Avu parte de-o noapte agitată, cu scurte reprize de somn, întrerupte de-o tuse care-l măcina de câteva zile; amâna întâlnirea cu doctorul, pentru că nu-i mai suporta privirile dojenitoare și aceeași, eternă, întrebare:

— De ce nu vă lăsați de fumat, domnule Christoph Brent?

N-avea răspuns. Până la treizeci de ani nu pusese țigară în gură, apoi apărură problemele cu Mariah, care-i mai răpiră încă doi ani din viață, timp în care făcu tot ce știu să salveze relația. Fără vreun rezultat, cea despre care crezuse mai bine de zece ani că era marea lui iubire îl părăsi pentru un preot mormon, alături de care plecă, în cele din urmă, pe Geea, una dintre planetele învecinate, să ridice, printre ghețuri, temple zeilor închipuiți.

Se refugie în fumat și droguri ușoare, să reziste. Așa trecură încă patru ani, perioadă în care găsi alinare în proiectele lui de cercetare, alături de părinți, ascuns în mijlocul terenurilor pe care aclimatizau legume importate de pe Terra, planeta-mamă, care-i supraveghea, îngăduitoare, de la 40 de ani lumină distanță. Fermele hidroponice ale familiei și drogurile recreative, legalizate și pe Freya, sau Trappist 1-f, vechea denumire a planetei, erau singurele lucruri care-l mai făceau să se simtă viu. În cele din urmă, când simți că perioada de recuperare emoțională era pe cale să se sfârșească, renunță la droguri. Nu și la țigări, pe care le păstra ca un soi de amintire autodistructivă a ceea ce fusese între el și Mariah.

Timid, începu să iasă în lume, întâi pe la conferințe și prezentări ale soluțiilor sale de inginerie genetică, interesul pentru astfel de cercetări fiind foarte mare printre coloniști, nu doar pe Freya, ci în tot sistemul stelar Trappist 1. De modul în care oamenii reușeau să aclimatizeze materialul genetic al planetei mamă ținea însăși mersul și supraviețuirea întregului efort de colonizare. Apoi, după câteva prezentări științifice de unde rămase cu o impresie foarte bună legat de receptivitatea soluțiilor sale, își recăpătă curajul interacțiunii cu oamenii și se înfățișă la câteva târguri de semințe, încercând să preia de la tatăl său și partea de vânzare a produselor hidroponice. Aici realiză că, în pofida anilor apăsători care-au urmat despărțirii, care-l lăsară încărunțit prematur, cu cearcăne, burtă și o stare fizică generală ce se cerea mult îmbunătățită, nu-și pierdu farmecul. Printre cei care intrau cu el în vorbă profund interesați de legumele modificate genetic, se aflau și persoane de sex opus care-l priveau cu altfel de planuri. Da, știa că cercetătorii sau deținătorii de antreprize precum a familiei sale erau priviți cu un soi de adulație pe Freya, însă nu era pregătit să intre, iarăși, în joculețe de amor. Își pierduse complet interesul pentru astfel de lucruri.

Se trezi, așadar, indispus, după o noapte de tuse sâcâitoare. Dormi profund abia spre dimineață, după ora cinci, nu mai mult de două ore. Îl ustura gâtul îngrozitor, așa că deschise Rețeaua pentru a-și planifica după orele prânzului o programare la medicul familiei. Își aminti, involuntar, că visase, în acele ore ale dimineții cu somn adânc, un templu inundat. Se plimba, buimac, pe zidurile templului, urmărit de-un șarpe uriaș. În dreapta sa, un promontoriu însorit, scăldat de valurile mării, promitea salvarea. I se păru că avea, alături, o prezență feminină, însă fie nu o putea identifica, fie nu reușea să-și aducă aminte tot visul.

Verifică, abstras, notificările Rețelei, dacă tot o deschise, în timp ce aștepta să fiarbă apa pentru ceai. Hm, primi o invitație la un concert psihedelic, ceva trupă de stoner doom, Melting Dice, venită tocmai de pe Terra. Îl invitase Sabina, una dintre fetele care îl abordase în timpul prezentărilor și al conferințelor sale. Îi plăceau, de la o vreme, concertele rock, iar formațiile terrane aduceau, întotdeauna, un suflu proaspăt. Așa că, fără să stea prea mult pe gânduri, acceptă invitația, mai mult ca să evite încă o seară petrecută de unul singur în compania țigărilor și a proiectelor sale interminabile, cu care-și umplea, mai mereu, mintea. Trebuia să-i spună acelui doctor insistent că se va lăsa de țigări începând cu ziua aceea. Ca să nu-l mintă în ultimul hal, avea nevoie de un plan de omorât timpul și plictiseala. Măcar pentru seara aceea.

După justificările pe care, însă, nu i le cerea nimeni, își dădu seama că începuse să caute scuze pentru acceptarea invitației. O parte din el ar fi vrut să-i rămână fidel Mariei, deși pe ea n-o mai interesa de mult persoana lui și, cel mai probabil, își petrecea dimineața (dacă se întâmpla să fie în acel moment dimineață pe Geea) în brațele ereticului care i-o furase. Prea multele gânduri nechemate începeau să-l indispună, așa că bău repede ceaiul, pregătindu-se pentru înfruntarea doctorului. Trase pe el o pereche de jeanși cumpărată recent, aruncă pe el un tricou negru inscripționat cu Luna Amară, o formație în vogă pe Terra secolului trecut, smulse din cuier un hanorac mai gros, cu glugă și ieși.

 

***

 

Sala concertului era destul de generoasă, ascunsă pe una dintre străduțele de la periferia Scandinaviei, orașul-capitală al Freyei, unde-și trăiau zilele, îngrămădiți, aproape 400.000 de coloniști. Plăti intrarea, destul de piperată, însă așteptările erau pe măsură. Sabina apăruse la puțin timp, așa că apucară să schimbe câteva vorbe, în timp ce li se imprimau biletele. Era însoțită de-o prietenă, ceea ce-l puse în gardă. Se pare că fata nu avea să-i sară pur și simplu în brațe, cum își închipuia el, în naivitatea unui celibatar care uitase jocurile de seducție.

— Hei, ce faci? La concert?

— Da, replică intrigat. Am… răspuns invitației tale, bănuiesc că ai observat în Rețea.

— Oh, da, sincer, nu mă așteptam să vii, ți s-a dus vorba că ești foarte retras.

Până să apuce să mai spună ceva, îl lăsă, zâmbindu-i senin:

— Bine, păi, ne vedem în sală, la concert. Noi mergem să ne luăm ceva de băut.

Prietena îi aruncă o privire care se voia indiferentă. N-ar fi trebuit ca Sabina să facă prezentările? Nu mai înțelegea nimic.

Așteptă ca ele să plece de la bar, trecură pe lângă el, ieșind să fumeze, probabil. Își luă, apatic, o bere și se așeză, în sală, pe un pult, lângă sunetist. Deschise Rețeaua, așteptând, sictirit, începerea concertului. Își programa următoarele activități, avea să-i vină peste câteva zile un lot experimental de roșii dintr-una din provinciile Califatului Nord African, de pe Terra. Încerca să aclimatizeze un soi modificat genetic pentru piața de pe Trappist 1-e, o altă planetă locuibilă, cunoscută și cu numele de Elissar.

Trupa se arătă entuziasmată să cânte în Scandinavia, urmară mulțumirile politicoase de rigoare, la adresa unui public nu atât de numeros. Prețul, se pare, era prohibitiv pentru majoritatea tinerilor coloniști, însă și costurile unei deplasări de pe Terra erau pe măsură. Melting Dice aveau un toboșar, doi chitariști și un solist supărat pe viață, care grohăia melodic din spatele unei glugi întunecate. Alternau piesele mai grele cu cântece mai puțin ofensive, în care growling-ul apocaliptic era înlocuit de vocea plăcută a chitaristului din partea stângă a scenei. Sabina dansa cu ochii la ecranul uriaș, pe care erau proiectate tot felul de animații cu călătorii spațiale și ciuperci halucinogene. Prietena ei asculta pironită extatic. Da, ăsta era stoner-ul, cu efectele sale psihedelice. Încercă să se lase și el purtat de efectul amețitor al sunetelor, combinat cu alcoolul care începea să-și intre în drepturi. Tusea îl mai lăsase, medicul îl primise îngăduitor, experimentele mergeau bine, avea să renunțe fumat, părinții lui erau sănătoși. Ce motive avea să se îngrijoreze?

Apoi o văzu, cu ochii minții, pe Mariah. Făcea, nechemată, dragoste cu jegul ăla mormon. În dreapta Sabinei, trei tineri se apropiaseră nepermis de mult. Erau de vârste apropiate și, după cum își vorbeau, realiză că se cunoșteau între ei. Ce mama dracului, i-a chemat și pe ăștia la concert? Verifică Rețeaua, compulsiv, apoi se pregăti, cu un gest reflex de lehamite, să plece.  Observă, însă, aruncând o ultimă privire înspre grupul lor, că Sabina se uitase, pierdută, prin sală. Aha, deci, îl căuta cu privirea. Bine, atunci haide să ne jucăm, își zise intrigat, în timp ce mergea să-și cumpere încă o bere.

Se așeză, strategic, în stânga ei, la vreo trei metri în spate. Ea era destul de aproape de podium. În cele din urmă, într-una din căutările ei tot mai insistente prin sală, îl observă, li se întâlniră privirile. Formația ajungea la piesele cele mai bune. Fata începu să danseze în așa fel încât, treptat, se depărtă de grup, apropiindu-se tot mai mult de el. Unul dintre cei trei rivali se duse la ea, încercând s-o ia după umeri. Îl respinse, agasată. Atunci, instinctiv, Christoph o atinse ușor, cu mâna stângă, pe șold, ca din întâmplare. Se întoarse intrigată, apoi se însenină văzându-l. Își zâmbiră, iar lui i se topiră picioarele, într-un mod care-i aducea aminte de sentimentele pe care le avusese pentru Mariah.

Finalul concertului îi găsi unul lângă celălalt. Schimbară câteva cuvinte, iar el se apropie să-i vorbească în ureche, căci zgomotul ultimelor acorduri era prea mare. Nu știu cum, însă se luară în brațe. O ținu așa minute bune, pierdu noțiunea timpului, senzația era atât de intensă, după atâția ani de singurătate, încât simțea că se dizolvă în podea. Vorbeau despre formație, despre studiile ei și experimentele lui, despre cât de frumoasă era seara aceea. Se îmbrățișau strâns, tot mai strâns. O mângâie ușor pe ceafă, apoi, fără să-și dea seama, o sărută scurt, cât o atingere de fluture, pe gât. Simți tremurul trupului ei.

— Sabina, mi-ar plăcea să ieșim într-una din zilele următoare la o cafea.

— Da, să știi că mi-ar face plăcere.

— Alegi tu ziua, bine?

— Sigur, îi răspunse toată un zâmbet. Ne scriem prin Rețea.

Rămăseseră singuri în sala de concert. Formația își strânsese echipamentul, așa că trebuiau și ei să plece. Lumea se refugie în barul învecinat și în afara incintei, la fumat. Sabina se alătură grupului ei de prieteni. El se îndreptă, anesteziat, la garderobă, de unde-și recuperă hanoracul. Se duse să o salute, se luară iarăși în brațe, îl sărută și ea pe gât, sub ureche, cu aceeași intensitate.

— Mulțumesc pentru invitație, Sabina!

Îi răspunse cu un zâmbet larg:

— Am făcut-o intenționat, deși nu mă așteptam să ajungi.

— Știu. De aceea am și venit.

 

***

 

Ar fi trebuit să se întâlnească pe terasa unui restaurant din apropierea falezei, fata îi scrisese a doua zi, iar întâlnirea o stabiliseră împreună. Îi studie înainte pozele și profilul de pe Rețea, se născuse în Scandinavia, într-o familie de oceanografi, însă optase pentru o altă carieră, fiind studentă la Xenolingvistică. Domeniul pe care și-l alese era cu o miză uriașă pentru explorarea spațiului, însă deosebit de arid, pentru că descifrarea inscripțiilor care făceau posibile călătoriile interstelare prin Porți se dovedise din cale-afară de anevoioasă.

Se îndrăgosti lulea, își dădu seama. Salvă pe consolă câteva poze de-ale ei, îi plăcea îndeosebi una făcută în Piața Centrală a Scandinaviei, purta o coroniță de flori. Alta o înfățișa într-un parc, pozase așezată pe iarbă, având un arbore maiestuos în fundal. Purta o rochiță albă, cu dantelă în dreptul pieptului și pe umeri, care-i venea de minune. Sabina nu arăta de 21 de ani, cât descoperise, prin Rețea, că avea. Era înaltă, aproape de înălțimea lui, iar tunsoarea clasică a părului negru, care-i cădea, cuminte, pe umeri, o făcea să pară mai degrabă trecută de 30. Erau, așadar, 15 ani între ei, însă nu credea că le-ar fi stat rău împreună.

Fata întârzia să apară, încercă să-i scrie prin Rețea, însă își setase profilul off-line. Unul dintre ospătari îi observă privirile neliniștite și se apropie respectuos.

— Domnișoara pe care o așteptați, mă tem că n-o să mai ajungă. M-a rugat să vă transmit acest plic.

— Mulțumesc. Vă rog să-mi aduceți nota.

Plăti, apoi coborî pe faleză, cu gesturi iritate. Se aștepta să fie un mesaj lacrimogen, așa că avea nevoie să fie singur, el și valurile tulburate, atunci când avea să-l citească. Deschise precipitat plicul, pentru a găsi, învelit în mai multe coli albe, un inel sidefiu, cu irizații verzui.

Se așeză pe un bolovan mai generos, ținând între degete bijuteria. Nu recunoștea materialul, o combinație alburie între argint și porțelan, însă realiză că modelul sculptat întruchipa Șarpele Ouroboros. Totuși, capul nu înghițea coada. Îi despărțea un fir invizibil, care dezvălui câteva gradații luminescente, atunci când Christoph potrivi inelul pe degetul arătător al mâinii stângi. Simți că-l strivește greutatea tuturor valurilor, se ridică speriat în picioare, nisipul zgrunțuros părea că-l înghite, căzu printre stânci, se prăbușea înghițit de pământuri.

Se trezi pe marginea zidăriei ruinate, lângă templul inundat care-i apăruse în vis. Sabina se înălța de sub ape, pășind precum o silfidă abia întrupată, nălucă acvatică stăpânind asupra șerpilor lumii. Purta aceeași rochie albă, dantelată, în care și-o amintea din pozele de profil ale Rețelei. Veni înspre el, cu un soi de zâmbet afectat, grav, însă în spatele ei nu se mai afla copacul umbros din poza digitală, ci un șarpe uriaș, ce semăna cu un piton înfometat.

— Bună, dragul meu. Îmi pare rău că te-am adus în felul acesta, poate ai fi preferat modul mai puțin periculos de transport, știi tu.

— Nu, ce să știu?

— Hai, Christoph, nu te retrage. Uite, o să-l rog pe Zundar să stea deoparte.

Șarpele se opri, apoi plonjă cu un plescăit scurt în apele întunecate care inundau templul. Sabina se apropia cu pași lini și brațele pregătite să-l cuprindă.

— Așa. Nu te speria, nu-ți face rău, e animăluțul meu de casă. Ce spuneam? Da, cu transportul. Te-ai fi dus cu un cargobot până pe Tau Sigma 5, unde există o Poartă spre sistemul K2-288, constelația Taurus, la aproape 200 de ani lumină. După care ai fi cumpărat o navetă care să te aducă la mine, pe această planetă uitată de lume, iar eu, între timp, m-aș fi prăpădit așteptându-te, dragul meu. Ar fi fost păcat de atâta vreme irosită, iar pentru tine, mult prea costisitor.

— Ce te face să crezi că aș fi făcut drumul ăsta?

— Ah, nu-ți mai întoarce privirile, că nu poți scăpa de-aici decât către promontoriul din spate. Uite, nu mă mai apropii de tine, poți studia cât vrei împrejurimile. N-o să pleci de-aici fără să discutăm mai întâi.

Christoph ar fi vrut să protesteze, însă ceva îi spunea că mai fusese acolo, că mai purtase cu Sabina acea discuție, dacă nu identică, mai schimbaseră între ei astfel de replici, la marginea unui templu inundat. Ea fusese acea prezență feminină din vis, pe care nu o putuse identifica. Iar acum îi veneau în memorie amintiri cu ei doi, împreună, însă nu știa dacă aparțin vieții trăite aievea sau vieții celeilalte, petrecută în abisul viselor.

Se relaxă, așezându-se, neputincios, pe marginea zidăriei ruinate, cu picioarele atingând luciul apei. Ea se apropie, prudentă. Se puse lângă el, petrecându-și mâna dreaptă după șoldul său. El o luă după umeri, ea-și apropie capul de-al său. Obrazul ei era rece, precum atingerea valurilor.

— Christoph, știi bine că mă prăpădesc de dorul tău, așteptându-te.

Fata îi mângâie mâna, apoi cuprinse inelul, pe care i-l luă, delicat, de pe deget. Inelul ei de logodnă.

— Am trecut prin asta de cincisprezece ori, însă ceva îmi spune că nici acum nu te-ai hotărât, dragul meu.

Da, aveau aceeași vârstă atunci când s-au cunoscut. Mariah abia îl părăsise, iar el își dorise un ultim concert înaintea plecării spre Tau Sigma 5, iar de acolo către alte zări, în adâncimile constelației Taurus, să uite tot, să lase totul în urmă. Așa o întâlnise pe Sabina Praey, solista unei formații exotice, proaspăt sosită de pe nou colonizata Elissar. Ea-l convinse să rămână, apoi îl aduse pe Trappist 1-e, instruindu-l în misterele vechilor religii orientale terrane. La scurt timp o ceru în căsătorie, însă adepții Cultului Ouroboros, din care, de-acum, amândoi făceau parte, aveau un ceremonial de căsătorie din cale-afară de sofisticat.

În primul rând, ar fi trebuit să treacă prin perioada logodnei, un timp de pregătire pus deoparte de misticii și pedagogii cultului pentru viitorii parteneri de viață. În acest interval de timp aveau să-și dea seama dacă sunt făcuți, cu adevărat, unul pentru celălalt.

Trezit din reveriile recăpătării memoriei, Christoph îi răspunse atingerii. Luă inelul și i-l puse pe deget. O sărută pe obraji, se ridicară, o îmbrățișă, simțind cum căldura revine în trupul ei. Cincisprezece ani trecură de la momentul logodnei, cincisprezece cicluri temporale în care el făcuse aceleași greșeli, se lăsase dominat de aceleași ezitări, înfrânt de aceleași gradații fotonice ale artefactului sidefiu, care, de fiecare dată, reseta totul atunci când își înghițea coada, inclusiv amintirile sale, prefăcându-le în fragmente de vis.

De fiecare dată, la finalul fiecărui ciclu anual, se trezea pe zidăria aceluiași templu inundat. Uneori Sabina îl aștepta pe plajele imense ale promontoriului, alteori pe una dintre navetele amfibii din imediata apropiere. De data asta alesese să iasă, impetuos, de sub ruinele acvatice, semn că răbdarea și așteptarea ei se apropiau de sfârșit.

O conduse către țărmul larg al promontoriului, ținând-o, ușor, de mână.

— Te rog să mă ierți, Sabina, pentru toți anii ăștia risipiți.

— N-ai pentru ce, Christoph, eu n-am îmbătrânit câtuși de puțin. Ai plătit tu, cu viața ta, însă poți să stai liniștit, încă te găsesc la fel de atrăgător.

— Ce-ai mai făcut în ultimul an? Nu te-a distrus așteptarea?

— Știi bine cât de mult mă pasionează inscripțiile Porții. Nu m-am plictisit, Christoph, iar practicarea Misterelor îți induce niște stări greu de exprimat. Ar trebui și tu să încerci, asta, sigur, dacă vei rămâne în Cult, indiferent care va fi deznodământul logodnei noastre.

O mângâie ușor pe creștet, apoi o sărută pe frunte, potrivindu-i părul după urechi.

— Ce te face să crezi că o vom rupe?

Valurile se întețeau, iar vântul îi răscolea rochia alburie, aproape uscată.

— Nu mai pot aștepta, Christoph. Cred că ai avut suficient de mult timp să te convingi că Mariah nu se va mai întoarce la tine, doar ai fost și pe Geea, ai vizitat templele mormone, într-unul din ciclurile temporale, mi-ai povestit despre asta.

— Da, așa este, i-am văzut în timpul ceremonialului mormon al căsătoriei pentru eternitate. Și tot nu m-a convins priveliștea aia sinistră. Nu știu, Sabina, i-a făcut ceva diavolul ăla, a vrăjit-o, a spurcat-o, a blestemat-o.

Își plecă fruntea pe umărul ei, se abandonă cu totul obrajilor ei purpurii, părului în miresme de alge:

— Nu știu…

Ar fi vrut să se întoarcă pe zidurile incomplete, să pășească alături de ea pe sub apele Templului, să desăvârșească ceremonia logodnei. În depărtare văzu spinarea colorată a șarpelui-piton, ceea ce-i stârni amintirea unui alt vis, în care templul se uscase cu totul, măcinat de atingerea nisipurilor de pe Elissar.

Sabina își lăsase, neputincioasă, mâna într-a lui. N-avea să mai treacă prin vreun alt ciclu temporal, urma să sfărâme inelul sau să-l păstreze, pururi, pe deget, ca însemn al căsătoriei. Christoph o îndemnă, blând, spre valuri. Se cufundară până la genunchi în apa învolburată. Spuma se spărgea în jurul lor de stâncile blajine, învăluindu-i.

O privi nostalgic, apoi bucuria înflori pe zâmbetul său. Fata știu, dintr-o dată, că se hotărâse.

O sărută și nu își putea da seama dacă buzele ei sărate păstrau gustul lacrimilor în miresme de alge sau aroma apelor care deveniră, în sfârșit, prietenoase.