Prima dată l-am întâlnit într-un vagon de tren pentru navetiști. Mă așezasem lângă el, fiind singurul loc liber, deși foarte mulți călători ședeau în picioare. Omul avea o față prelungă, osoasă, ochii adânciți în fundul capului, buzele subțirii și vineții, purtând un fel de pardesiu lung, gen Alain Delon, care-i ajungea până la bombeurile butocănoase ale pantofilor.

— E liber? îl întreb de formă, fiindcă ocupasem locul înaite ca el să-mi răspundă. Se holbase o clipă la mine, neobișnuit, probabil, să împartă bancheta trenului cu altcineva, apoi își reluase postura de sfinx.

— Sper că nu vă deranjez! insist eu, încercând să-l provoc la vorbă.

— Nu, zice schițând un zâmbet șters, nu mă deranjați, eu oricum cobor la prima!

— La schitul părăsit?

— ?!

— Din câte știu, locul e pustiu! Sunteți pustnic?

— Se poate spune și așa.

— Vă întreb, încerc s-o dreg, fiindcă n-am mai văzut până acum un pustnic! Și eu cobor aici ca să văd schitul, despre care nu știam că este părăsit! Am aflat pe tren! Presupun că nu stați acolo?

Pare din ce în ce mai intrigat de insistențele mele.

— Nu, se grăbește să infirme, stau mai încolo, într-o grotă pe Horla! Dacă te interesează s-o vezi, n-am nimic împotrivă.

Abia mă abțin să nu sar în sus de pe banchetă.

— Mulțumesc! Parcă mi-ați citit gândurile!

— Uite, cum facem! supralicitează el. Trecem, mai întâi, pe la schit, apoi urcăm la Horla! E la doi pași!

Din trenul tixit de călători coborâm doar noi. Schitul părăsit, purtând Hramul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, cunoscut ca un loc de vindecare trupească și sufletească, era o bisericuță dărăpănată din lemn, aflat la o zvârlitură de băț de haltă.

— Nu-i ceea ce te așteptai! mă ironizează ciudatul. Pe lângă fapul că este foarte vechi, a mai fost călcat și de hoți!

Ridic din umeri.

— Văd. Au furat tot ce se putea fura, mai puțin Duhul Sfânt! Mă rog pentru sufletele lor!

— Prea târziu, frate, n-a mai rămas niciunul în viață!

— Daa!

— I-am văzut cu ochii mei sfârșind în chinuri groaznice! Schitul e blestemat, să știi! Pe aici mulți bat câmpii cu Maica Domnului și Duhul Sfânt! De altfel, ai să te convingi și singur.

Dinăuntru te lovește o răceală arctică, inexplicabilă. Locul pare pustiu în lipsa oricărui obiect de cult, singura impresie de lăcaș religios este dată de picturile murale, executate direct pe bârnele dreptunghiulare din lemn masiv, îmbinate nut și feder, care țin loc de pereți. Trecerea timpului influențase culoarea naturală a lemnului de fag, imprimându-i o nuanță gri-albăstrui și contribuind la exfolierea peliculei decorative. Sfinții, Dumnezeii, Isușii ori celelalte reprezentări biblice apar într-o suită de imagini suprarealiste, fără capete, corpuri, mâini, picioare, fiind sluțite de invazia mucegaiului, putregaiului sau cariilor.

— Se spune că icoanele astea sunt făcătoare de minuni! îmi explică el zâmbind într-un fel care mă face să simt fiori pe șira spinării. Poți crede așa ceva?

— D-ta, ca pustnic, ar trebui să crezi! îi răspund. Altfel de ce-ai mai trece pe aici?

Ciudatul se descotorosește de pardesiul său caraghios, care-mi amintește de pardesiul bunicului, foarte la modă pe atunci, și rămâne într-un fel de carapace neagră, aducând cu un personaj bizar din filmele science-fiction.

— Noi suntem dumnezeii la care vă rugați de la ultimul cataclism încoace, potop cum îi ziceți voi! îmi dezvăluie ciudatul, fixându-mă cu o privire rece, pătrunzătoare. Simt că levitez, pierzând orice legătura cu pământul, și asta numai datorită forței privirii sale.

— Care noi?mai reușesc să articulez. Extratereștrii?

— Se poate spune și așa, cu toate că și noi suntem din universul acesta. Diferența este că noi am evoluat mai repede decât voi prin repetate manipulări a ADN-ului, ceea ce se va întâmpla și cu tine în scurt timp, deoarece de plecat de aici nu mai poți pleca, cel puțin până la Marea Invazie!

Plecăm amândoi levitând către grotele de pe Horla, un munte impresionant de peste două mii de metri, cunoscut pentru grotele și tunelurile sale, unele deschise publicului larg, altele închise, toate învăluite în legende și povestiri captivante. Ajungem destul de repede aproape de vârful muntelui, în dreptul unei grote, blocate de un bolovan uriaș, pe care ciudatul îl îndepărtează cu un deget.

— Numele meu este K5, îmi mărturisește el, K după Kripton, planeta mea de baștină

și 5 după gradul de evoluție, ultimul de pe o scară de la 1 la 5.

—  E mult până acolo?

— Câteva milioane de de ani, în anii voștri. Kripton, de fapt, nu mai există, dispărând cu puțin timp în urma plecării noastre spre Terra la impactul cu Nibiru.

— De ce Terra?

— Fiindcă era singura planetă din Univers potrivită cu nevoile noastre.

În timp ce vorbim, cu scurte momente de tăcere, gravitam de-a lungul unui tunel îngust, care dă într-o peșteră cât o catedrală, unde ne oprim. Nu mult după aceea, constat că în peștera se adunaseră o grămadă de ciudați, veniți parcă de nicăieri, singura lor preocupare fiind aceea de a se zgâi la mine.

O vreme pierd contactul cu realitatea. Câțiva ciudați mă întind pe o masă de operație, înconjurată de o mulțime de aparte sofisticate, mai puțin sau chiar deloc instrumentarul înfricoșător folosit pe Pământ. Nu-mi mai amintesc nimic din cele întâmplate, tin minte doar că atunci când am deschis ochii l-am văzut doar pe K5, așezat pe un scaun alături de mine.

— Bine ai revenit printre noi, K1! Acum ești de-al nostru!

— Nu înțeleg! murmur tot mai derutat. Cum să fiu de-al vostru?

— Simplu. Ai suferit o primă operație de modificare a ADN-ului prin activarea unei spirale, aparent nefolositoare, existente în voi, denumită K1,cu efecte asupra corpului tău fizic, vizibilă chiar de mâine. Să nu te surpindă noul tău aspect când te vei privi în oglindă  și e bine să știi că n-ai nicio șansă să evadezi de aici, pentru că ești monitorizat permanent de agenții noștri de pază! Nu-ți doresc să ai de a face cu dânșii!

— De ce mi-ați făcut asta? vreau să știu, trecând prin toate stările posibile de rău, semn că mecanismul activat începea să lucreze.

— Nu-i nimic personal, K1, toată omenirea va trece prin asta mai devreme sau mai târziu! Avem trupe peste tot, care asta fac. Am început cu voi, curioșii și aventurierii, pentru a evita panica, exodul, reacțiile exacerbate.

— Să înțeleg că nu aveți controlul asupra omenirii?

— Nici vorbă, noi urmărim să vă aducem încet-încet la nivelul nostru, nu să vă omorâm! Trebuie să recunosc c-ar fi mult mai simplu!

Dimineața mă trezesc în carapacea  pe care o văzusem la K5. Nu mă stânjenea, ba dimpotrivă, mă simțeam ca în propia piele, ușor ca un fulg, necazul era că-mi pierdusem organele sexuale, urechile și o mare parte din păr. K5, apărut din senin, abia își poate stăpâni un strigăt de admirație.

— Peste așteptări, K1! Mulți nu trec peste etapa aceasta! Cum te simți în postura de kriptonian?

— Destul de bine, exceptând pierderile! răspund malițios. À propos: voi cum procreați?

— La nivelul acesta, nu se mai pune problema. Procreerea este un act primitiv întâlnit doar pe Terra. Noi, prin ADN-ul nostru, suntem veșnici!

— Vrei să spui că și eu…

— Nu, nu încă. La următorul nivel, când devii stăpânul creierului, nu sclavul lui, poți să fii sigur.

— Și bolile?

— Nu există așa ceva. ADN-ul rezolvă totul!

— Atunci de ce mi-a fost atât de greu?

— Primul nivel e întotdeauna cel mai dificil, următoarele trec aproape neobservate.

Spun aproape, fiindcă efectele se simt, de regulă, doar la nivelul percepției și nu sunt de lungă durată. De multe ori se produc în timpul somnului!

K5 îmi e un fel de mentor. Se ține scai de mine, îmi urmărește evoluția, iar când am întrebări îmi răspunde. Nu mă gândesc să fug, deoarece intrarea este blocată de dânsul. Mi se pare bizar că am rămas acolo numai noi și risc o întrebare.

— Unde sunt ceilalți, K5?

— Pe aici pe undeva, tunelul trece pe sub munte, fiind legat de alte ramificații la nivel de țară sau chiar de planetă. Ce-ai văzut tu la sosire sunt trupe de asalt și oameni de știință. Dacă îți mai amintești, și cred că-ți amintești, am folosit la un moment dat sintagma „marea invazie”, fără să dezvolt subiectul. În fapt, este vorba despre o ocupare pașnică, prin manipulare genetică, ca în cazul tău, făcând joncțiunea dintre două civilizații. Noi, supraviețuitori de pe Kripton, am rămas destui de puțini în comparație cu voi, iar scopul nostru este să vă manipulăm și să vă controlăm emoțional, să deveniți de-ai noștri!

— Mi se pare imposibil să manipulați atâția oameni!

— Așa pare, dar intenția noastră nu este să acționăm asupra fiecărui individ în parte, ci asupra tuturor! Lucrăm încă de când am venit la o tehnologie superavansată care va face posibil acest lucru, fiind în etapa de testare. Rezultatele sunt mai mult decât promițătoare, fie și numai dacă ne raportăm la terranienii asimilați până acum!

Nu-mi vine să cred că este adevărat ce mi se întâmplă, dar până să mă dumiresc, mă apucă somnul. În mod bizar, ca să nu zic mai mult, am reprezentarea corpului meu în noua lui variantă, care nu-mi displace, și realizez că-mi pot reprima angoasele, strecurate insidios în mintea mea, având un control absolut asupra acesteia. Pentru prima oară îmi dau seama că judecata mea se sustrage robiei inconștientului, conștiinței morale vinovate, eu-lui slugarnic, abandonându-se vibrațiilor de înaltă simțire, precum iubirea transcedentală sau lumina. Trăiesc comuniunea cu Realitatea Superioară, de dincolo, cu Universul, mă pot desprinde de Pământ, de gravitație, călătoresc prin alte dimensiuni paralele, cel mai adesea pustii, și-mi folosesc gândul ca pe o forță telepatică extraordinară. E ca într-un vis.

K5, aplecat asupra mea, zâmbește. În mod paradoxal, creierele noastre, și nu numai, par interconectate, deoarece ne înțelegem fără să vorbim între noi, fiind în același timp și în creierile celorlați, conexați parcă la o uriașă rețea wireless în dublu sens.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!