Primul pas în încăperea lugubră și Rez știu că era prea târziu să mai dea înapoi. Mai pătrunsese aici și știa bine condițiile în care era ținută făptura din centrul pereților din zăbrele ranforsate. Nu că acestea din urmă ar fi fost cele cu adevărat implicate în a-l ține pe Yu locului.

Îl zări pe Yu pentru prima dată, parcă, zăbovind prelung asupra chipului său. Era adevărat ce spusese gruparea: Yu se apropia mult ca trăsături de ceea ce spuneau cărțile vechi că se definea cândva ca fiind „feminin”. Având în vedere eliminarea sexelor, sexualităților și a oricărei terminologii de acest gen, îi era foarte greu să-și traducă mintal modul în care o percepea acum. Frumusețea, însă, nu sensibilizase pe nimeni din a-l captura, la fel ca pe restul. Sigur, condițiile de aici nu se comparau cu acelea din care Rez îi eliberase pe ceilalți.

Întreaga grupare era de Homo parasitus, specia apărută din senin, menită „să frângă utopica societate”: asta pentru că, în loc să se hrănească și să se adape precum Homo sapiens, ei își preluau toți nutrienții capturând energia emoțională a altor creaturi. Odată ce o emoție este exprimată prin mimica feței, gestică, limbaj, un parasitus o poate prelua fie prin contact fizic direct, fie prin contact vizual. Homo parasitus se clasifică după hrănire: toți sunt capabili să preia emoțiile oamenilor; unii doar pe ale oamenilor, alții și pe ale semenilor lor în diverse proporții. O categorie distinctă, însă, recunoscută unanim drept cea mai adaptabilă și de temut, era omnivoris, aceia ce se puteau hrăni și de la animale.

Yu era un omnivoris bătrân, care trăise mulți ani în sălbăticia rezervațiilor naturale reînființate cu animale recreate în laborator. Un omnivoris cu hrănire prin contact vizual, o raritate absolută…

Conform legii date în urmă cu doi ani, toți parasitus deveniseră proprietate a statului din rațiuni de protecție a populației… ori pentru a le înțelege mai bine originea și puterile, aceștia fuseseră parțial distribuiți laboratoarelor științifice de stat, precum cel în care lucra Rez. Mai corect spus, în care lucrase Rez. Cu siguranță nu mai putea să spere la menținerea postului său, microcipul cu GPS inserat tuturor locuitorilor probabil deja trimisese semnale spre centrul responsabil de supraveghere. Se putea spune că era un exclus al societății, oficial. Odată ce părăsea clădirea, dacă reușea măcar să facă asta în viață, era oricum totul pierdut. Cel puțin, pe toate căile curate pe care le cunoscuse până acum, singurele la care oricine are acces.

Probabil era tâmpit. Nu, sigur era tâmpit, sărit de pe fix să decidă să acționeze contra unui sistem care îi asigurase o viață atât de bună. De când se angajase la laborator, toate îi merseseră strună. La fel ca mai toți locuitorii actuali de pe Terra, nu i se întâmplase vreodată o nelegiuire, nu fusese nedreptățit… de altfel, aceste noțiuni aproape că fuseseră eliminate cu totul din Limba Comună, tocmai pentru că supravegherea atentă a populației dusese la extirparea răului, aproape din rădăcină.

Aproape. S-ar putea spune că acești parasitus își găsiseră momentul cel mai prost să intervină pe această lume. O lungă perioadă de timp după aflarea existenței lor, omenirea rămăsese crispată în șoc: de ce tocmai acum să apară o astfel de problemă, când tuturor le mergea atât de bine? Credințele fuseseră eliminate, astfel, nașterea vreunor conflicte de acest gen fusese și ea zădărnicită; după Degenificare, toată lumea pierduse categorializarea binară în sexe, uniformizându-se aspectul fizic al întregii populații. Oricine putea să aibă oricând un copil, în propriul uter, implantat sau nu, sau într-unul extern, tot în laboratoarele de stat.

Totul mergea strună. Și deodată…

Lui Rez i se tăie răsuflarea. Dacă el era tâmpit, colegii săi erau și mai și dacă aplicaseră programul lor ambițios. Argumentele lor erau solide, însă ideea atât de fantezistă era cumva batjocoritoare: dragonul, recreat în laborator din material ADN prezervat, trebuia să-l păzească pe Yu. De ce un dragon? Cercetările efectuate, posibile numai cu tehnologia actuală, arătaseră că exista într-adevăr un instinct al dragonilor de apărare a figurilor „feminine”. Pe de altă parte, o astfel de creatură nu ar fi fost atât de dispusă să îl accepte pe Yu ca autoritate, așa cum se întâmpla, de obicei, adaptativ, la hrăniri repetate ale unui omnivoris. Dragonul era postat la ieșirea din cușca lui Yu, aceasta fiind lipsită de vreo ușă zăvorâtă cum ar fi fost normal: un curent electric trecea în mod continuu prin dragon și, astfel, orice om, fie el și parasitus, s-ar fi electrocutat atingându-l. Uneori, însă, descărcarea electrică devenea mult mai brutală, provocând o reacție a animalului, evident una deloc încântată, astfel să îi dea posibilitatea lui Yu să se hrănească. Acesta refuzase de multe ori să facă acest lucru, tocmai pentru ca, după înfometare, să sustragă o doză energetică atât de mare de la paznici încât să-i facă să leșine. Dacă un senzor nu percepea că Yu se hrănise, curentul ce trecea prin dragon era crescut. Omnivoris-ul cunoștea bine că dacă nu avea de gând să-și preia nutrienții cât mai curând, dragonul avea să moară electrocutat.

Asta nu ar fi fost o problemă, însă, ținând cont de opinia unanimă despre parasitus și omnivoris, în special: că erau creaturi fără scrupule, incapabile de afectare emoțională, având în vedere natura lor. Într-adevăr, toți cu care fusese Rez în contact din această specie nu păruseră tocmai făpturi simpatice, dar era foarte greu de estimat dacă exista vreo doză de adevăr în stereotipul despre ei, având în vedere vicisitudinile la care erau expuși permanent. Cei ce nu se predau de bună voie la autorități pentru distribuire (în cine știe ce cotlon al planetei) erau vânați ca pe niște criminali. Erau impresionante forțele de ordine mobilizabile pentru un parasitus, având în vedere faptul că însăși crima devenise un subiect tabu.

Calculele stereotipice nu se aplicau pentru Yu: empatiza cu suferința dragonului și, astfel, i-o curma de fiecare dată. Această trăsătură îi adusese și poziția de lider în gruparea de parasitus, deoarece era capabil să le perceapă durerile și, mai ales, să lupte pentru a le curma. Deși poate nu la fel de înzestrați din această perspectivă, pierzându-și încrederea în omenire și lume de mult, gruparea îl respecta totuși profund pe Yu.

Încă un pas și Rez era acum atât de aproape de panoul de comandă al electroșocurilor trimise dragonului. Yu îl văzuse, cu ochii mari, galbeni, cu pupila ușor ovalară. Părul îi era o lână fină, blondă, ondulându-se domol până sub fese, spre deosebire de amestecătura încâlcită cu care îl văzuse prima dată, la aducerea în laborator. Era complet dezbrăcat, mugurele sânilor fiind ușor mai dezvoltat decât varianta uniformizată după Degenificare, semn că Yu apăruse pe această lume cu mult timp în urmă, când tehnologia pentru eliminarea caracterelor sexuale secundare nu era încă perfecționată. Și organele sale genitale erau tot „feminine”, cum se zicea cândva, destul de bine dezvoltate, întărind impresia de mai devreme. Curburile șoldurilor erau bine atenuate, însă, întreg trupul său nu mai era clădit din fibră musculară, cum fusese la intrarea în captivitate. Refuzul hrănirii își pusese amprenta pe el…

Rez știa că e privit, urmărind doar cu coada ochilor, fără să-și lase pupila pătrunsă de a omnivoris-ului. Ajuns la tabloul de comandă, își trecu nervos mâna prin părul roșcat, dându-și-l de pe față. Constată că tâmplele îi erau ude de transpirație și nu-i trebui prea mult să-și dea seama: îi era frică de Yu. Și cui nu i-ar fi fost frică, mai ales în situația sa? Pistruii săi mari se colorară în nuanțele de neon de pe tablou, odată ce-și trecu micuța cartelă de control peste laserul de verificare. Frica nu însemna anularea motivelor pentru care apucase pe acest drum al rebeliunii, ori acesta era atât de puțin bătătorit în ultimele sute de ani, încât se șterseseră urmele de pași. Oricui îi fusese, poate, milă la un moment dat de soarta speciei parasitus, asta până la auzirea primului caz la cineva cunoscut și conștientizarea grotescului situației lor, mizeria în care păreau să se scufunde spre deosebire de înălțimile de neatins ale umanității – sau, cel puțin, așa spuneau filmulețele de prezentare de la Guvern. Acestea erau difuzate pe orice post cu regularitate și concepute astfel încât să atragă telespectatorii ca un magnet și să-i sfâșie cu forța lor de propagandă. Dar după ce trecuse această perioadă de acomodare cu ideea existenței unei noi specii după atâția ani de viață pe Terra, lui Rez îi fusese din ce în ce mai greu să creadă că era pur întâmplătoare presupusa „nenorocire” abătută asupra lor. Orice entitate divină fusese renegată, citise despre ele doar în povești ascunse pe la străbunici… dar culmea era că doar o astfel de existență superioară ar fi putut fi cheia care să explice prezența parasitus și întreaga conjunctură a apariției lor.

Lumea, însă, refuza să dea înapoi la deciziile deja luate. Dumnezeii nu aveau să fie renăscuți, nici parasitus botezați acceptabili. Poate niciodată. Cu sămânța de îndoială deja împlântată în suflet, Rez pornise la drum în cariera sa științifică la laborator, deși știa foarte bine cu ce avea să fie nevoit să lucreze. Privind în urmă după deciziile luate în urmă cu o săptămână, își dădu seama că se angajase aici tocmai ca să se autoprovoace întru chestionarea stereotipurilor despre parasitus, injectate încet dar sigur în mintea sa, a tuturor; nu avea în vedere să le doboare, ci doar să își formeze propria opinie despre ei. Nu se așteptase, însă, ca balanța să se încline tocmai atât de violent pe un taler. Microrupturi avură loc în tot timpul în care observase sau chiar înfăptuise acte de o violență atroce, pentru testarea creaturilor. Lovitura finală se petrecu la sosirea unui transcendens, cu alte cuvinte, unui sapiens identificat ca fiind în tranziția către transfigurarea într-un parasitus. Interesul colegilor săi fu de-a dreptul magnetic, din moment ce acest transcendens avea doar 15 ani, deci, fusese capturat chiar în timpul celor mai cruciale modificări în metabolismul său. Deprivarea copilului de hrana care îi era încă necesară în această perioadă și scâncetele lui când își vomita mațele după sesiunile de injecții, lavaje, secvențele de biopsii inutile, toate îl îndreptaseră pe Rez definitiv și irevocabil.

Laboratorul conținea la momentul acestei decizii o grupare de parasitus destul de bine închegată. Eliberarea lor fu condiționată de cooptarea copilului transcendens în rândul lor. Își jurară răspunderea pentru el în multiple rânduri până ca Rez să fie capabil să îi creadă. Însă degeaba le dăduse lor drumul, dacă nu-și ducea misiunea la bun sfârșit, redându-le liderul.

Rez abia se îndreptase spre un buton, că trebui să își retragă imediat mâna, un curent puternic începând să străpungă trupul dragonului. Răcnetul lui răsună în întreaga cameră, formând ecouri în pereții duri, reverberându-se de mii de ori cu durere aproape palpabilă. Yu nu se urni din loc, deși o ușoară zvâcnire a musculaturii sale gambiere îi trădă instinctul de a se retrage. Încetase să se mai uite la noul venit, privindu-l acum pe dragon, cu vizibil efort. Încercă să-i prindă privirea, fără, însă, să se hrănească, oricât de tare și-ar fi dorit acest lucru…

Și Rez nici că realiză – amploarea curentului era atât de mare tocmai pentru că Yu era flămând. Foarte, foarte flămând.

Electrocutarea păru să dureze o veșnicie, cercetătorul rămânând multă vreme ghemuit la pământ lângă controale, cu urechile strâns acoperite să nu mai audă fiara urlând. Liniștea veni mai curând decât era pregătit pentru ea și, aproape fără să gândească, opri curentul din manetă. Un sunet ondulant, apoi robotul anunță oprirea sistemului de securitate, pe vocea aceea enervant de clară.

Avea un minut. Precis și exact. Ridicându-se de la podea, observă un flash luminos venind dinspre obrajii lui Yu. Era reflexia luminii în lacrimi.

Scoase de la buzunarul pantalonilor un mic pistol, țintind fiara. O scurtă vibrație răsună după ce apăsă pe trăgaci. Masa de energie se proiectă prin trupul dragonului, croindu-și un drum vid, tubuliform, prin toate structurile ochite. Atingerea inimii făcu o val enorm de sânge să se împroaște sonor pe peretele opus, în centru purtând un mic semn rotund de var ars, până unde ajunsese lovitura. La acest ultim răcnet, Rez nu-și mai acoperi urechile, stând drept și aproape mândru să privească creatura prăvălindu-se cu zgomot.

Cu ea dată în lateral, cușca era acum parțial deschisă. Yu stătea nemișcat, tremurând din toți rărunchii. Sângele ajunsese până la el, pe jumătate de torace și față, scurgându-i-se pe pleoape. Omnivoris-ul clipi o singură dată, rar, fixându-și acum privirea într-a necunoscutului. Pupilele i se îngustară în chip felin. Rez avu imboldul să-și lase pleoapele să cadă, să-l apere, dar nu simți nimic straniu. Nici nu ar fi avut ce să se întâmple. Chipul său nu exprima nimic din care să fi putut parasitus-ul să se hrănească. Făptura întrerupse prima contactul vizual, întărindu-i impresia de aparentă siguranță.

— Vino mai aproape, nu-ți fac nimic. Rez încercă să-l îndemne, forțându-se să nu-i zâmbească, deși simțea dorința de a face asta născându-se pe sub creștet. Yu făcu doi pași mici, într-un sfârșit, când cercetătorul deschisese gura să-l cheme iar.

— Știi ce s-a întâmplat, nu?

Își simți pistruii tremurând sub presiunea de a-și lăsa comisurile buzelor să se arcuiască.

— Ești liber.

Yu strânse din ochi, lacrimile ce se adunaseră pe nesimțite fiind eliberate, parțial, cu sânge de dragon. Îi alunecară pe mandibula dură din care încleștase atât de des, căzând pe ternul gri de pe podea.

— Mulțumesc. Mulțumesc atât de mult…

Alți câțiva pași făcuți și Rez renunță la lupta cu sine, arătându-și dinții albi imaculați. De după ei, se iviră sunete ca niște chicoteli, arătând entuziasmul său pentru că, în sfârșit, își permitea să se exprime.

— Nu ai pentru ce, am vrut să…

O străfulgerare, Yu ridicase ochii, fixându-i iar pe ai lui Rez, însă tura aceasta…

Un răcnet cu totul diferit umplu încăperea. Rez încercă să se desprindă, să întrerupă contactul vizual, însă mâna lipsită de orice delicatețe a lui Yu se fixase deja ferm în părul lui, strângând, și capul său încadrat de bucle blonde se apropiase atât de tare, încât nu exista nicio cale de escapadă. Zâmbetul îi căzu aproape paralitic, lăsând loc unei grimase pline de durere. Și mai era și altceva, dincolo de orice control, pentru care până atunci putuse să găsească scuze pur teoretice.

— Ți-e frică.

Vocea lui Yu era, poate, cântul pădurii arzânde, de o profunzime ancestrală. Estimările legate de vârsta ei avansată erau corecte, deși chipul îi era complet lipsit de orice marcă a trecerii timpului. Din rațiuni încă necunoscute integral, parasitus îmbătrâneau mult mai greu decât sapiens și aveau și o speranță de viață mult superioară. Ceea ce îi transformase într-un ghimpe în coastă încă și mai puternic…

— Ți-e fricăăă.

Yu îi prinsese fața în mâini, apăsând puternic pe oasele zigomatice pe măsură ce continua să se hrănească. Chipul lui Rez trecea de la neutralitate la încleștare în cele câteva secunde de răgaz, până ce energia se transfera creaturii flămânde. Pierzania din mintea sa vidă acum era descrisă în zeci de articole de specialitate pe care le studiase în scurta sa carieră. Hrănirea unui parasitus provoca simptome de anxietate, depresie, chiar tulburări de personalitate acute. Fuseseră raportate cazuri de sincopă vasovagală – singurul lucru cert la care se gândea acum era că își dorea doar să se prăbușească în neștiință.

Dar nu avea să se întâmple.

— Ai dreptate să-ți fie frică.

Consumul era deja mai mult decât satisfăcător și oricum nu mai putea extrage cine știe ce. Rez era pierdut, probabil încetând să mai perceapă altceva decât disperare. Yu îi luă pur și simplu pistolul din buzunar și îi împroșcă creierii pe pereți, pe podea. Încărcată cu țesuturile lui moarte, mângâie dragonul o ultimă dată. Alarma începuse să sune în țiuituri stridente. Dându-și părul pe spate, încărcă arma. Trupul său gol și transpirat era ca o statuetă de marmură.

— Și abia aștept să vă gust frica.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!