Lucrare distinsă cu premiul al II-al, ex aequo, la Concursul Național de Proză Scurtă Helion 2017.

—   Joaquim. Niciun răspuns.

Joaquim! Unde ești?

Luis coborî ultimele trepte care duceau în pivniță si se opri. Întunericul îl împiedică să mai înainteze. Ochii i se obișnuiau treptat cu întunericul. Observă pentru prima oară cât de înspăimântător arăta beciul, și riscă un pas mic înainte. Desluși în stânga vechea mașină de cusut acoperită de o pătură, iar undeva în fața lui, un stâlp gros ca un copac bătrân.

Bau!

Joaquim sărise în fața lui. Luis tresări de spaimă. Își reveni și se enervă imediat:

Ah! M-ai speriat, Joaquim.

Fratele cel mare se cutremură de un râs răutăcios, inconfundabil, în timp ce Luis îl împingea furios. Auziră strigătul mamei, care-i chema la masă. Băietii urcară treptele și dădură buzna în aburii fierbinți ai bucătăriei. Se așezară, așteptând felul întâi. Luis se trezi cu două linguri mari de piure în farfurie, apoi veni și rândul lui Joaquim. Acesta lovi cu un bobârnac muntele de piure, împroșcându-l pe Luis în cap.

Joaquim! strigă mama, care tocmai se întorcea. Termină! Iar ai început?

Îl plesni pe Joaquim peste ceafă. Înțelese imediat că ar fi trebuit să se stăpânească, însă era prea târziu.

Ce să mai fac cu tine, copilule? Zi și tu. Numai tâmpenii faci, de când ești mic!

Îi ținu o predică. Joaquim se abținu cu greu să nu izbucnească în râs. Luis își șterse cu un șervețel urmele de piure din păr.

Uită-te și tu la frate-tu, șopti mama. El cum de nu mi-a făcut niciodată probleme? Cum poate să fie cuminte și tu nu poți? Slavă Domnului că-l am și pe Luis.

Cum terminară de mâncat, Joaquim fugi afară, în timp ce mama îl mângâia pe Luis.

Lasă, nu-i nimic, așa sunt frații mai mari.

Băiatul suspină, lăsă ochii-n pământ, își luă șapca și ieși din casă. Îl căută pe fratele său, îl găsi în grădină, săriră împreună gardul din spatele casei. Plecară, așa cum făceau de obicei, pe o cărare pustie, și urcară în munți.

Joaquim îi luă șapca lui Luis, și se îndepărtă cu iuțeală.

Prinde-mă, fraiere!

Fugi de Luis pe cărare și se afundă în pădurea de la marginea drumului. Luis îl urmă, fără să înțeleagă de ce fugeau în munți. Urcușul era anevoios, nu mai aveau nicio cărare, copacii erau tot mai deși. Se țineau de trunchiuri pentru a urca mai repede. Joaquim obosise deja, Luis îl auzea cum respiră din ce în ce mai greu. Îl ajunse din urmă și își luă șapca înapoi. Joaquim continuă totuși să urce, se opri mai încolo, pe o porțiune netedă, iar Luis îl urmă din curiozitate.

Uite, spuse Joaquim, gâfâind. Asta voiam să-ți arăt.

La lumina slabă care pătrundea printre copaci, Luis văzu prima peșteră din viața lui, pe care o admiră fascinat.

Am fost deja înăuntru. Acum o săptămână. Aveam lanterna cu mine, aia veche – o știi, nu? –, și m-am chinuit să ajung pe partea cealaltă. E întuneric, nu vezi nimic în ea, și are trei prăpăstii și un șanț.

Joaquim descrise în detaliu traseul din peșteră, unde se afla fiecare prăpastie, cât de largi erau. Cam un metru și jumătate, îl lămuri Joaquim. Toate trei sunt cam la fel, au un metru și jumătate, cel mult doi, nu mai mult de doi metri.

Și cum le ocolești?

Am sărit peste ele.

Luis căscă gura uimit.

N-ai cum să le ocolești. Sau poate ai cum, dar n-am găsit eu. Mi-am luat avânt, am ținut lanterna aprinsă, vedeam unde fug, unde calc, unde sar. Fără nicio poblemă. Nici nu mi-a fost frică. Ah, și la sfârșit – Joaquim își suflecă pantalonii, dezvelind două vânătăi -, m-am prins într-un șanț. Era să cad în el fiindcă nu-l văzusem, mă uitam doar după ieșire, care era aproape.

Și șanțul unde e?

Asta nu mai știu exact să-ți spun, te uiți și tu. Oricum, să ai mare grijă la șanț.

Luis îl privi cu admirație.

Du-te și tu, fricosule.

Păi n-am lanternă, nu văd nimic.

Și dacă ți-o dau, te duci?

Da.

Joaquim îl privi cu suspiciune. Luis încerca să-și imagineze cum ar fi prin peșteră. Trei prăpăstii, toate cam de doi metri. Nu era la fel de atletic ca fratele său, dar atâta putea să sară și el. Doar să aibă grijă, la prăpăstii și la șanț. Visă urât noaptea, intra în peșteră, îl bântuiau tot felul de duhuri, hăuri nesfârșite se căscau înaintea lui ca fălcile unor monștri. Căută tot felul de pretexte pentru a-și amâna expeditia. Acuză lipsa bateriilor pentru lanternă, dureri de picioare, oboseală, febră. Joaquim nu-l crezu nicio clipă, ți-e frică, asta e.

Luis reuși totuși să amâne aventura timp de câteva săptămâni.

Într-o seară de august se văzu nevoit să cedeze. Înarmat cu o lanternă, încălțat cu o pereche de adidași, Luis ieși din casă. Plecă împreună cu Joaquim spre peșteră. Drumul prăfos, aceeași cărare pustie pe care-o străbătuseră de atâtea ori, soarele nu mai strălucea, dar nici nu se întunecase, cerul era cald, albastru închis, pădurea, la stânga lor, împietrise, o pasăre neagră zbura printre vârfurile copacilor, fără să scoată vreun zgomot, încât Luis crezu pentru o clipă că era moartă. Soarele apusese, căută luna cu privirea, dar nu găsi nicio sursă de lumină în văzduh. Joaquim o luase înainte, pașii lui nu se mai auzeau, doar ai mezinului mai făceau zgomot, dar Luis nu le mai acorda atenție, muntele emana o aromă nedeslușită, Joaquim dispărea de pe cărare, un țipăt de uliu din pădure, adidașii noi îl strângeau, Joaquim apărea din nou, cum de nu-l văzuse, poate nu mai era atent. Aerul, dens ca apa dintr-un acvariu, îl împiedica să înainteze, un gust acrișor de fragi îi invada papilele gustative, nu știu de ce, doar nu mai mâncase fragi de-o săptămână. Joaquim sări în pădure, nu, nu în pădure Joaquim!, aici a dispărut tata. Luis încercă să-l urmeze, deși fugea greu, ca prin mocirlă. Se împiedică de un bolovan ascuns la marginea drumului, pătrunse cu greu printre copaci, pădurea era întunecată, nu vedea nimic, auzea picături de apă căzând undeva într-o baltă. Joaquim avea lanterna, Luis n-avea nimic, ochii nu i se obișnuiau decât foarte greu cu bezna. Îl strigă, dar nu răspunse nimeni. Încercă să urce, ținându-se cu greu de copaci. Muntele întunecat se împotrivea.

Joaquim! La dracu’, nu e deloc amuzant!

Tăcu, încercă să nu se mai miște, sperând să audă măcar un foșnet. Se uită în jur,

vederea i se obișnuise cu întunericul, îl strigă din nou.

— Joaquim. Nu mai suntem acasă, în pivniță. Ieși odată afară.

Joaquiiim!

Un curent de aer îi flutură părul de pe frunte. Întâi crezu că e vântul, însă își aminti că era în pădure, la adăpostul copacilor. Surprinse cu coada ochiului, undeva, pe jumătate ascuns de un copac bătrân, o ființă care semăna cu un om. Ani mai târziu va tot încerca să analizeze momentul, imaginea, fiindcă i se părea că-l vede ori pe tatăl lor, ori pe Joaquim, ori un personaj care semăna cu amândoi, fără să fie niciunul. Nu s-a îndreptat către el de teamă și, oricum, creatura s-a topit în noapte fără niciun zgomot. Nici nu era foarte sigur că văzuse ceva, poate imaginația îi jucase o festă.

Mama izbucni în hohote de plâns și dădu vina imediat pe Luis. Poliția îl căută pe Joaquim zile întregi, cercetă tot muntele, fără niciun rezultat. Luni întregi de doliu pentru cei doi, luni de remușcări pentru Luis.

Au trecut mulți ani de atunci. Băiatul crescu, plecă în capitală pentru a-și face studiile. Se întoarse acasă într-o vacanță de vară, bătrâna îi găti piure ca pe vremea când era mic, îl servi cu răceala obișnuită, Luis fusese copilul ei preferat înainte de dispariția lui Joaquim, însă de atunci îl tratase cu indiferență. După câteva zile bătrâna avu un atac de inimă, Luis chemă repede un doctor, însă era prea târziu, nu se mai putea face nimic.

Toată vara avu probleme cu somnul. Își tot amintea de ce spusese mama, uită-te și tu la frate-tu, el cum de nu mi-a făcut niciodată probleme? Tu ești de vină, Luis! De ce v-ați dus acolo? Într-o noapte auzi afară râsul inconfundabil al fratelui său. Aprinse lumina și se uită pe geam. Nu văzu pe nimeni.

Termină facultatea, se angajă ca psiholog la o companie cunoscută. Era tot mai convins că apariția din pădure, în spatele copacului, și râsul fratelui pe care-l auzise noaptea erau halucinații auditive, efectele șocului prin care trecuse.

Era la firmă de cincisprezece ani. Îl căutau același tip de pacienți cu aceleași probleme. Serviciul îl ajuta să uite de pierderile suferite. Împlini îngrozitoarea vârstă de patruzeci de ani, vârsta la care dispăruse și tatăl său. Într-o după-masă de vineri vorbi în birou cu un tânăr care își pierduse toată familia în accidente de mașină. Se văzu nevoit să întrerupă ședința, își șterse lacrimile pe furiș în timp ce tânărul ieșea din birou, așteptă o vreme în liniște, pe scaun, inima îi bătea tot mai tare, în cele din urmă părăsi încăperea, clădirea, intră în mașină, porni, și plecă din oraș cu un sentiment de neliniște. Trebuia să găsească din nou casa copilăriei, drumul, pădurea, peștera. Deschise radioul, muzica însenină atmosfera. Ajunse în orășelul natal, ajunse în dreptul casei, aceasta fusese vândută din nou, Luis citi plăcuța metalică de pe gard:

 

Spitalul de Psihiatrie Nise da Silveira

 

Totul se schimbase, nimic nu mai era ca înainte, casa copilăriei lui era albă, acum fusese vopsită, era cenusie, până și iarba avea altă culoare, mai stinsă. Abandonă mașina pe margine și căută drumul, ultimul drum al lui Joaquim. Cel puțin cărarea arăta la fel cum o știa, i se părea poate doar ceva mai îngustă. Pădurea tăcea, doar vântul o mai lovea din când în când. Cerul se acoperise de nori, auzi tunete, intră în pădure, ploaia se dezlănțui, biciuindu-l prin frunzișul copacilor. Se grăbi să urce muntele, urca mult mai ușor decât atunci când era copil, și asta în ciuda pantofilor negri de piele care-i strângeau picioarele. Ajunse la peșteră tocmai când ploaia începea să îi ude hainele, acum o să rămân aici, da, ploaia o să se oprească în curând și o să mă întorc la mașină.

Zgomote de pași l-au făcut să tresară, întrerupându-i șirul gândurilor. Un om îmbrăcat în zdrențe, mai în vârstă ca el, apăru dintre copaci, și se adăposti și el în peșteră fără să scoată vreun cuvânt. Poate că locuiește aici, iar eu i-am invadat spațiul. Luis încercă să intre în vorbă cu el, nu știa prea bine ce să spună, iar răspunsurile străinului erau tăioase și scurte. Vorbi atunci despre sine, fără să știe de ce, poate sperând astfel să-l încurajeze pe celălalt să facă la fel. Străinul îl asculta cu un interes surprinzător, scoase dintr-un buzunar adânc al hainei un pachet necartonat. Căută printre țigările fără filtru, umezite de ploaie, una ceva mai uscată, pe care-o aprinse cu un chibrit. Luis nu fuma, detesta fumul de țigară, însă se abținu, din politețe, dar și de teamă, să protesteze. Deschizătura peșterii se umpluse de fum, străinul aruncă în sfârșit chiștocul în ploaie. Luis vorbi mai departe, bucuros că străinul îi acorda atenție.

Străinul își drese glasul și Luis văzu un luciu fulgerător. Străinul scosese, nu se știe de unde, un cuțit, pe care-l manevra cu o iuțeală neobișnuită. Luis n-avu timp să gândească, acționă din instinct, ca un animal speriat. Afară nu putea scăpa, străinul blocase ieșirea. Fugi în peșteră, străinul răcnea, ecourile răsunau înăuntru, în adânduri. Luis se împiedică pe întuneric de solul denivelat, se târî disperat, auzind pașii nebunului care se apropia tot mai mult. Palmele i se înțepau de solul colțuros. Sări în picioare, încă mai recunoștea după atâția ani locurile descrise de Joaquim, făcu un efort pentru a-și aminti unde era prima prăpastie. Alergă în continuare, se lovi de pereții întunecați, străinul nu avea cum să fie la fel de rapid, doar părea bătrân, probabil nici nu cunoștea peștera. Trebuia să ajungă la ieșirea din partea cealaltă, încă nu era nimic pierdut, doar să găsească cele trei prăpăstii și să sară peste ele. Și mai era și șanțul. Ajunse în următoarea hrubă, un pas, doi, trei, pipăi prudent solul din fața lui, aici trebuia să fie, da, aici era primul abis.

Să-și ia avânt și să sară era riscant. Dacă greșea cu câțiva centimetri, călca în gol. Cel mai prudent era să sară de pe loc, să se-mpingă cu ambele picioare deodată și, odată aterizat pe partea cealaltă, să cadă înainte. Inima îi bătea atât de tare încât îi era teamă că o aude urmăritorul lui. Se lăsă pe vârfuri, se încordă, îndoii genunchii, hăul nu putea fi mai mare de doi metri, strigătele răgușite se auziră din nou, beznă înainte, beznă înapoi, ce-o fi o fi, n-avea de ales decât să se bazeze pe indicațiile pe care i le dăduse fratele său în copilărie, închise ochii din obișnuință, și sări.

Se prăbuși în mâini, ușurat, apoi panica îl cuprinse din nou auzindu-l pe străin cum se apropie. Chibrituri se aprindeau undeva în urma lui, semn că bătrânul își lumina drumul. Se ridică și fugi mai departe. A doua parte a hrubei, își aminti el. Se strecură printr-o deschizătură strâmtă pe care o ghici prin beznă, se târî pe pământ. La un moment dat se opri să asculte dacă urmăritorul era aproape. O clipă de liniște, umplută doar de propria sa respirație neregulată, apoi aceeași pași care se apropiau. Dracu’ să-l ia! Cum de a știut să sară și el peste prăpastie?

Șterse cu creștetul capului tavanul peșterii, ajunse în următoarea hrubă, făcu câțiva pași, apoi se târî încet, ca să fie sigur că nu se prăbușește în a doua prăpastie. Aruncă niște pietricele în față și, când nu le mai auzi, se opri. Aici e. Joaquim, ar fi bine să ai dreptate. Pentru mai multă siguranță aruncă o pietricică la vreo doi metri înaintea lui. O auzi căzând pe solul tare, și Luis se convinse de mărimea hăului. Se îngrozi când își dădu seama că nu făcuse același experiment și cu prima prăpastie. Străinul se apropia, tușind din plămânii obosiți. Luis trase aer în piept și sări.

De data asta saltul păru că durează și mai mult ca înainte, mult, tot mai mult. Luis căzu pe niște pietre colțuroase, aterizarea îi trosni călcâiele, o simți în șira spinării. Nivelul solului scăzuse, din cauza asta zburase mai mult. Se ridică cu greu, îl auzea iar pe zdrențăros, care îi striga niște amenințări, și Luis parcă vedea iar în beznă străfulgerarea cuțitului.

Bravo ție, Joaquim, atâția ani m-ai chinuit și uite că tocmai acum tu m-ai salvat! Încă o prapastie, și era liber, ieșea la lumină și putea să se piardă în munți, prin păduri, să dea de oameni, să le ceară ajutorul. Mai era și șanțul, dar ăla era probabil mic, neînsemnat. L-ar fi găsit ușor. Chibriturile sfârâiau undeva în spatele lui.

Aproape am ajuns.

Se lovise după atâtea hrube șî salturi, își julise genunchii, îi sângerau și palmele, toate astea nu mai aveau însă nicio importanță. Se gândea doar la șanț, să nu se prindă în șanț. Si apoi urma lumina salvatoare a ieșirii. Se gândi, fără să știe de ce, la tatăl său care dispăruse într-o seară de august în pădure, la Joaquim care dispăruse și el, la mama sa care murise fără să-l fi iertat, la pacienții care veneau la el pentru sfaturi, oameni care își pierduseră și ei pe cei apropiați și aveau nevoie de cineva care să-i asculte.

Fugi mai departe, trecu printr-un tunel lung, cu cotituri, însă lipsit de denivelări, îl străbătu cu ușurință, tot mai sigur pe el. La capătul tunelului simțea a treia prăpastie de care-i vorbise Joaquim cum se căsca undeva înaintea lui.

O rază palidă de lumină pâlpâia undeva pe partea cealaltă. Ieșirea! Era poate chiar ieșirea de care-i vorbise Joaquim. I se păru chiar că reflecția razei se lovește de cealaltă parte a prăpastiei. Fără să mai stea mult pe gânduri, auzindu-l pe străin zbierând furios undeva prin tunel, tot mai aproape, Luis se opri, se încordă din toate puterile și sări.

O secundă mai târziu era în aer, era încă în aer, și marginea cealaltă nu era acolo, nu se aflase niciodată la numai doi metri distanță, era mult mai departe. Din cădere îl auzea pe străin cum râde, auzea limpede râsul inconfundabil, unic, recunoștea același râs pe care nu-l mai auzise din copilărie, doar la Joaquim, și pe care-l auzea din nou acum, după atâția ani, pentru ultima oară.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!