații din neamul Boro hotărau să nu mai urmeze drumul de miazăzi și să facă un ocol spre fortăreața lor, atunci Ștefan ar fi riscat degeaba să treacă prin Pădurea Adormită.

Soldatul din neamul Boro se crăcăna cu mâinile întinse spre bătrânul stejar, cu un ochi deschis privind cu groază. Celălalt ochi fusese sfârtecat de vița ciudată, așa că Ștefan își mută privirea. Înainte lui, în spatele stejarului văzu un braț atârnând moale. Un singur deget mare se balansa la capătul brațului, celelalte patru fiind tăiate curat, probabil în timpul luptei. Cioturile erau încă învelite în roșu dar sângele încetase demult să mai curgă.

Bătălia avusese loc în seara trecută când Ștefan era încă pe drum. Auzise urletele și văzuse făcliile în noapte. Probabil soldații Boro fuseseră atacați de clanurile de munte dar la fel de bine, se putea să fi fost vreau neam dușman sau pur și simplu alt fel de vrăjmași.

La marginea Pădurii Adormite se întâlneau trei domenii. Pe de o parte erau clanurile de munte care își făcuseră adăpostul la poalele muntelui Ceamalău. Niciun regat nu reușise să cucerească și să își aproprieze locurile. Primul lucru care le năruia planurile întotdeauna erau regiunile prăpăstioase și cavernele din care oamenii muntelui loveau năprasnic în ambuscade rapide. A doua problemă era că nimeni nu fusese cu adevărat prin prăpăstiile muntelui ca să încropească o hartă așa că toate armatele care au încercat să cucerească muntele mergeau oarbe în îmbrățișarea clanurilor de munte fără niciun sorț de izbândă.

La poalele muntelui începea Pădurea Adormită. Încă un loc nemăsurat de ochiul omului, oricine intra în pădure nu mai revenea înapoi. Se știau mai multe despre Ceamalău și clanurile de munte care din când în când mai făceau troc cu clanurile de păstori fără să le masacreze. Înlăuntrul Pădurii Adormite nimeni nu știa cine sau ce sălășluiește. Și din câte se părea, soldații Boro încercaseră să își găsească scăpărea în pădure. Săracii idioți. Au ales primejdiile nevăzute în favoarea celor văzute. Dacă pădurea era plină de vițe roșii, atunci cu siguranță și alte vietăți își făceau culcușul acolo.

Și Ștefan trebuia să se ducă după ei. Era cel mai bun vânător de oameni din Neațeg, așa că domnitorul îl trimisese pe el să-i aducă fiul înapoi.

Cel de-al treilea domeniu care se întâlnea la marginea Pădurii Adormite cu tărâmul clanurilor de munte era tărâmul Neațegului. Aici locuiau oamenii munților mici și ai dealurilor late. Neamul lor se stabilise acolo de sute de ani, unii dintre ei jurând că strămoșii lor trăiseră în părțile locurilor de mai mult de o mie de ani. Prin însăși vechimea locurilor în care trăiseră numai oamenii Neațegului, pământul le aparținea de drept. Așa că niciodată nu fugeau din calea invadatorilor sau din calea regilor vecini care o dată la câțiva ani își încercau puterea în cucerirea tărâmurilor bogate.

Și Neațegul era un tărâm bogat. Nu era locuit numai de boieri grași care își creșteau averile prin comerț, troc și înșelăciuni, ci din contră, oamenii Neațegului erau oameni harnici și muncitori. Norocul lor se datora minelor de aur de pe coama Leului, pășunilor Limpezi de sub munte, izvoarelor nenumărate care împânzeau munții mici și nu în ultimul rând, fermierilor care lucrau la marginea de apus a Pădurii Adormite.

Întotdeauna la echinocțiul de iarnă, vieților fermierilor erau tulburate de răgete turbate și bubuituri ca și cum o armată a uriașilor ar fi mărșăluit prin pădure. Nu au fost niciodată atacați așa că fermierii stăteau la locul lor. Își iubeau pământurile și cu toate misterele lugubre ale Pădurii Adormite atât de aproape de ei, o respectau într-un fel. Era o pavăză în calea dușmanilor văzuți. Atâta timp cât pădurea stătea liniștită, ei vor rămâne acolo. În asta consta secretul lor. Niciun vrăjmaș nu le putea tăia accesul la mâncare în timpul asediilor, așa că cetatea Neațegului a supraviețuit de sute de ani unor forțe de zece sau chiar de o sută de ori mai mare decât a lor. În cele din urmă toți invadatorii cereau pace și de multe ori, deveneau aliați foarte generoși când vedeau că țara Neațegului poate oferi mai multe în vreme de pace decât în timpul războiului.

De acolo venea Ștefan, căutător și vânător de oameni. Acum era nevoit să încalce tratatul nescris de sute de ani și să se aventureze în Pădurea Adormită pe hotaruri care nu erau ale lui. Hotarurile pădurii erau locuri în care neții nu intrau din respect față de pădure. Pădurea îi proteja pentru că nu lăsa niciun dușman să se furișeze prin ea către meleagurile lor, așa că nici ei la rândul lor nu deranjau vietățile care își făcuseră pădurea casa lor.

Ștefan oftă și își puse paloșul înapoi în teacă.

Apoi păși în pădurea din spatele stejarului bătrân și pistruiat.

*

Trecu de corpul soldatului fără degete și avansă mai adânc în pădure. Fiecare pas pe care îl făcea îl aducea mai aproape de locurile în care nu ar fi trebuit să se afle niciodată. În spatele lui, Ștefan auzi un sâsâit. Se întoarse pe călcâie dar nu văzu nimic. Își zise că era vița vie care stătea la pândă. Poate îi pregătea o ambuscadă. Fie ce-o fi, își zise și mai făcu un pas.

Se opri un moment când realiză ce nu era în regulă cu scena bătăliei din afara pădurii. Nu văzuse niciun om al muntelui doborât. Ori i-au prins într-o ambuscadă perfectă iar oamenii lui Boro nu au avut nicio șansă ori a fost cu totul altceva ce au avut de înfruntat în noaptea trecută. Era surprinzător întoteauna când niciun inamic nu era doborât într-o bătălie. Cineva ar zice că au avut parte de magie și magia era întotdeauna jocul dracului. Magie sau blestem, cam același lucru în neamul Neațegului. Cumva oamenii lui Boro au ajuns blestemați. Dacă nu ar fi știut mai bine, Ștefan ar fi zis că au fost blestemați de domnul Neațegului când i-au răpit fiul.

Fleacuri pentru altcineva mai inteligent decât el.

Arborii se înmulțeau pe măsură ce Ștefan înainta în pădure. Stejarii se împleteau cu fagii și din când în când mai vedea câte un mesteacăn alb. Vițe înfășurau copacii din loc în loc, crescând înalte până aprope de boltă. Ștefan trecea cu grijă pe sub astfel de arbori cu gândul la vița roșiatică ce străpunsese craniul cadavrului. Animale mici răzbeau în unele locuri și o zbugheau la goană la vederea lui. Se poate că încă era la marginea pădurii și animalele erau învățate la ce să se aștepte de la oameni.

Era posibil ca multe clanuri de oameni să locuiască în pădure. Ce știau ei? Cunoașteau câțiva zeci de kilometri dinspre partea de apus și sud, fără să știe unde se termina pădurea la nord și la est. Pădurea Adormită era un vast teritoriu neîmblânzit care mai mult ca sigur mărginea alte regate în locurile necunoscute lor. Dar care erau acele regate, era greu de spus. Oamenii Neațegului trăiau izolați iar trocul îl făceau doar cu oameni care vorbeau aceeași limbă ca ei. Oamenii lui Boro, oamenii de lut, șoularii și alte regate mici erau adunate spre apus și spre miazăzi. Din când în când, barbari veneau dinspre est în grupuri mici, ușor de înfrânt. Într-un an au reușit să captureze câteva benzi barbare dar nu au găsit niciun om îndemânatic de ajuns să le vorbească limba așa că nu au aflat niciodată de unde veneau sau ce căutau.

Dar au trimis ei expediții în est? Ba bine că nu. Erau destule alte probleme acasă și nu aveau oamenii necesari ca să întreprindă lucruri de astea. Poate alte regate au încercat dar Ștefan nu avea habar cu ce succes.

Fără să se gândească prea mult când auzi frunzele foșnind deasupra lui, Ștefan merse mai departe. Pasul lui era destul de ușor astfel încât nu lăsa aproape niciun semn. Lăsă câteva urme în hățișul de frunze căzute pe pământ, poate câte o rămurică ruptă dar Ștefan avea abilitatea aceea de a merge fără să scoată niciun zgomot și să ocolească crengile căzute fără să le frângă în picioare.

Pe măsură ce copacii se îndeseau, foșnetul frunzelor deveni aproape chinuitor de evident. Ștefan măsură coroanele arborilor în timp ce mergea și dintr-o dată își dădu seama că ceva nu era în regulă. Sări într-o parte fără să se gândească prea mult. De foarte multe ori, instinctele i-au salvat pielea în întreprinderile sale. De câteva ori, se ferise fără să fie expus niciunui pericol dar e mai bine să te ferești și să nu se întâmple nimic decât să nu te ferești și să fii prins.

O plasă împletită din funii groase se smuci violent în sus exact în locul în care fusese cu câteva secunde în urmă. Ștefan se sprijini cu coatele de frunzele căzute și privi cum plasa se ridică și se ridică până când dispăru în coroana bogată al unui arbore. În ultimul moment, Ștefan putu să jure că a văzut niște mâini mici care au înșfăcat plasa și au tras-o înăuntrul coroanei.

Era un om acolo sus?

– Hei! strigă Ștefan. E cineva acolo?

Niciun răspuns. Frunzele începură să foșnească din nou iar Ștefan privi mai cu atenție. Nimic. Era greu de văzut ceva în partea asta a pădurii. Sau urmăritorii săi erau pricepuți la astfel de lucruri. Se ridică din locul în care căzuse și se sprijini de un copac.

Auzi glasuri sau ceva ce aduceau ca glasuri pițigăiate în spatele lui. Erau cuvinte adresate lui? Nu le putea înțelege așa că se întoarse cu fața spre orice ar fi fost acolo. Probabil nu fusese cea mai bună idee dar Ștefan era frustrat de inabilitatea să dea ochii cu oricine l-ar fi urmărit în acest codru întunecat.

Dădu ochii cu o duzină de pici îmbrăcați în zdrențe, agitând spre el un fel de sulițe făcute din crengi improvizate. Pe cap toți purtau un coif din piele acoperită cu frunze mai verzi decât frunzele din copacii veșnic înfrunziți. Coiful le venea până sub ochi și le acoperea jumătate din ceafă. Ochii copiilor păreau mai mari decât ar fi fost posibil și Ștefan se întrebă dacă nu era doar efectul coifului la mijloc. Acest coif părea lucrul cel mai de preț pe care l-ar fi avut acești copii. Sulițele era făcute din crengi încovoiate sau spiralate iar unele aveau pur și simplu capătul ascuțit, în timp ce câteva aveau capete de suliță din metal, probabil luate de la cei uciși.

Ștefan nu mai fusese în această situație vreodată. Nu mai luptase cu copii ai pădurii așa că cel mai înțelept lucru pe care îl gândi fu să ridice mâinile și să se predea. Spera că acești copii cu grai străin nu îl vor ataca dacă el nu va face nicio mișcare care să îi provoace.

– Ușor, ușor. Nu vă fac niciun rău. Gata, m-ați prins.

Unul dintre copiii din frunte făcu un pas în față și încercă să vorbească. Spuse cuvintele pe graiul oamenilor iar vocea lui pițigăiată de dinainte se transformă o octavă mai jos, în vocea cuiva trecut de patruzeci de ani cu problema consumului de alcool.

– Tu. Nu. Mișca.

– Nu mișc. Gata. Stau neclintit ca o stâncă.

Ștefan se holbă la copii. Copii se holbau la el. Cei din spate aveau priviri curioase și își lăsau periodic sulițele în jos ca să se tragă într-o parte să-l vada mai bine. Ștefan se întrebă dacă acești copii erau locuitorii Pădurii Adormite și ce se întâmpla cu toți călătorii care treceau pe aici. Se întrebă într-o doară dacă erau mâncați. Orice era posibil. Dădu din umeri, fără să gândească. Copilul din față, care părea mai înalt decât ceilalți, se agită teribil când îl văzu pe Ștefan că mișcă. Ridică sulița spre fața lui Ștefan și făcu un pas în față.

Ștefan își spuse că fusese o prostie să ridice mâinile. Dacă acest șef de trib se gândea să-i treacă sulița prin gât, nu avea nicio apărare. Pănă să ajungă la teaca paloșului, sulița l-ar fi împuns în gât și în toate organele vitale.

Conducătorul trupei zise:

– Tu. Mișcă.

– Să mișc sau să nu mișc? Hotărâște-te!

Șeful îl împunse cu sulița în stomac. Nu fusese o împunsătură violentă ci o simplă atenționare. Mișcă! Ștefan înțelese. Se întoarse cu spatele la suliță și lăsă mâinile în jos. Simți o lovitură puternică peste umărul stâng dar nu își ridică înapoi mâinile. Nu veni nicio altă lovitură, așa că Ștefan înțelese. Doar un avertisment. Dar îl lăsaseră să-și păstreze paloșul. Ceea ce probabil se va adeveri o greșeală dacă se gândeau să-l atace.

Fiind în fața sulițelor lor, fără să vadă în spate și ghidându-se după împunsăturile suliței, nu avea șanse prea multe. Doar dacă le pregătea o surpriză. Și deja o surpriză i se contură în minte. Pentru moment, le va juca jocul acestor copii ai pădurii.

Vocile lor pițigăiate începură să se audă din ce în ce mai tare. Părea că țineau o dispută în spatele lor. Ștefan clătină din cap. Cum era posibil să fie atât de gălăgioși, fără să le pese de alți prădători din pădure? Poate ei erau singurii prădători din zonă. Un gând îi trecu prin minte. Când se gândea la cât de tăcută fusese pădurea cu câteva momente în urmă, acești copii începeau să-i producă o stare teribilă de îngrijorare. Faptul că au fost atât de atenți înainte și atât de gălăgioși acum, parcă ei stăpâneau pădurea întreagă. Și dacă ei erau cei care stăpâneau pădurea, acești copii provocaseră moartea a nenumărați oameni și înebunirea altor câtorva sute? Cum reușeau să-i înnebunească? Oare asta va fi soarta lui Ștefan?

*

Ștefan își pierduse șirul gândurilor la fel cum pierduse și drumul prin pădure. La început, răpitorii lui îl conduseră pe căi ocolite care în final dădeau spre aceeași ieșire din crânguri și dumbrave dacă ar fi urmat o linie dreaptă. Ștefan ținuse minte toate șerpuirile drumului, dar curând renunță să-l mai memoreze. Acum era iremedial pierdut în Pădurea Adormită. Oftă și simți o împunsătură în coaste.

– Acolo, auzi din spatele lui.

Câțiva copii cu coiful verde săriră într-un deșis de frunze din fața lui. Șeful din spate îl îmboldi să înainteze în urma lor. Ștefan făcu cum i se ordonă, fără tragere de inimă. Acolo era acel ceva care înnebunea oamenii.

Frunzele erau moi la atingere, aproape ca mătasea. Dădu să le privească mai atent dar nu se putu opri pentru că în secunda în care reduse pasul simți împunsătura din coaste. Le atinse în trecere și se întrebă ce fel de plante creșteau în mijlocul pădurii. Cu gândul încă la ele, își strânse ochii când păși în luminiș.

Lumina soarelui era orbitoare. Se resfrângea de sus din înaltul cerului și cădea pe primele frunze ale copacilor de la marginea luminișului. Razele se reflectau pe picăturile de rouă încă existente și se transmiteau în toate colțurile luminișului. Frânturile unui curcubeu se vedeau undeva la doi-trei pași deasupra capului lui Ștefan. Luminișul era împresurat de copaci goi, trunchiuri uriașe ale unor copaci bătrâni tăiați pe interior și transformați în case. Dacă nu case adevărate, măcar spații de locuit. Liane și vițe roșii erau folosite în loc de scări iar fieacare copac avea pe puțin zece nivele. Cum de nu văzuse toate astea până acum?

Își aminti de frunzele moi și se întrebă dacă nu cumva conțineau vreo otravă sau vreau halucinogen?

În centrul poieniței trona o casă în formă de triunghi. O viță de vie cu pâlpâiri albastre o înconjura de jur împrejur, lăsând ca intrare un oval. Pe acoperiș, frunze mai verzi decât verdele sclipeau și câteva veverițe săreau jucăușe în timp ce aruncau o ghindă de la una la alta.

Ștefan se opri și se frecă la ochi. Înnebunise deja. Asta era. Realiză că nu simți împunsătura copiilor gardieni și se întoarse să vadă care era problema. Toți gardienii lui dispăruseră. Dar nu era singur. Oriunde s-ar fi uitat putea să vadă omuleți sărind de pe o liană pe alta, urcând nivelele copacilor goi pe dinăuntru sau gonind prin poiană unul după altul.

Nu era deloc liniște în acest luminiș. Zgomotele și zbieretele și vorbele se împleteau într-un vuiet care aducea cu foșnetul frunzelor când vântul bătea aprig. Dacă s-ar fi aflat în afara luminișului, Ștefan nu ar fi știut dacă ceea ce auzea erau sunete ale civilizației sau doar vântul. Nici acum, nu ar fi zis că asta era civilizație.

Făcu doi-trei pași spre casa triunghiulară din mijloc și se întrebă într-o doară dacă era liber să plece. Se uită în sus la curcubeul pe cale să se destrame. Picăturile de ceață începeau să se încălzească și lumina soarelui nu mai reușea să se descompună în culori. O mișcare în despicătura triunghiului îi trase atenția.

O formă unduitoare începu să se apropie de el. Mai întâi văzu doar hainele făcute din frunze de mătase și nu realiză că forma care se apropia era umană. Această creatură avea înălțimea unui copil mai înalt. Nu, Ștefan se corectă. El nu era un bărbat sfrijit, ba din contră, traiul ca vânător de oameni își spusese cuvântul precum și antrenamentele continue în natură. Ștefan era un om masiv, cu umeri mari și lat în spate. De foarte puține ori întâlnea oameni mai înalți decât el. Și înfățișarea îl ajutase de multe ori să evite o bătaie. Era mai ușor să convingi oamenii să vină cu tine dacă arătai amenințător și mai mare decât ei. Tot acum, își dădu seama că deși foarte scunzi, cei care îl capturseră nu erau neapărat copii. Dar erau cei mai scunzi oameni pe care îi văzuse Ștefan, asta era clar.

Creatura care se apropia de el avea formă de femeie. Nu văzuse asta la început pentru că privirea îi căzuse mai întâi pe veșmântul ei care se termina puțin mai jos de genunchi. Mergea desculță iar tălpile și gleznele pulsau în nuanțe de verzui. Veșmântul de frunze pornea de la genunchi iar frunzele creșteau pe ea ca penele până la talie. De acolo, veșmântul se ridica pe spate și pe părți, lăsând la vedere curbura buricului și se apropia sub piept. Unul dintre sâni era acoperit de părul ei negru ca noaptea, celălalt fiind lăsat liber. Sânii ei erau plini și fermi și atunci își dădu seama Ștefan că nu avea de-a face cu o copilă, deși străina îi ajungea până mai jos de piept. Fața ei era palidă cu nuanțe verzui iar ochii mari erau complet verzi. Un verde întunecat ca acele de pin iarna i se învolbura în ochi. Linia buzelor subțiri i se încovoia într-un zâmbet deloc prietenos.

– Tu trebuie să fii intrusul care îi caută pe intruși, zise ea când se apropie suficient.

– Eu sunt Ștefan.

– Un nume, ei? Nu suntem în prețioasa ta civilizație, așa că nu îți sunt datoare cu unul.

– Tu ești regina.

Ștefan doar afirmase un gând. Încă nu se dezmorțise după efectul acestei oaze de oameni în mijlocul pădurii. Erau oare oameni? Vorbele îi ieșiseră mecanic pe gură, viața lui atârnând de un fir de păr. Totuși nu vedea nicio primejdie. Simțea primejdia, da, o simțea în toate oasele, dar nu o vedea. Nu știa de unde ar putea să vină.

– Nimeni nu domnește aici, zise sec regina oamenilor pădurii. Obiceiurile oamenilor nu se aplică aici.

– Dar e clar că tu ai o anumită autoritate.

Ștefan înțelese brusc că era prima ființă a pădurii care avea o vorbire fluentă în limba oamenilor sau cel puțin limba de bază a oamenilor care trăiau lângă Pădurea Adormită.

– Autoritatea se bazează pe frică și respect, de multe ori respect provenit din frică. Eu nu cer niciuna dintre acestea de la oamenii mei.

– Respectul se poate câștiga și prin alte căi. Respect înseamnă că oamenii au încredere că îți vei ține cuvântul. Înseamă că ai fost un ajutor de nădejde și un lider care a luat deciziile potrivite pentru oamenii săi.

– Oameni, pufni regina. Noi nu decidem așa.

– Văd că nici nu ne-am întâlnit bine și deja ne înțelegem de minune.

Ștefan își întinse palmele în față. Vedea clar disprețul acestei regine față de oameni și orice cuvânt în plus nu o va convinge să își schimbe felul.

– Dacă nu îmi vei da un nume, contină Ștefan, îți voi spune Regina.

Buzele reginei se încrețiră într-un început de zâmbet.

– Dacă trebuie, spune-mi Regina. Așadar, spune-mi adevărul și numai adevărul. Ce cauți în pădurea noastră?

– Am venit să-l găsesc pe Ștefan, fiul domnului de Neațeg.

Regina îl privi pieziș. Își lăsă capul spre umărul drept dar nu zise nimic. Ștefan luă asta ca un semn să continue.

– Soldații lui Boro l-au răpit folosind uneltire și dându-se drept oaspeți. În zorii zilei, înaintea cântului cocoșului, l-au luat din casa lui și și-au luat tălpășița spre ținuturile lor. Exact patru zile au trecut de atunci. Nu știu din ce motiv și cu ce scop și acum e prea târziu să-i mai întreb pentru că toți zac morți la hotarul pădurii. Ori uciși de clanurile de munte ori de vietățile pădurii tale.

Regina își încrucișă brațele la piept, făcându-i sânii proeminenți să joace. Coada de păr negru săltă de la locul său lăsându-i pe amândoi descoperiți. Ștefan își ridică privirea sprea fața ei unde dădu cu ochii de figura încruntată a Reginei.

– Scuze…, începu.

Regina îl întrerupse:

– Noi nu ucidem, zise ea scurt.

Apoi:

– Tu ești Ștefan.

– Da, eu sunt Ștefan, zise Ștefan gândindu-se că Regina făcea o încercare să-și aducă aminte numele său.

– Și îl cauți pe Ștefan, zise ea.

– Corect. L-am pierdut în adâncul pădurii. Nu i-am găsit cadavrul pe drumul încoace așa încât tind să cred că este încă în viață.

– Noi nu ucidem, repetă regina. Dar tu ești Ștefan. În pădurea noastră. Îl cauți pe Ștefan. L-ai găsit.

Ștefan rămase fără cuvinte. Nu își dădea seama dacă Regina făcea o glumă sau vorbea serios. Tonul vocii era sec, puțin disprețuitor ca întotdeauna. Ar putea să nu vorbească limba de bază așa bine cum credea el?

– Ștefan pe care îl caut eu, zise el, este fiul domnului de Neațeg. Este cam atât de înalt. Ștefan arătă cu palma întoarsă spre pământ în aer undeva la înălțimea Reginei. Cam cât tine dar e om ca mine. Nu că tu nu ai fi umană sau altceva…

– Dar tu ești Ștefan.

– Da, eu sunt Ștefan. Ascultă, ai mai zis asta o dată. Nu mă caut pe mine. Caut pe altcineva, alt om, un copil. Îl cheamă tot Ștefan. Oameniilor din poporul tău nu li se întâmplă să aibă același nume?

– Nume? Oamenii ca mine nu au nume.

– Sigur că nu au. La ce mă așteptam? Tu ești regina.

– Tu îmi spui Regina. Eu sunt eu. E simplu.

Ștefan ridică palmele în aer. Era simplu. Să trăiești fără nume. Cum o strigau? Hei, fata goală cu disprețul pe buze?

– În fine, zise el, ai văzut vreun alt om la fel de înalt ca tine care a trecut prin pădure? Se poate să fi fost însoțit de câțiva soldați cu mantii galbene…

Regina scoase un râset scurt și îl pocni peste braț. Ștefan se așteptă să-i spună că totul a fost o glumă elaborată pe seama lui. În schimb regina spuse:

– De ce nu ai spus așa? Acum vorbești limba noastră… Nu mai fii străin!

– Asta am spus și mai înainte…

– Hai vino, omulețul e cu dragonii.

Regina îi prinse antebrațul și îl trase după ea. Ștefan nu se clinti așa că regina îl trase cu amândouă mâinile ei mici. Și catifelate. Aveau aceeași textură cu a frunzelor care blocau intrarea în luminiș. Erau ca mătasea, scumpe și delicate. Greu de rupt de asemenea. Greu de apucat. Ca un pește care se strecoară prin frunzișul pădurii, doar că mai puțin slinos. Era greu de definit acea senzație. Pielea Reginei era fie acoperită cu un strat suplimentar de grăsime care îi făcea pielea fină ori cu un puf foarte fin ca mușchiul de copac care se confunda cu pielea. Ținând seama că oamenii ăștia erau verzi prin unele părți, a doua variantă i se părea mai corectă.

– Hai, vino…

– Mergem la dragoni? întrebă Ștefan temător.

– Da, desigur. Acolo e omul pe care îl cauți tu.

Ștefan se lăsă condus de Regina.

– Asta e una dintre capcanele tale?

– Noi nu punem capcane, se încruntă ea.

Ștefan realiză brusc că nu avea nicio scăpare. Era în mijlocul teritoriului inamic și orice ar fi făcut, nu putea scăpa. Intrase nepregătit, fără nicio strategie direct în gura lupului. Nu își luase nicio prevedere, nu făcuse niciun plan. Îi fugărise pe oamenii lui Boro timp de două zile, le luase urma spre bătălia de la marginea pădurii și intrare în Pădurea Adormită fără să se gândească să ceară ajutor. Nu avea încotro. Nu mai avea timp, își spuse. Și acum, ca mulți alții înaintea sa, mergea la dragoni. Să ajungă în burta lor, probabil. Ca Ștefan. Ștefan era cu dragonii? Asta înseamna că era în ei sau în afara lor? Oamenii ăștia ai pădurii puteau să-i ademenească pe toți sărmanii idioți care se pierdeau în pădure și să-i conducă în locuri în care erau uciși de animale sălbatice pentru că ei pretideau că nu ucid. Și nici nu puneau capcane. Doar te conduceau spe moarte.

– Tu știi limba noastră de bază, zise Ștefan. Prietenii tăi care m-a adus aici de-abia au reușit să rupă câteva cuvinte.

– Am învățat, zise Regina.

Auzi un ton de mândrie în vocea Reginei?

– Cum ai învățat?

– Am învățat, repetă Regina de parcă era cel mai firesc lucru din lume.

– Și ceilalți nu au învățat?

Regina chicoti:

– Da, ai înțeles perfect.

Ștefan înghiți în sec. Chiar dacă vorbeau aceeași limbă, ei doi nu gândeau la fel.

– Cum să vă numesc? Poporul tău are vreun nume? întrebă el.

– Un nume? Noi doar suntem aici, în pădure. Oameni.

– Dar eu sunt om. Tu eș…

– Și eu sunt om, doar că în pădure.

– Aveam impresia că nu-ți plac oamenii…

– Oamenii mici ca tine.

Ștefan pufni în râs. Se opri la timp să vadă privirea confuză a Reginei. Ar fi putut să o ridice cu o singură mână iar gâtul ei era atât de mic încât ar fi încăput de două ori în palma sa. Și totuși el era denumit om mic.

– Și noi suntem oameni. Locuim în pădure, spuse ea.

Ștefan înțelegea frustrarea Reginei. Ce încerca ea să explice era greu de definit în termenii limbii de bază.

– Am înțeles. Sunteți oamenii pădurii.

– Nu, zise Regina. Nu!

– Nu-i nevoie să te agiți. Doar încerc să te cunosc mai bine.

– Nu înțelegi. Mai întâi vrei să-mi dai nume, acum vrei să clasifici un întreg popor. De ce oamenii au obsesia asta cu numitul fiecărui lucru pe care îl întâlnesc? Noi suntem. Nu este nevoie de nume pentru asta. Numele au putere.

Îi dădu drumul la braț și se proțăpi în fața lui. Ochii ei verzi împroșcau scântei.

– Numele au putere, ai zis-o și tu, spuse Ștefan. Când ai un nume poți să te exprimi mai precis și mai clar. De exemplu, ai spus că mergem la dragoni. Ai folosit un nume ca să-mi explici unde mergem. De ce le spui dragoni?

– Pentru că sunt dragoni. Altceva nu pot fi.

Regina era vizibil enervată. Se chinuia să explice concepte pe care Ștefan pur și simplu le găsea ilogice. Apoi, fără să înțeleagă ce se întâmplă, Ștefan văzu expresia feței Reginei. Ochii complet verzi, linia buzelor lăsată, sprâncele ridicate spre mijlocul frunții. Arată ca un copil care nu fusese atent la lecție. Ștefan nu voia decât să-i dea o îmbrățisare. Dar intui că expresia feței Reginei nu se referea la ea însăși ci la el. Era dezamăgită că el nu reușea să înțelegă lucruri simple, elementare. Faptul că ea arăta de parcă greșise ceva îi întărea convingerea că ei doi erau oameni total diferiți. Dacă amândoi erau oameni, era o altă poveste.

– Hai să mergem să vedem dragonii, spuse Ștefan și simți un fior pe șira spinării la menționarea acestui nume.

*

Regina îl conduse prin centrul luminișului, prin spatele tronului triunghiular, peste trunchiurile goale de copaci prin larma creată de oamenii pădurii. Câțiva trecură în goană pe lângă el. Nu aveau coif. Ștefan îi privi strâmb. Unii aveau fețe de copii, unii aveau ochii complet roșii și pielea palidă puțin bolnavă. Vinișoare verzi le treceau pe sub lobul urechilor și se depărtau spre gât în jos. Le dădea o alură bolnăvicioasă însă pielea perfect netedă întinsă pe fața lor îi făcea să arate foarte tineri. Tineri nesănătoși dar tineri. La răstimpuri, Ștefan observa câte un om al pădurii cu fața brăzdată de riduri. Statura unui copil, fața de bătrânel simpatic. Și apoi un bătrânel rânjise la el și îi arătase dinții piliți în colți ascuțiti. „Tu nu mai ești simpatic,” gândi Ștefan.

Regina se opri în fața unui deșis de frunze. Erau la marginea luminișului în partea opusă locului pe unde intrase Ștefan. Regina își drese glasul de parcă ar fi vrut să spună ceva apoi renunță și dădu din umeri. Îi făcu semn lui Ștefan să treacă primul.

Regina trase o creangă cu frunze și îi făcu loc. Ștefan se strecură în deșis și cu amândouă mâinile dădu frunzele la o parte. Erau aceleași frunze catifelate. De data asta înaintă mai încet și avu timp să le studieze. Trase tare de una. Era fixată de creanga ei și nu se rupse. Încercă să o îndoaie și frunza reveni înapoi ca un elastic. Nu se cunoștea niciun semn pe suprafața ei. Suprafața îi era acoperită cu peri minusculi care se unduiau sub forma palmei lui Ștefan. Nu simțea perii deloc ci numai o suprațata apoasă, o protecție suplimentară a frunzei.

Regina îl împinse din spate. Îi simți mâinile mici atingându-i talia. Nu era chiar neputincioasă. Nu reușea să-l clintească din loc dar Ștefan tot simți ceva putere în mâinile ei mici. Decise să meargă mai repede.

În loc să dea de un alt luminiș, locul în care intră era întunecat și sumbru. Copacii deși își intrau din nou în drepturi. Trunchiuri alungite se desfășurau peste tot în fața lui. Regina trecu pe lângă el și îi arătă drumul. Erau în afara luminișului, din nou în Pădurea Adormită, de data această fără o escortă armată. Ștefan decise că prefera compania Reginei. Dacă ea chiar era regină, Ștefan s-ar fi simțit onorat de această escortă personală. Dar ca toate lucrurile legate de oamenii pădurii, mai mult ca sigur înțelesese greșit rolul Reginei. Își aminti cum ea zâmbise când Ștefan îi spusese că o va numi așa.

Ștefan auzi niște voci venind din spatele unor copaci. Erau voci de copii, puțin diferite de acelea ale oamenilor pădurii. Aproape pricepea sensul vorbelor.

– Și apoi tătăl meu le spuse că nu, nu vor intra în pădure pentru că nu e pădurea lor. Dar ei tot au intrat. Nu-i așa că e fain? Vrei să știi cum s-au întâlnit?

Părul castaniu al băiatului îi atârna ciufulit peste ochi. Îl dădu la o parte când îi auzi pe Ștefan și pe Regina apropiindu-se. Se încruntă a nedumerire apoi fața i se relaxă când îl recunoscu pe Ștefan. Ștefan îi făcu un semn ducând arătătorul la buze.

– T-Ștefan, zise copilul, ai venit.

– Cu cine vorbeai?

Ștefan făcu câțiva pași către Ștefan copilul și de-abia avu timp să rostească întrebarea când ceva îl prinse de gleznă și îl trânti pe pământ. Ștefan privi spre piciorul său și văzu o viță roșiatică cu sclipiri albăstrui. Icni de durere. Vița i se strângea puternic pe picior. Auzi un vâjâit și ridică privirea la timp să observe un vârf ascuțit format din vițe înnodate una peste alta. Vârful era pătat în roșu închis, aproape negru și petele pe care le vedea îi aminteau de o viță străpungând craniul unui bărbat decedat. Ne întâlnim din nou, gândi Ștefan. Înainte să ridice mâinile ca să-și protejeze ochii, Ștefan îl auzi pe băiat și pe Regina urlând la unison.

– Lasă-l în pace!

– Verij na!

Vârful viței se balansă nesigur în fața lui Ștefan și apoi se retrase cu o viteză incredibilă. Ștefan își propti mâinile în pământ ca să se ridice și văzu că deși strânsoarea slăbise, vița nu îi părăsise piciorul. Se simțea ca un prizonier. Unul care va mai trăi câteva ore.

Regina îi puse o mână pe braț.

– Ai supărat dragonii, zise.

Nu era o întrebare. Regina o spuse pe un ton pe care îl auzise numai când cineva trebuie să transmită vești rele. Ca atunci când îi spunea cuiva că are o boală fatală. Iar el avea dragoni. Pufni într-un râset scurt.

– E amuzant? întrebă ea.

– Cel mai amuzant lucru pe care l-am gândit astăzi, zise Ștefan. Ăsta a fost un dragon? Unde sunt ceilalți?

– Ceilalți? Aici sunt dragonii.

– E unul sau sunt mai mulți?

– Aici sunt dragonii, repetă Regina iar ochii ei verzi îl priveau de parcă el era nebun.

– Am înțeles, unul sau mai mulți nu contează pentru neamul tău. Își întoarse privirea spre copil. Ștefan, cum ai ajuns aici? Ți-au făcut ceva ăia a lu’ Boro?

– Voiau doar să discute. Nu le-am spus nimic. Copilul făcu o pauză. Nimic important. Cred.

Ștefan oftă.

– Important e că ește teafăr. Ești teafăr? Dragonii ăstia nu ți-au făcut nimic?

Ștefan copilul bătu din palme.

– Nu, dragonii sunt prietenii mei. Le spuneam despre…

– Le spuneai? Ce le spuneai? Și ce-i treaba asta despre prieteni? Una dintre orătăniile astea și-a făcut drum în craniul unui om chiar prin ochiul lui. Așa cum era și eu să o pățesc. Asta vrei să ți se întâmple și ție?

Vița vie, dragonul atașat de piciorul lui se strânse într-un avertisment. Aproape ca și cum ar fi înțeles cuvintele lui Ștefan.

Copilul lăsă ochii în jos și murmură ceva. Înainte să clarifice ce avea de spus, Regina îl strânse pe Ștefan de braț. Ștefan o săgetă cu privirea. Ce-i acum?

– El este janovada.

Vocea reginei coborî într-o șoaptă. Tot disprețul din vocea ei dispăru. Aproape că îl venera pe copil.

– Ce este acum? întrebă Ștefan.

– Prietenul dragonilor.

– Desigur că le este prieten. Sunt prieteni la cataramă, nu? Și eu ce sunt? Dușmanul lor?

– Tu ești Ștefan, zise Regina încurcată.

– Pe barba lu’ Zamox. Tu poți să vorbești clar, femeie?

Regina zâmbi. Fără dispreț, poate cu puțină superioritate. Aproape ca și cum știa că se amuza pe seama lui.

Ștefan bătu din picior și vița se strânse doar puțin, nu suficient cât să îl rănească.

– E timpul să plecăm, îi zise copilului.

– Dar le spuneam povestea… Nu vreau să mă duc acasă.

– Nu vrei să te duci acasă? Tu știi că îi datorezi supunere domnului de Neațeg? A trimis soldați în toate zările în căutarea ta. Și mama ta a căzut bolnavă la pat de grija ta.

– A trimis unul, zise copilul murmurând.

– Ce ai zis? Repetă.

– Am zis că a trimis un singur soldat care… care… Dar nu vreau ca mama… Voiam doar să mă joc cu dragonii. Nu mă lași să mă joc deloc la curte. Nu contează. Vreau acasă, zise în final.

Regina se postă între ei.

– Nu poți să pleci, janovada. Locul tău e aici. Ai fost chemat de dragoni ca să te antreneze. Ștefan cel ce a venit al doilea, janovada nu poate să plece. Tu, în schimb poți să pleci sau să rămâi. Îți oferim acest dar. Prima și singura ființă care va pleca din sanctuarul nostru fără să ți se facă niciun rău.

– Îmi amintesc că ai spus că voi nu ucideți.

– Noi nu ucidem, spuse Regina pe un ton care transmitea că erau lucruri mai rele decât moartea.

– Îmi pară rău să-ți stric regulile, dar băiatul vine cu mine. Nu am venit până aici ca să plec cu mâna goală. Și spunele dragonilor tăi să-mi dea drumul.

Ștefan își mișcă piciorul în sus și-n jos. Vița se ținea strâns legată de piciorul său dar îi permitea să se miște în voie.

– Eu nu le poruncesc dragonilor. Ei sunt proprii lor stăpâni. Va trebui să-i rogi tu.

– M-am săturat de prostiile voastre. Eu și Ștefan plecăm. Și nu ne vei opri.

Ștefan începu să bată tare din picior. Vița nici nu se strângea mai tare, nici nu se desprindea. Regina se trase doi pași înapoi și dădu din umeri. Mai făcu un pas și se postă în spatele copilului. Îi puse mâinile pe umeri. Regina era doar cu un cap mai înaltă decât Ștefan copilul.

– Copile, spune-i acestui Ștefan că nu poate să plece așa ușor din sanctuarul nostru.

Gura copilul se strâmbă într-o grimasă. Lăsă capul în jos.

– Dar și eu vreau să plec. Ești o doamă drăguță, dragonii sunt prietenoși dar Ștefan are dreptate. Mama e îngrijorată. Tatăl meu… și el trebuie să fie îngrijorat. Eu nu pot sta aici.

– Așa deci.

Regina închise ochii și trase adânc aer în piept.

– Suntem într-o dilemă aici. Copilul nu poate pleca. Tu nu poți pleca. Ce soluție propui, Ștefan?

– Plecăm amândoi și nu ne vei opri. Nu voi spune nimănui despre sanctuar. Și nici tu, Ștefan, așa-i?

Copilul încuviință printr-o mișcare a capului.

– Mi se pare o soluție corectă, continuă Ștefan.

– Lasă-mă să fiu mai explicită, spuse Regina. Copilul nu poate pleca dacă pleci și tu. Tu nu poți pleca dacă pleacă și copilul. Darul meu nu se poate extinde decât asupra unuia dintre voi. Dacă plecați amândoi, unul nu va ajunge în siguranță la marginea pădurii. S-ar putea ca niciunul dintre voi să nu ajungă cu mințile intacte. Și eu nu sunt pregătită să-mi asum astfel de riscuri.

– Tu nu ești pregătită? De ce?

– El este janovada, zise Regina de parcă era de la sine înțeles.

– Ai mai spus asta.

Regina privi către copil apoi către Ștefan. Își ridică mâinile de pe umerii copilului și făcu un pas în lateral.

– Totuși există o cale. Dacă o vei alege. Dacă vei face acest sacrificiu pentru noi și pentru janovada. Copilul va pleca fără tine și se va întoarce într-o zi când va fi chemat. Tu vei rămâne în locul lui să auzi chemarea.

Regina aținti un deget către el și Ștefan o privi urât. Nu zise nimic, totuși. Ce era de zis când vorbeai cu luanticii?

– Chemarea? Ce fel de chemare ar fi asta? Chemarea țăcănelii?

Regina continuă fără să îi ia în considerare cuvintele.

– Chemarea războiului. Va veni timpul când toată suflarea va tebui să lupte și noi vom fi primii care vor auzi chemarea și primii care vor cădea.

– Și cum știi toate astea? Împotriva cui veți lupta? Mie mi se pare că îndrugi numai prostii.

– Credem-mă, v-aș lăsă să plecați dacă aș putea. Dar noi trăim aici separați de restul lumii pentru că vedem lucruri și lucrurile pe care le vedem ar speria întreg pământul.

– Mi se pare că îi subestimați pe oameni și chiar și propria voastră putere.

– Noi nu subestimăm puterea. Avem puteri la care oamenii numai visează dar niciuna dintre acestea nu va fi suficient împotriva vrăjmașului.

– Asta e o perspectivă foarte pesimistă.

Ștefan își clătină capul. Regina îl privea fix.

– Vrăjmașului nu îi va păsa ce credem noi. Ne va distruge pur și simplu. Știm că totul va începe cu prietenul dragonilor și se va termina cu distrugerea noastră. Prietenul dragonilor a sosit și noi ne-am acceptat soarta. Vom trăi cum știm mai bine până auzim chemarea și apoi vom lupta cum nu am mai luptat de la facerea lumii.

– Nu poți să fii serioasă. Tocmai ai zis facerea lumii? Ați fost acolo?

– Strămoșii noștri au fost acolo. Nu pot să-ți zic mai multe. Tu sau janovada, unul dintre voi trebuie să rămână ca să audă chemarea.

– Și voi, de ce mă rog, nu puteți să auziți chemarea?

Regina oftă și își întoarse privirea pentru un moment.

– Pentru că am comis fapte împotriva firii. Este păcatul și rușinea noastră și așa va rămâne. Niciun om nu va știi despre asta.

– Mi se pare că vreți să porniți un război. Vă urez success dar noi vom pleca.

Ștefan făcu un pas înainte ca să-l ia de mână pe Ștefan băiatul. Regina sări în fața lui și îl apucă de mâna întinsă.

– Te rog, înțelege.

Culoare din ochii ei complet verzi se unduia în vârtejuri nefirești.

– Nu pot să te opresc să pleci dar pădurea vă va opri pe amândoi. Vă veți pierde viața fără niciun scop. Și toată suflarea omenească va muri. Noi ne-am acceptat plecarea. Trăim de atâtea milenii pe acest pământ. E timpul să ne luăm la revedere. Dar oamenii sunt tineri. Nici măcar nu și-au descoperit potențialul. Nu le lua această șansă din motive egoiste.

– Acum vrei să te cred că îți plac oamenii după ce…

– Nu-mi plac oamenii, recunosc. Sunt geloasă pe ei. Au primit atât de multe în timp ce noi… noi nu mai avem decât asta. Un petic de pădure veche.

Regina îi dădu drumul la braț și continuă:

– Unul dintre voi poate pleca în singuranță dacă celălalt va rămâne. Decizia îți aparține.

Ștefan îi făcu semn copilului să vină mai aproape.

– Ascultă, va trebui să te duci acasă. Voi veni și eu când voi putea. Dar e foarte important să te duci direct acasă și să-i spui domnului de Neațeg că ești în siguranță. Și să nu-și facă griji în legătură cu mine. Voi găsi o cale.

– Pot eu să rămân. Dragonii au zis…

– Copile, fii atent. Domnul de Neațeg va trimite alți soldați în căutarea ta. Va trimite o armată dacă trebuie. Va porni războaie dacă trebuie să te găsească. Vrei să ai asta pe conștiință? Dacă mă întorc fără tine, probabil mă va decapita. Și în plus, cred că pișisherul ăla se va bucura să știe că nu o să mai fiu în peisaj. Așa că e singura soluție. Poate vei putea veni în vizită.

– Voi putea? întrebă copilul. Apoi se întoarse spre Regina. Voi putea?

– Când vei crește, sigur că vei putea dacă vei intra singur în pădure. Tu ești singurul prieten al dragonilor și te vor lăsă să treci.

Copilul sări bucuros prin covorul de frunze.

– Îl voi escorta chiar eu până la marginea pădurii, zise Regina către Ștefan. Ai cuvântul meu că va ajunge în siguranță. Îl voi conduce spre fermele voastre. Eu nu pot părăsi pădurea dar cineva de încredere îl va găsi și îl va conduce la familia sa.

Disprețul din vocea Reginei scăzuse considerabil. Ba chiar, Ștefan simțea afecțiunea și îngrijorarea din vocea ei. Putea să aprecieze asta.

– Îți mulțumesc, zise. Atunci am să rămân.

Și atunci ceva îl pocni în față, lateral peste un obraz. Fu urmat de un ponect și un sunet sec, ca o pălmuire.

*

– Verij na, o auzi Ștefan pe Regina strigând.

– Nu, strigă la rândul lui copilul.

Ștefan era năucit. Căzu în genunchi, cu sângele curgându-i din barbă. Frunzele de pe pământ erau năclăite cu un fel de noroi albicios. Își atinse glezna unde vița îl prinsese de picior. Răsuflă ușurat când descoperi că nu era nimic acolo. Era liber.

Dar ceva îl pocnise în față mișelește. Își aminti ca prin ceață de un tentacul lung și cioturos care se lansase de undeva dintr-o parte și îl lovise peste față. Niște pete roșiatice îi acopereau o parte din vârf. Poate își imagina dar părea același tentacul care îi străpunsese craniul mortului de la marginea pădurii. Ce nu înțelegea era de ce nu îi intrase direct în țeasta ca să termine lupta mai repede. De ce îl plesnise peste obraz ca o soție iritată? Era un avertisment?

Ștefan dădu să se ridice în picioare dar simți o atingere ca o mângâiere pe un picior. În secunda următoare, se simți tras în spate și căzu cu nasul în noroi și frunze uscate. Își întoarse fața într-o parte și mârâi.

Urlă când fu tras în sus. Se trezi bălăbănindu-se în aer spânzurat de un picior, cu capul în jos. Regina se apropie de el iar Ștefan urlă la ea să se dea la o parte. Regina nu văzu când trei vițe ruginii tâșniră în viteză pe lângă ea, una dintre ele împingând-o ușor într-o parte. Făcu doi trei pași neîndemânatici spre stângă și căzu într-o parte. Întinse o mână în față și se propti în pământ. În secunda următoare fu înapoi în picioare și deschise gura pregătindu-se să strige ceva dar Ștefan nu auzi cuvintele.

Toată lumea era neputincioasă în fața dragonilor. Ce putea face Regina fără nicio armă asupra ei? Cum de îi luase în serios pe acești oameni ai pădurii care erau înarmați cu sulițe primitive și aveau dragoni? Dragonii nici măcar nu le aparțineau. Erau doar creaturi sălbatice care trăiau în adâncul Pădurii Adormite și pentru un motiv sau altul nu îi atacau pe acești locuitori ai pădurii. Pe băiat nu îl vedea nicăieri. Spera că fugise dar când se răsuci în aer îl văzu cu coada ochilor trântit în noroi. Avea o privire goală de parcă ce vedea nu putea fi adevărat.

Când își întoarse privirea, fu surprins să vadă nu două sau trei vițe, ci o îmbârligătură de sute dacă nu mii de tentacule, liane și vițe noduroase înfășurându-se una peste alta ca într-un cuib de șerpi.

Ștefan își trase paloșul din teacă și simți cum tot sângele din creier îi veni la cap și îl năuci. Copacii se clătinau neclar în fața lui. Încercă să se ridice și să taie vița care îl ținea captiv de picior. Când își încordă mușchii abdomenului, vița de vie săltă în sus și în jos și Ștefan căzu înapoi în poziția spânzuratului.

O creatură din mii de vițe roșiatice prindea viață în fața lui. Mai întâi o formă fusiformă crescu dintr-un mănunchi de tentacule. Apoi alte forme fusiforme apărură la capătul primei forme. Aducea cu un cap cu fălci mari. Niște vițe de o culoare roșie intensă se încolăceau unele în altele formând un ochi sângeriu. Gura enormă se deschise și din locul unde ar fi trebuit să fie gingiile tâșniră sulițe ascuțite ca niște colții amenințători. Ștefan privea fix în gura unui monstru ce aducea din ce în ce în mult cu un dragon din poveștile pentru copii.

Și atunci înțelese de ce erau numiți dragoni. Ar fi fost bucuros să nu afle toate secretele Pădurii Adormite.

O viță familiară cu pete roșiatice pe capătul ascuțit se undui din gâtlejul creaturii și se opri în fața lui. Vederea lui Ștefan era în ceață din cauza atârnatului cu capul în jos. Vița sălta în sus și în jos aproape de fața și de ochii lui. Se trase în spate de parcă își făcea avânt și atunci Ștefan lovi cu ultimele puteri.

Cu o mișcare din jos în sus aduse paloșul peste vița sângerie. Recunoscu cu greu locul unde câteva așchii se despărțeau de trunchiul tentacului. Acolo lovise când se întâlniră prima oară. Lovi în același loc cât de tare îi permiteau mușchii încordați. Vederea îi era neclară. Lacrimi începură să-i curgă ca să-i limpezească ochii.

Capătul ascuțit al viței căzu pe pământ și se zârcoli o dată.

Ștefan căzu și el și forma fusiformă se descompuse în tentacule șerpuitoare care se retraseră subit în spatele trunchiulor și în foliajul copacilor. Destrămarea dragonilor durase doar o clipită. Tot spectacolul de a-și arăta adevărata formă fusese doar atât. Un spectacol. Dragonii îndrăgeau joaca de-a prădătorul. Ce spusese Ștefan băiatul? Se jucau. Poate de asta nici nu îl uciseră când au avut ocazia. De asta sau poate din alte motive pe care un simplu om ca el nu le-ar înțelege.

Apoi auzi răgetul.

Ca un horn de război, răgetul dragonilor răsună în întreaga pădure. Era un sunet grav care îți intra în oase și persista câteva secunde în stomac după ce se stingea. Fusese doar un singur răget care se întorcea din nou și din nou într-un ecou asurzitor.

Ștefan sări în picioare strângând puternic mânerul paloșului. De-acum lupta pe viața și pe moarte. Se pregăti să se apere de lovitura dragonilor. Aceasta nu veni.

– Le-ai câștigat respectul, zise Regina din spatele lui.

Pieptul lui Ștefan se ridica și cobora în ritmul respirației accelerate. Pe măsură ce secundele treceau și lovitura nu venea, începea să se calmeze încet, încet și adrenalina îi dispărea din sânge.

– Parcă nu credeai în respect, zise.

– Noi nu, dar ei da, Regina ridică din umeri. Dragonii sunt ca oamenii, câteodată nu îi înțelege nimeni.

– De ce m-au atacat? Ai promis că vom fi în siguranță.

– Cred că era gelos că i-ai luat partenerul de joacă. A fost doar o criză de nervi. Dacă te voia mort, nu ar fi ezitat atât.

Ștefan ajunsese la aceeași concluzie dar să fie față în față cu astfel de monstru nu era o experiență pe care ar vrea să o repete. Să afle acum că dragonii aveau crize de gelozie și că l-ar fi putut ucide într-o clipită dacă ar fi vrut, nu era deloc un lucru liniștitor. Pe deasupra acceptase să rămână în pădure. Să facă ce anume? Să fie partenerul de joacă al dragonilor?

Ștefan porni către copilul care încă stătea ghemuit pe pământ. Avea gura căscată.

– Te simți bine?

Îl prinse de o mână și îl ridică în picioare. Copilul dădu din cap și își ridică privirea spre Ștefan.

– Mi-a fost frică că te vor… că-ți vor face rău. Dar nu au făcut așa ceva niciodată până acum. M-am speriat foarte tare. Dar… dar…

– S-a terminat acum. Ești în siguranță.

Îl strânse în brațe și rămase așa câteva secunde. Copilul se desprinse din îmbrățisare și îl privi în ochi. Emoții conflictuale se roteau în irisul ochilor căprui.

– Dar a fost atât de fain! Dragonii sunt atât de mari și… și încăpeau trei oameni în gura lor și… și tu ai fi putu fi acolo. Îmi pare rău, zise lăsând privirea în pământ.

Ștefan izbucni în râs. Un singur hohot puternic de râs. Totuși un lucru nu-i dădea pace.

– Știi, sunt curios. Cum au reușit să te răpească oamenii lui Boro?

– Nu m-au răpit. Au zis că știu pe cineva care se va juca cu mine. Fiica lui Boro e drăguță și se simțea singură. Și eu mă simțeam singur și am fost de acord să petrec câteva zile cu ea.

– Și nu te-ai gândit să ne spui și nouă? zâmbi Ștefan.

– Erau doar câteva zile, spuse băiatul categoric.

Ștefan râse din nou. Și apoi deveni serios:

– Și ce naiba s-a petrecut la marginea pădurii?

– Nu știu exact. Dormeam. Am auzit urlete și apoi cred că m-am trezit aici în pădure.

– Hai să nu-l mai chinuim pe băiat cu întrebări, Regina se apropie și puse o mână pe brațul lui Ștefan. Prietenul dragonilor și-a găsit drumul spre noi.

Ștefan fu sigur că Regina jucase un rol instrumental în toată povestea asta. Prietenul dragonilor nu a apărut în mijlocul lor pur și simplu, a fost îndrumat acolo. Dar asta era o discuție pentru altă dată. Va avea destul timp să discute cu Regina.

Așa că Ștefan își ținu gura și îl trase pe băiat lângă el să-i dea ultimele sfaturi și să-i transmită niște cuvinte mamei sale. Regina îi conduse spre un trunchi colosal, scobit pe dinăuntru care avea aspectul unui turn de asediu. Camerele erau mult mai ospitaliere decât într-un turn de piatră și Ștefan și copilul își petrecură noaptea acolo.

A doua zi, la primele ore ale dimineții, imediat după răsăritul soarelui, o ceată de pitici ai pădurii, împreuna cu Regina, Ștefan și copilul se adunaseră la marginea luminișului. Regina îl luă de mână pe băiat și făcu semn altor trei oameni ai pădurii pregătiți de călătorie. Coifurile lor verzi lucitoare le acopereau fețele. Regina ținea și ea un coif în mână. Nu exista nicio diferență între coiful ei și celelalte și o dată ce și-l punea pe cap, nimeni nu ar mai fi putu să-i diferențieze pe cei patru oameni ai pădurii.

Ștefan îi privea încruntat.

– Mă întorc pentru tine curând. Încearcă să fii cuminte, îi spuse Regina cu un zâmbet cunoscător în colțul gurii.

Băiatul suspină o dată și se uită lung la Ștefan. Dădu scurt din cap.

– Pe curând, tată, zise înainte să plece.

Ștefan zâmbi și îi urmări cu privirea până când trecură prin desișul cu frunze de mătase care marca granița luminișului. În jurul lui, oamenii pădurii se strângeau unii în alții în timp ce chiuiau.

Viața lui nu va mai fi aceeași, gândi Ștefan și oftă.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!