Nici nu se putea spune că erau lăcuste. Asta chiar dacă primul om care le-a văzut cum aterizează pe câmpul de trifoi de lângă fermă așa le-a numit:

–  Un roi de lăcuste, domnule!

–  Lăcuste, în perioada asta a anului?

Deși sunase ca o întrebare, fermierul doar gândise cu voce tare. Nu reușea să-și aducă aminte dacă văzuse vreodată un roi de lăcuste sau măcar dacă auzise să fi existat prin locurile lor o invazie de lăcuste, altundeva decât la televizor.

–  Mă, ești sigur că sunt lăcuste?

Aaron era un baiat dintr-o bucată, pe a cărui cinste domnul George Șerban, fermierul, putea să jure. Și nici nu-l bănuia de glume nesărate.

– Da, domnule, lăcuste sunt, că le-am văzut. Eu cu ochii mei, mai completă tânărul, ca pentru a sublinia un lucru bine stabilit.

Dar domnul Șerban era mai greu de urnit din scepticismului său.

– Ai luat una în mână și era lăcustă?

Lui Aaron i s-au dilatat pupilele și s-a cutremurat tot. Nu-i surâdea deloc ideea de a lua o lăcustă în mână.

– Sunt așa de mari, domnule! și făcu un gest ca de pescar, aproape scăpând receptorul telefonului fix din mână.

De data asta fu rândul fermierului să nu-l înțeleagă pe Aaron.

– Cât de mari băiete? De o palmă, cât un deget? Cât sunt de mari? Fii mai clar, omule, adună-te și încearcă să fii mai precis!

Aaron șovăi o clipă, înainte de a încerca o aproximație. Nu ar fi vrut nici să mintă, dar nici să ajungă să prindă o afurisită de lăcustă.

– Păi să tot fie, domnule. Cam cât un braț… așe.

– Un braț? Ce tot îndrugi acolo?

Furia, starea de involuntară agresiune față de mai tânărul său ajutor, îl făcea să se simtă inconfortabil. Deja fermierul nu mai era sigur că cel de la capătul liniei era treaz sau doar făcea o glumă. Sau mai rău. Așa că trecu mai departe, ridicând și mai mult glasul, oricum mult prea tăios.

– Și câte sunt Aaroane?

– Sunt ceva, domnule. Numa’ pă terasă am numărat zeșe, da’ pă câmp mai sunt, domnule. Eu așa zic.

– Păi câte? îl tot presa fermierul pe Aaron, aducându-și aminte că nici acolo unde era acum nu era mai bine și că medicul din delegație, chiar dacă era veterinar, îi luase tensiunea declarându-se îngrijorat.

– Multe, domnule, să tot fie.

Lui Aaron îi era greu să vorbească mult timp la telefon. Mai bine ar fi fost și Șefu’ aici, să vadă ce vedea și el.

– Ești tare de cap? Fermierul uită iar de recomandările medicului și urlă necontrolat: este un nor mare?! Un nor mic?! Sunt și pe casă sau doar peste câmp? Sau te pomenești că au intrat în casă? Se întind pe tot câmpul? Au dat iama și pe zarzavaturi? Au acoperit tot câmpul sau doar o parte?

Aaron asculta cu atenție, trecând peste nervozitatea celuilalt cu multă îngăduință. Știa că uneori e tare de cap și că fermierul doar încerca să-l ajute și, în același timp, să aproximeze dezastrul. Dacă exista. Un lucru greu de spus din casă. Așa că Aaron, urmat de credinciosa Bo, o retriever roșcată,  ieși din mica cabană de la marginea câmpului, care îi ținea loc de casă în sezonul agricol, și încercă să aproximeze.

Lăcustele, de culoare sângerie, ba se lăsau pe plante, ba se ridicau, parcă la o comandă numai de ele auzită. Zburau în cercuri, apoi chiar Aaron se corectă, deși nu știa cum se spune cu adevărat, zburau în spirală. Una aici, una mai încolo. Spirale ca niște turnuri zigurate, construindu-se, sclipăind și apoi destrămându-se într-o multitudine de nuanțe de roșu, purpuriu, alb și albastru. Se ridică pe vârfuri, pentru a vedea mai bine, încercând să numere măcar spiralele, chiar dacă erau efemere, ca o umbră văzută cu coada ochiului, dar terasa micii cabane era joasă și nu putea vedea mai mult de câțiva zeci de metri, prin densitatea insectelor.

– Ce de lăcuste, zise Aaron stând nemișcat lângă Bo, care și ea aproape că nu mai respira de emoție. Aici e treabă grea.

Apoi se întoarse, își trase cizmele peste pantofii de casă, își îndesă pe cap o bască din postav verde și plecă spre moara de vânt, care avea o platforma mai înaltă. Spera ca de pe ea să vadă mai bine și să-i poată spune cifre, sau distanțe, sau suprafețe, sau, oricum, mai multe, Șefului. Dădu din mână supărat. Fermierul era de multe ori nervos, și lui Aaron îi părea rău când îl vedea așa. Îi povestea, seara, lui Bo, că e din cauza lui, din cauza minții încete cu care pricepea totul, din cauză că trebuia să-i repete și să-i tot repete. Ieși afară, în timp ce, din difuzorul telefonului de pe perete, încă se auzea vocea răstită a Șefului:

– Naiba să te ia Aroane! Du-te și vezi zarzavaturile, închide solariile și dă telefon la pompieri să vină și să vadă! Fă ceva!

Apoi, după o clipă de liniște, în care fermierul realiză că vorbea de unul singur, comentă îngândurat, înainte de a închide:

– Lasă, mă băiete, că sun eu, tu vezi-ți de-ale tale, că om trece noi și peste astea.

Șeful, George Șerban, locuia în clădirile principale ale fermei, dar în acele momente era plecat la o întâlnire, tocmai la Cluj. Încerca să vândă supraproducția de ceapă roșie unor chinezi, care nu prea păreau entuziasmați de vizita din România. Se plângeau, oricui avea timp și nervi să le asculte glasurile subțiri, că au fost păcăliți.

– Nu e cum ni s-a spus nouă, e rău aici, că mâncarea e proastă și nu aveți orez și supă.

Sau ceva de genul. Ceea ce era corect. Fermierii, adunați de prin toată Transilvania și Banat să discute cu negustorii veniți de peste ocean, mâncau cu plăcere grătare în sânge, slănină prăjită, mici cu muștar sau mujdei și porții gargantuești de cartofi prăjiți. Așa cum se întâmplă, presupuseseră că și micii chinezi, despre care știau doar că sunt comuniști, au aceleași preferințe culinare. Și le-au pregătit coaste la grătar, cu sos picant și cartofi copți în jar. În ciuda sfaturilor primite de la secretara camerei de comerț.

Dar pe potențialii cumpărătorii de ceapă roșie cel mai tare îi durea lipsa distracției. Cumva, ca mulți străini, credeau că Transilvania înseamnă castele și sate pitorești, în niciun caz orășele cu lume primitoare, dar prinsă în treburile zilnice. Așa se face că, ajunși într-un mic oraș, după standardul lor, care nu avea nici zgârie nori și nici cazinouri, au fost primiți cu maximă politețe de o femeie cu chip cioplit și mâinile mari și crăpate de la munca câmpului. Toată exuberanța călătoriei s-a risipit precum o baltă în soarele pustiului. Și acum erau nervoși, transpirați și deciși să se răzbune pe oricine le-ar apărea în cale. Adică pe masivul domn Șerban, un tip onest și cu câteva sute de tone de ceapă, care-i prisoseau.

Așa că Geroge avea de ce să fie supărat, chiar dacă lui Aaron, care nu se depărtase niciodată prea mult de fermă, cuvinte precum negociere, chinezi sau milioane de euro, nu-i spuneau prea multe, după cum nici pe George, viziunile cu draci și îngeri ale tânărului angajat nu-l încântau prea mult. La ele se referise când spusese, cu glas tot mai scăzut, să-și vadă de ale lui. O clipă îi trecu prin cap că Aaron iar delirează, dar doar o clipă, pentru că nu peste mult timp fu sunat de primar, apoi de șeful poliției și de mulți alții, care-i repetau cele spuse de Aaron, dar în cuvinte mult mai bine ticluite, și, în același timp, mult mai negre.

 

Aaron reuși să ajungă la scara de metal, care urca vertical spre vârful morii de vânt, fără să se împiedice de nici o lăcustă. Erau mari, cu adevărat mari, poate nu cât un braț, poate nici măcar cât un antebraț. Dar tot erau de o palmă și când își desfăceau aripile și începeau să bâzâie, ajungea duble ca lungime și aproape de neprivit ca lățime. Lui Aaron i se păreau înfricoșătoare, la fel cum, pe măsură ce le vedea planând cu multă delicatețe prin fața ochilor, i se păreau superbe. De parcă nu de natură fuseseră zămislite, ci direct din cerurile Domnului pogorâseră peste el și peste ferma la care lucra.

– Sunteți frumoase, le șoptea el pe măsură ce se apropia de baza turnului, Isus îmi e martor că nu văd nimic rău la voi, șoptea el, aproape gânditor. Ba, dacă mă uit mai bine, sunteți ca niște îngeri de purpură și aur.

Când vorbea de unul singur, nesiguranța îi dispărea, cuvintele se legau unele de altele, înlănțuite frumos. Îi plăcea să vorbeasă așa. Să monologheze când lucra printre răsaduri, printre ghivecele cu flori, printre tulpinile lungi de floarea soarelui, sau printre rândurile lungi de ceapă roșie. Mândria fermei. Mândria domnului Șerban. Mândria lui.

Cu adevărat Aaron nu greșea cu nimic. Lăcustele, cu capete mari, din care care ieșeau antene elegant curbate și împodobite cu o pereche de ochi negri precum onixul, afișau o eleganță dincolo de simplele cuvinte ale unui țăran. Corpul, format dintr-o mulțime de mici inele purpurii, legate între ele prin pliuri aurii, se mișca într-o parte sau alta, după cum era purtat de cele două perechi de aripi roșii cu marginii ruginii, străbătute de vinișoare de un roșu pur. Atunci când se ridicau, cu un bâzâit abia auzit, dar profund prin însumarea cu zgomotul făcut de celelalte tovarășe de roi, străluceau în razele soarelui, care scânteia încântat în mulțimea de corpuri frumos colorate.

Totuși, după câteva clipe de gândire, comparația cu îngerii, văzuți în clipele de autentică meditație, îl făcură să se oprească din mers, pentru a cugeta un pic asupra celor spuse. Nemulțumit, ținu să se justifice, față de el, față de lăcuste și față de îngeri. Dar cum era un om cu mult bun simț, o făcu încet, cu voce șovăielnică, alegând cu precauție cuvintele din puținul bagaj lingvistic pe care-l poseda.

– Poate că am exagerat un pic. Nu că nu ați fi frumoase. Lumina vă dă multă culoare și frumusețe.

Își duse mâna la frunte minunându-se. Două lăcuste, mari și rubiconde, aproape că-l atinseră în joaca lor sau în misteriosul dans în care se întreceau unele cu altele. Încurajat continuă:

– Sunteți foarte frumoase. Roșul aprins vă prinde tare bine ș-aveți și mult aur, ceea ce iară e bine. Și frumos, dacă îmi permiteți.

În ultimul moment se gândi să fie și politicos, să vorbească ca și cum s-ar fi adresat unor ființe raționale, cu suflet, așa cum erau oamenii și cum, așa i se spusese, erau și îngerii.

– Dară, vedeți voi, îngerii sunt chiar Lumină. Ei din Lumină vin. Nu au culoare sau formă, sau sânge.

Ultimul cuvânt îl făcu să repornească spre scara turnului. Nu l-ar fi rostit într-o asemenea descriere dacă, chiar atunci, o lăcustă nu s-ar fi oprit din zbor chiar în fața lui, stând aproape nemișcată, cu aripile aflate într-o zbatere continuă. Om crescut la țară, Aaron văzuse tot felul de insecte zburătoare și, chiar înainte de a rosti „sânge”, îi trecu prin cap că ceea ce vedea nu erau lăcuste, ci libelule. Sau, dacă erau lăcuste, erau de un fel nemaivăzut, din cele cu două rânduri de aripi cu zbor înapoi și la punct fix. Expresia o știa dintr-un film, și-l amuză când o spuse în gând. Dar nu o rosti cu voce tare. De fapt nu mai spuse nimic, un pic nemulțumit de vorbele aruncate parcă fără nicio noimă, făcute doar să jignească și să supere. Pe fermier, pe îngeri, pe lăcuste sau pe el.

 

Pe când Aaron, ajuns acum la baza turnului, se apleca cu blândețe spre Bo, smotocindu-i blana roșcată, fermierul discuta aprins cu șeful pompierilor, un individ mai înalt decât credea soția lui George că ar fi politicos, și mai masiv decât credea George că e normal. Pe pompier îl chema Stijn Vandenbergh, și familia lui se lăuda că venise în Banat din Olanda, o țară despre care Aaron nu știa nimic, așa cum nu prea știa el nici de Europa sau de unde vine numele lui.

– Aaron zice că-s lăcuste, spunea George printre dinți, simțindu-se tot mai prost și mai inferior în fața celuilalt.

– Lăcuste, pe naiba, e doar un foc.

Pompierul avea vocea groasă, ocupând cu reverberații tot difuzorul telefonului. Chiar și așa tot mai era loc pentru o ușoară nuanță de dispreț.

– Nimeni nu a zis ceva de vreun foc, susținea în continuare George, mai mult pentru a-și păstra demnitatea. Nu era nici el prea convins de vorbele lui Aaron.

Stijin nu vorbi imediat, și fermierul se lipi cu urechea mai bine de telefon. Așa că primi râsul celuilalt ca pe o avalanșă de pietricele ce-i curgeau pe timpan, sărind și țopăind frenetic. Depărtă repede telefonul și spuse doar atât:

– Măta-n cur de nesimțit!

– Poftim? întrebă pompierul, nefiind sigur că ceea ce-i înregistrase urechea chiar fusese rostit de cel ce era cel mai mare fermier din zonă și principalul sponsor al stației locale de pompieri.

– Am zis că ar fi bine să fim siguri că e așa sau nu e așa.

Stijin se hotărî să fie un pic mai precaut.

– Incendiu sau invazie de lăcuste?

– Oricât ar fi de nebunesc, vreau să mergi și să vezi care e treaba. Dar, te rog, își înmuie glasul fermierul, ia în calcul și varianta cu lăcustele sau ce or fi ele.

Între timp, pe căi numai de Dumnezeu știute, înjurătura anterioară ajunse și la partea rezervată analizei semantice și pompierul realiză că fermierul era mai nervos decât ar fi fost normal într-o astfel de situație. Se gândi o clipă la râsul lui, dar fiindcă el îl găsea irezistibil, nu-l luă în calcul, așa că puse supărarea celuilalt pe seama unui alt motiv, unul pe care l-ar fi dorit bine ascuns în tărtăcuțele celor în cauză. Pentru o clipă revăzu hambarul plin de fân și cu doamna Șerban toată transpirată încheindu-și fără grabă rochia înflorată cu nasturi mari, sidefii. Zâmbetul ei larg și cochet îi bântuia uneori nopțile, obligându-l să fie de acord cu spusele bătrânilor cum că o femeie la 40 de ani poate fi mult mai pretențioasă și mai fierbinte decât una la 24, vârsta maximă a fetelor de țărani ce apreciau mărimea și mușchii bine așezați. De fapt, rememoră el acele clipe cât niște ore, fusese prima femeie care ceruse mai multe bisuri decât putea fi el în stare să ducă.

Și acum problema asta.

– Da, domnule, se auzi spunând. Voi merge personal să mă asigur că totul e în regulă!

Domnul Șerban închise telefonul, oarecum nedumerit de brusca politețe a afurisitului de pompier. Dar, fiind un om practic, puse totul pe seama contribuției pe care o vărsa cu regularitate în visteria stației. Dădu din cap mulțumit și deschise laptopul, pe care avea ofertele de la chinezi. O nouă cută îi apăru pe frunte.

 

Aaron stătea aplecat deasupra lui Bo, Cățelușa, cum o mai alinta el în unele momente, și o mângâia pe blana lungă și lucioasă. Bo se născuse la o fermă vecină și fusese cumpărată de fermier la cererea lui Aaron, care se plictisea singur. La început crezuse că e cățel și îl strigase Ghimpe, ca pe pisica doamnei Șerban, un motan mare și vânjos, de culoare portocalie. Un derbedeu, după cum îl alinta domnul Șerban, înainte de a-i da un șut direct sub coadă. Asta dacă apuca, desigur. Apoi Ghimpe s-a dovedit a fi fetiță și Aaron a fost peste măsură de uimit, dar și așa au rămas prieteni nedespărțiți, chiar dacă Ghimpe se numea acum Bo și din când în când făcea o sumedenie de mici cățeluși cu botul umed și plângăcioși. Dar vremurile alea trecuseră. Acum Bo era cu zece ani mai înțeleaptă și prefera compania motanului Ghimpe decât a dulăilor din zonă.

– Eu trebuie să urc, să văz ce e de văzut.

Aaron îi arătă cățelei scara de metal și platforma la care trebuia să ajungă.

– Îmi e teamă că ție nu-ți va plăcea prea mult acolo sus.

Dar Bo dădu din coadă și își ciuli urechile, privindu-l cu încredere pe amicul Aaron. Mari lăcuste bâzâiau în jur, aparent neinteresate de cei doi.

– Vrei să vii și tu?

De data asta Bo fu mai clară în exprimare, ridicându-și botul spre platformă și lătrând scurt de câteva ori. Aaron își desfăcu cămașa și o legă pe dedesubtul lui Bo, și de după umărul opus. Bo atârna în laterala lui, cu limba scoasă și mulțumită.

– Acum să ne vedem, că până aci o fo simplu.

Aaron își începu urcușul. La început mai repede, apoi, pe măsură ce trecea timpul, tot mai încet. Lăcustele urcau și ele scara, o dată cu el. Desigur, ele zburau, înconjurându-l din toate părțile.

Pe partea dreaptă atârna în chinga încropită de cămașa înflorată, Bo, câinele roșcat.

– Scara asta e tare ruginită.

Bo nu spuse nimic, dar pentru o clipă încetă cu gâfâitul, ciulind urechile și privindu-l fix pe Aaron. Acesta însă nu o putea vedea, așa concentrat pe urcarea scării de metal.

– Va trebui să o revopsesc, continuă Aaron să vorbească. Uite aici, se opri să privească cu atenție la o bară-treaptă de metal, puternic mâncată de rugină. Aici, treaba s-a stricat mai tare.

O lăcustă apăru din spatele scării, în contra luminii și se așeză chiar în fața lui, pe bara de metal ruginită. Aaron simțea cum vânticelul creat de mișcările aripilor îi gâdilă nasul, făcându-l să strănute. Totuși, uimirea îi inhibă pornirea firească, obligându-l să se prindă mai bine. Bo lătră scurt.

– O dată, poate acum câteva zile, eram pe scara ce duce în pivniță. Ieșeam cu o ladă de pepeni verzi să îi duc domnului Șerban. Doamna avea invitați și voia să facă un fel de suc cu votcă. E o răcoritoare pentru domni și doamne, dacă mă înțelegi. Și când ridic capul văd doi îngeri în capul scării. Unul într-o parte, unul în cealaltă. Pluteau, așa, la o palmă de pământ.

Se prinse mai bine de bara de metal, încercând să-i găsească o nouă poziție lui Bo, care picotea mulțumită pe vocea groasă și molcomă a lui Aaron.

– Lada era mare și îmi era greu să o țin, dar nici nu mă înduram să mai urc o treaptă. Le-am zis: „Bună ziua, ce mai faceți?”. Cred că nu m-au auzit de prima dată, așa că am repetat, mai tare, și atunci s-au întors către mine. Dar nu știu cum că nu au făcut nicio mișcare. Poate că doar dormeau, sau ațipiseră tot așteptându-mă, și atunci, când am strigat, au deschis ochii.

Lângă prima lăcustă au mai venit două. Stăteau ca niște păsări colibri, cu picioarele, terminate cu gheare, bine ancorate de bara de metal ruginită.

– Aveau niște ochi, o Doamne, mari și negri, fără niciun pic de alb. Doar mari și negri, sau albastru închis. E greu de spus că nu au stat mult. Și nici nu au zis nimic. Eu însă le-am vorbit, cum vă vorbesc vouă, să mă audă și să nu-i sperii. Le-am povestit:

„Mama a plecat o dată în pădure, să strângă plante pentru ceaiurile bunicii. Pe atunci bunica trăia. Era o femeie mare și neagră toată, atât de neagră că lumea aproape că nici nu o vedea. O ajuta vocea, care se auzea din celălalt capăt al fermei, mai ales la ora mesei, când striga după toate vietățile de pe pământ să vină să mânce, cât îi mâncarea caldă și bucatele proaspete. Și veneau. Uneori trecea pe la noi și fermierul. Era mai tânăr atunci. Intra în casă, se uita și ieșea. Nu văd nimic aici, spunea de fiecare dată. Nici om, nici fiară. Doar un copil grăsuț, care se joacă cu furnicile. Ăla eram eu.”

„Da, mama? Ai zis ceva de ea.”

– Îngerii nu vorbeau, dar erau curioși. Și eu le-am zis:

„Mama a plecat să culeagă plante…”.

„Ai mai zis asta”, mi-au reamintit ei.

„Și când s-a întors era grea cu mine. M-am născut atunci cu ajutorul bunicii și a fermierului, așa zice el.”

– Îngerii au dat din cap, încurajându-mă să ies. Dar eu, doar mă știți, spunea Aaron privind în ochii mici de onix al lăcustelor, am stat pe loc până a venit dimineața și ei au plecat. Doamna s-a supărat pe mine, dar domnul a spus că votca e mult mai bună așa, direct din căușul palmelor, și să lase copilul în pace.

„Apoi, bunica s-o dus undeva și n-o mai venit. Iar mama s-a înfășurat în jurul meu și de atunci nu am mai văzut-o.”

Lăcustele reîncepură să zboare în jurul lui, atingându-l din când în când cu aripile roșii și aurii. Aaron a reînceput să urce, trăgând de desaga în care zăcea Bo.

 

Pompierul stătea nedumerit lângă cabana din bârne și pământ a lui Aaron. Nu vedea nici foc, nici lăcuste. Lângă el se opri, în scrâșnet de frâne vechi și un nor de praf, mașina polițistului.

– Hai, salut!

– Salut, domnule! spuse pompierul Vandenbergh, un pic nervos la vederea polițistului.

Dintre toate aventurile posibile, cea cu fiica polițistului i se părea cea mai riscantă. Omul era mare cât un munte și aparent blajin, dar unii dintre colegii de la stație, ceva mai cheflii, îi povestiseră de exploziile de nervi și de pumnul greu, care-i adusese apelativul de Bruta. După cum se exprima chiar el: „Am fitilul scurt, mi se trage de la sângele oltenesc.”

– Unde-i puștiul? întrebă cu mult calm, polițistul.

Stijn îi arătă cu bărbia turnul cu moara de vânt. Pe una din cele două platforme se vedea un câine stând în șezută și uitându-se undeva spre câmp.

– E și puștiul acolo?

Pompierul săltă din umeri, apoi luând seama la sprâncenele negre și adunate strâns deasupra nasului polițistului, se grăbi să completeze:

– Nu știu. Urc să aflu.

– Măcar pentru câine, mai zise polițistul.

Stijn le făcu semn colegilor și porniră cu mașina spre turn. Pământul era tare și mergeau ușor peste câmpul plin de iarbă cosită scurt. Ici-colo, pompierul observă cercuri arse, spirale și modele ciudate, parcă desenate cu un creion negru și subțire. Opri mașina mirat și se aplecă asupra unuia mângâind incredul iarba deasă și mătăsoasă. Cu precauție puse un deget în zona neagră urmărind gânditor curba lină care se prelungea într-o spirală, apoi într-o alta și tot așa peste tot câmpul. Se ridică, privind peste câmpurile fermei, apoi la oamenii tăcuți, care-l priveau din fața căsuței lui Aaron.

– Trebuie să urc sus pe turn, să văd mai bine.

Echipamentul, de care era tare mândru, i se păru deodată greu și incomod. Ar fi preferat acum să fie îmbrăcat doar cu un tricou și să nu mai fie nevoit să pozeze în erou. Oftă și porni pe jos spre baza turnului, călcând cu grijă, încercând să pășească peste liniile întunecate. Indiferent ce or fi, se gândea el, nu puteau fi făcute de Aaron. Băiatul poate că era harnic, poate că era puternic și cu înclinații mistice, iubit de tac’su și urât de doamna Șerban, dar cu siguranță nu era sănătos la cap. Stijin zâmbi, amintindu-și cum într-o seară, poate acum o lună, poate acum un an, după ce se tăvălise pe iarba umedă de rouă cu fata polițistului, îl văzuse pe prostănac stând nemișcat la volanului unui tractor, cu ochii holbați și nemișcați, ca un popândău prins în farurile mașinii. Nu i-a zis nimic fetei, s-ar fi speriat prea tare, dar pe Aaron l-a salutat ducând două degete la un chipiu închipuit. Băiatul nu a făcut nicio mișcare, nici măcar nu l-a salutat înapoi. Și acum, poftim, modele complicate în iarba verde, ca o xilogravură făcută de un uriaș.

Începu să urce, atent la barele de metal ruginite. De sus auzea schelălăitul ușor a câinelui.

– Cuțu, cuți, spuse el, pe un tot împăciuitor.

Asta ar mai lipsi, să mă muște când ajung sus, îi trecu prin minte.

– Bo, băiatule! Fetița! Se corectă imediat, amintindu-și că e cățea. Rezistă că vin!

Pregătirea de pompier îl făcu să înlăture cu un gest imaginea anterioară. Trebuia doar să urce, să o lege cu un ham și să o coboare cu o frânghie. Băieții, pe care-i auzea cum vorbesc și îl strigă de jos, o vor prinde și o vor elibera. Mult mai interesant va fi să-l găsească pe nebun. Pe Aaron. De jos nu-l văzuse, însă bănuia că stă întins făcând cine știe ce. Meditând, cum îi spusese o dată doamna Șerban: „Băiatul ăsta, Stijinică dragule, nu e cu noi. Mintea lui plutește ca un abur de primăvară. Meditează la îngeri, la viața de apoi.” Doamna Șerban scria poezii pentru o revistă din Timișoara. Era secretul lor, și el, acum, ca și atunci se cutremură de oroare. Poezii. Auzi: poezii. Dar măcar era fierbinte și știa o mulțime de chestii interesante, de unde le învăța? pe care apoi el le experimenta, didactic, cu mai tinerele femei din satele din jur. Se opri pentru a-și trage sufletul, privind bara ruginită care parcă dansa în roșu și auriu. Scutură din cap, alungând vedenia. Căldura era sufocantă.

 

„Cum ar fi dacă nesimțitul ar aluneca și ar cădea”, gândea polițistul, privindu-l pe pompier cum urcă blestemăția de turn, nepăsător la flăcări și funingine. Trebuia să fie de acord că hotărârea pompierului de a-l salva pe nebunul satului era dincolo de puterea lui de înțelegere. Îl privea urlând ordine spre mai tinerele ajutoare și sprijinind-o să nu se prăbușească pe doamna Șerban. „Și tu”, gândi el imediat ce-i văzu fața schimonosită de panică.

– La dracu’, spuse cu obidă, alungând cu podul palmei toate gândurile care-i înlănțuiau gândurile.

O așeză pe doamna Șerban pe un scaun, luă o pelerină, o cască și un instigtor portabil de la unul din pompieri și se aruncă în flăcări. Dacă Stijin îl va salva pe Aaron, măcar atâta putea face și el, să-l salveze pe Stijin.

– Ai grijă la lăcuste, strigă după el doamna Șerban.

 

Aaron stătea turcește pe platforma turnului. Bo se așezase tăcută lângă el, sprijinindu-și botul negru și umed de unul din picioarele lui. O mângâia tăcut. Roiuri mari de lăcuste zburau în toate părțile.

– Când domnul Șerban mi-a spus că pot merge la școală, m-am bucurat, povestea Aaron cu glas molcom, folosind cuvinte simple, încercând să se facă înțeles de Bo și de lăcuste. Și m-am dus. Trecea un autobuz galben. Oprea și eu mă înghesuiam în el. La școală mă întâmpina domnul Sitoceanu și mă însoțea până în clasă. Era singurul profesor care îmi vorbea. Apoi venea iar autobuzul și mă ducea acasă.

Bo scoase limba, gâfâind aprobator. Lăcustele veneau și plecau. Micii lor ochi de onix abia de stăteau câteva clipe fixați pe fața lui. Aaron întise mâna și micile creaturi o înconjurară, asunzând-o vederii. Bo lătră scurt de câteva ori și băiatul râse amuzat. Palma era acum și ea roșie, scoțând scântei și având inele aurii, de parcă lăcustele voiau să o transforme și pe ea într-o lăcustă.

– Mama, mi-a spus o dată profesorul, a fost cea mai frumoasă femeie din lume. Avea ochii precum aurul și profunzimea cerului. Părul îi cădea pe umeri în cascade mătăsoase, iar când râdea natura se oprea din ciripit. Chiar așa spunea. Norii deveneau mai albi și mai pufoși. Praful dispărea și căprioare roșii apărea de peste tot.

Aaron își răsucea palma admirând rubinele ce pulsau în pielea neagră.

– Chiar și oamenii lăsau lucrul atunci și stăteau cu ochii goi, privind cerurile, meditând. Înțelegi, Bo? Profesorul mi-a spus că și eu pot găsi liniștea prin meditație. Că pot admira adevăratele frumuseți ale lumii. Care, Bo, se ascund în noi. Aici, arătă Aaron spre piept. Și aici, arătă apoi spre cap.

Se scutură, străbătut de un fior. Din palmă căzură pe jos rubine încinse cu brâuri de aur strălucitor. Din ele ieșiră aripi și curând fu acoperit de mici lăcuste, cu ochi de onix.

– Ce zici de asta Bo, nu-i așa că-i îngeresc?

Se ridică în picioare rotindu-se și admirând culorile. O dată cu el se roteau și lăcustele, în timp ce Bo sărea înveselită în jurul lui, lătrând și dând din coadă.

– Privește, Bo, sunt omul lăcustă, sunt mama tuturor lăcustelor. Uite cum ies, uite cum se nasc. Mici ființe cu ochi și suflet, îngeri de lumină în roșu și auriu.

Dansă până căzu obosit și transpirat. Bo abia mai respira și ea. Deodată, auzi vocea pompierului Stijin, strigând de undeva de pe scară:

– Hei, Aaron, Bo, mă auziți? Mai sunteți acolo?

Se întoarse pe burtă și se târâ până la scară. De sus se vedea doar coiful cavaleresc al pompierului. Lăcustele se risipiseră, formând lungi coloane roșii și aprinzând cerul. Întinse mâna și mângâie coiful.

– Suntem aici.

Stijin zâmbi. Era așa cum prevăzuse. Aaron stătuse în tot acest timp întins pe platformă, surd la strigăte, incapabil să se miște. Poate de frică, poate din mândrie. Cine poate ști ce e în capul unui nebun. Se ridică pe platformă și se întinse obosit lângă Aaron, urmărind direcția mâinii întinse. Din vârful degetului lui Aaron ieșeau stele, care apoi prindeau aripi și zburau în cercuri spre înalt. Înghiți în sec și își șterse lacrimile mari care-i curgeau neîntrerupt pe obraji.

– Nu am văzut niciodată ceva mai frumos, reuși să spună, stârnind mici lătraturi din partea lui Bo.

Aaron se întoarse spre el, privindu-l cu ochi mari, aurii, profunzi precum cerul. „Doamne, Dumnezeule, înger îngerașul meu”, gândi Stejin amintindu-și brusc că era creștin. „E așa cum se povestește. E dincolo de cuvinte.”

– Acum, răspunse Aaron celor mai ascunse gânduri, eu voi pleca o vreme, Stijin. Mi-ar fi plăcut să te las pe tine străjer, aici, pe Pământ. Dar ești tu oare pregătit?

Pompierul își revăzu toată viața și zâmbi mulțumit. Apoi se corectă, gândindu-se că poate nu asta se aștepta de la el.

– Nu sunt nebun, șopti el. Sunt doar un om.

– Imperfect.

Ridică din umeri. Cândva se încurcase cu o studentă aflată în vacanță la bunici. La început vorbea puțin, era timidă și aproape rece. Spre sfârșitul vacanței, vorbea mult și era caldă. Râdea și sărea ca o căprioară. Ea-i povestise despre adâncurile omului, despre neliniștea sufletului, despre cum copilăria te poate inhiba și despre morala creștină.

– Totuși, ținu el să sublinieze. Nu sunt nebun.

– Fustangiu.

– Eh, râse el încetișor, mai degrabă desfustangiu.

De undeva de jos se auzeau strigăte. Pompierul se încruntă o clipă, apoi izbucni în râs.

– La dracu’, omule, să te ții de burtă și să râzi în hohote. Bruta vine să mă salveze. Mai lipsește conașul Șerban, glumi el, făcându-i cu ochiul lui Aaron, și treaba ar fi perfectă.

Se aplecă spre polițistul care urca scara, lăsând să-i cadă din păr rubine înnaripate.

– Bă, fără tine nici nu puteam respira.

Însă polițistul nu-l auzi, așa cum urca grăbit câte două scări o dată. Scările îi frigeau sub palme, fumul gros și plin de funingine îl făceau să lăcrimeze și să se înnece. Era însă hotărât să-l salveze pe nesimțitul care-i furase mințile fete. Nu voia să-i vadă ochii plini de lacrimi și de iubire ai fetei. Emilia, de la moartea soției, era singurul lui motiv de a mai trăi. Poate că cretinul ăla de pompier cu nume ciudat îi va fi ginere.

– Futu-l în măsa de tâmpit.

Și parcă sărea pe scara de metal ca o veveriță uriașă fugărită de câini flămânzi.

Stejin se trase înapoi, făcându-i loc Brutei să urce grăbit pe platforma de metal a turnului.

– Am urcat cât am putut de repede.

– Se vede, îi răspunse pompierul. Dar de ce?

Polițistul se fâstâci, plimbându-și încet ochii de la Aaron la Stejin, trecând parcă ca o mângâiere peste blana roșcată lui Bo.

– Ești de o oră aici sus, omule. Am crezut, dracu’, că ai crăpat!

Stejin văzu o clipă în ochii polițistului ceea ce spera să nu vadă niciodată în ochii unui tată. Speranța pentru ce ar putea fi.

– Căcat, rosti printre dinți. Sunt cât se poate de întreg și teafăr. De ce ai fi îngrijorat? Totul e sub control. Nebunul e teafăr, uite-l cum bolborosește în limba lui, despre lăcuste, îngeri și alte prostii.

Polițistul, de parcă atunci îl vedea prima dată, îl privi pe Aaron. Băiatul stătea turcește înconjurat de flăcări lungi. Brusc, o pală de vânt întoarse flăcările spre el, lingându-i cu căldură fața. Se dădu înspăimântat înapoi, aproape să cadă. Stejin îl prinse hotărât de haină.

– Ce faci? Ai grijă!

Îl trase, îmbrățișându-l, pe bărbatul aproape cât el de înalt, dar mult mai voinic.

– Ai văzut, îi spuse cu vocea tremurată polițistul, l-ai văzut pe Aaron?

Se întoarse, acompaniat de lătratul lui Bo. Aaron se ridicase acum în picioare, strălucind orbitor. Ochii, fața, părul care-i unduia pe umeri îl arătau ca pe o frumoasă femeie. Stejin era fascinat și îngrozit în egală măsură. Simțea cum este străbătut de dorințe de nepotolit. Nu îndrăznea însă să facă nimic. Pe de o parte, prezența polițistului în inhiba, pe de alta, nu voia să strice imaginea de necucerit a femeii din fața lui. Se întoarse cu fața spre polițist, brusc decis.

– Hai, să coborâm.

Bruta privea cu ochii îngroziți cum Aaron dispare sub flăcările de un roșu aprins al indendiului. Uită de instinctor, de pătura din raniță, uită de tot, mai puțin de scopul misiunii.

– Hai, repede.

 

Aaron privea cum cei doi se grăbeau să coboare. Bo îl privi mirată, apoi lătră scurt spre el.

– Lasă-i să coboare, Bo. Treaba noastră încă nu s-a încheiat. Privește cum încă ies lăcuste din mine. Să așteptăm să se termine, și apoi vom merge și noi.

Lăcustele, cu ochii ca onixul, îl înconjurară, aproape sufocându-l. Aripile, într-o continuă mișcare, îl gâdilau, făcându-l să strănute.

– Până vor ajunge ei la casă vom termina și noi ce e de făcut și îi vom aștepta.

 

Fermierul coborî grăbit din mașina de teren. Veștile despre incendiu, amestecate cu cele despre o invazie de lăcuste și peste toate acestea suspinele soției, care vorbea amestecat despre Stejin, nesuferitul de pompier, care a cerut-o de soție pe fiica polițistului. Despre Aaron, care stă mai mult pe prispa casei și care, îl bănuia doamna Șerban, se apucase de făcut desene peste câmpuri, umplându-le de spirale negre, conectate în modele stranii și pe aproape de nepovestit. George se repezi la mica căsuță de la marginea fermei, trântind ușa cu putere. Casa era goală. Ieși punându-și mâna streașină și privi cu atenție peste tot. Într-un târziu, înconjurat de mici scântei de un roșu aprins, îl văzu pe Aaron. Nebunul dansa cu Bo, care măcar că era câine și sărea hămăind, era și ea înconjurată de steluțe zburătoare.

– Fir-ar, e mai rău decât am crezut.

Luă pușca din portbagaj, verifică să fie încărcată și se apropie de băiat.

– Aaron.

– Tată?

– Ți-am zis să nu-mi zici așa.

Vocea îi era blândă. Poate se mai enerva pe el, des, prea des, însă nu și acum. Rememoră cuvintele mamei lui Aaron, cea găsită în pădure. Femeia venită de niciunde și plecată spre nicăieri.

– Nu te obosi, tată, nu îi lăsă timp de gândire Aaron. Am vorbit deja despre asta.

Acum mulți, mulți ani, își aminti George.

„Va veni un moment în care mama ta te va chema la ea. Nu știu cum și nu știu nici când. Trebuie doar să fii pregătit.”

Acum, stând și privindu-l cum plutea peste câmp înconjurat de mici ființe, lăcustele, scânteile, se întreba dacă Aaron trebuia să fie pregătit sau el.

– Ești sigur că ăsta e momentul? îl întrebă fermierul.

Bo lătră la el de câteva ori, vorbind parcă în numele băiatului.

– Se pare că da, mormăi el.

Puse pușca la spate.

– E un moment la fel de bun ca oricare altui, îi spuse Aaron. Lăcustele, arătă el cu mâinile spre ființele care-l înconjurau, au venit după mine.

Și din nou fermierului îi veni în minte chipul mamei lui Aaron și o dată cu asta un ghimpe ascuțit îi săgetă inima. Își aminti cum stătea goală în luminiș, mângâiată de razele lunii și înconjurată de aceleași ființe zburătoare. Și nu era singură, alături de altele asemenea ei, neasemuit de frumoase. O clipă, nebunia și dorința îi întunecă judecata și mai înainte de a putea spune ceva aruncă o pătură peste, prinzând-o așa cum pescuiești peștii cu năvodul. Se zbătuse, îl implorase să o lase să plece, dar curiozitatea, dorința, nebunia fusese mai mare, întunecându-i rațiunea și bunul simț. O adusese acasă, apoi fugise cu ea de gelozie. Oricine o privea cădea pradă nebuniei. A dragostei. Bărbat sau femeie erau vrăjiți, parcă plutind, parcă visând zile întregi după ce-i priveau ochii aurii, fară sfârșit.

Când s-a născut Aaron, ea parcă s-a prăbușit în interior.

„Nu e normal, noi nu ar fi trebuit să putem face copii. Suntem atât de diferiți. Tu o specie, eu o alta. Tu atât de muritor, eu atât de veșnică. George, nu e bine.”

Apoi mai stătuse câțiva ani, parcă o clipă, deși el știa din acel moment ce avea să se întâmple.

„Eu voi pleca, George, dragă. Ai grijă de Aaron. Dacă îi voi convinge, poate că-l vor accepta și atunci, când va veni momentul, să-l lași să vină la mine.”

Apoi, într-o seară, pe când se întorcea de la o întrunire la Camera de Comerț, văzu luminile din pădurea Bistra, văzu și girofarurile mașinilor de intervenție, și văzu și mulțimea adunată, care căra într-un lung șir, găleți cu apă, stingând un foc existent doar în închipuirea lor. Ea era, precum Aaron acum, înconjurată de ființe roșii cu inele de aur, cu ochi de onix, cu două perechi de aripi strălucitoare.

„Te-am așteptat.”

„Te iubesc”, îi spuse el șoptit.

„Ai grijă de Aaron, ai grijă de fermă.”

Se ridică ușor apoi dispăru cu viteză spre cer, care se înroși o clipă de parcă o călimară cu cerneală roșie se vărsase, inundând întreg asfințitul.

Și acum băiatul.

– Ai făcut ceea ce trebuia să faci, tată.

Știa că băiatul avea dreptate, rememoră trecutul și nu găsi prea multe greșeli, era un simplu om, ce știa el?

– Îți mulțumesc că ai avut grijă de mine, de Bo, de fermă, de mama.

Se lăsă în genunchi. Era prea mult spus, știa că greșise față de ea.

– Ia-mă și pe mine. Aș vrea să o reîntâlnesc. Să… o mai sărut o dată.

– Omule, șopti Aaron, și pentru prima dată George realiză distanța care se mărea între ei doi. Suntem specii diferite, tu și eu. Tu și mama. Ceea ce s-a întâmplat a fost, sau este, prea complex pentru a putea fi explicat. O coincidență sau un complot atent urzit de alții. Altfel, nimic natural. Privește partea bună a lucrurilor. Ai trăit experiențe uimitoare. Ai văzut ceea ce puțini pot gândi. Ai simțit cât pentru o mie de vieți. Păstrează-le și scoate-le la lumină cu zgârcenie.

Se cutremură.

– Ăsta e cadoul meu pentru tine. Amintirile momentelor petrecute împreună. Poveștile pe care ți le-am spus și pe care abia de acum înainte le vei înțelege. Bucură-te de ele.

Aaron se cutremură o clipă și fermierul văzu ceea ce văzuse și acum zece ani. Băiatul era tot format din ființele acelea ciudate. Ca un mușuroi uriaș se destrămă o clipă, pentru a se reface imediat. Bo îl privea cu mare atenție, dând din coadă încântată. Pentru ea totul era o joacă.

– Acum întoarce-te și du-te. Emilia, fata polițistului va naște peste câteva luni o fetiță. Să o nășești chiar tu și să-i dai numele de Safta.

Plecă fruntea și se întoarse. Bo mergea lângă el. O mângâie pe cap.

– Nici pe tine nu te-au acceptat, nu? Ei bine, dă-i dracu’ pe toți, hai să mâncăm ceva. Ființele astea magice mai pot aștepta, ele au timp, noi nu.

 

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!