Deşi chiar el apăsase butonul, Ose asculta neîncrezător urletele dezlănţuite ale sirenei. Chiar se întâmpla asta? Nu mai era nimeni prin preajmă care să-i confirme evidenţa ori să se plângă de zgomotul asurzitor ce făcea pereţii să vibreze, dar nu răzbătea şi în lumea înconjurătoare. Afară, oraşul îşi vedea de păcatele şi dramele sale, în obişnuita agitaţie a sute de mii de suflete neştiutoare, încă dănţuind pe marginea abisului. Iar înăuntru, ca în fiecare noapte de vineri, Ose era singur la ultimul etaj. Un amărât de analist de gradul 666, de a cărui viaţă socială de week-end nu-i păsa nimănui.

– Până-n clipa asta, mormăi Ose. De ce tocmai eu?

Nu era prost, ştia foarte bine că nu existau răspunsuri potrivite la o aşa întrebare. De fapt, se distrase de nenumărate ori ascultând înregistrările cu nefericiţii care, înainte să-şi dea pe arginţi ori să-şi dedice naiv sufletul, rostiseră exact aceleaşi cuvinte. De ce mi s-au închis toate porţile fericirii? Cu ce am greşit? Şi, sorbindu-şi cafeaua cu multă frişcă şi nişte ciocolată rasă, le introdusese datele în sistemul de tortură până la Moment. Odată trecut fiorul noutăţii, era chiar cea mai plicticoasă slujbă din lume. Iar acum, tot ce putea face era să-şi astupe urechile şi să nu se lase debusolat de pâlpâirile sângerii, agresive ale neoanelor. Să aştepte cuminte la biroul său, unul dintre nenumăratele cubicule ale postului local de radio A & D, apariţia cuiva din conducere.

Din nefericire, larma nu-l împiedica şi să gândească. Iar mintea i se înţepenise ca tirbuşonul într-un dop tare în gândul că, dacă Momentul ar mai fi întârziat cu jumătate de oră, i s-ar fi terminat schimbul. S-ar fi dus acasă, oprindu-se la Kaufland, pentru nişte mici la botul calului, cu muştar iute. Poate ar fi agăţat o fufă de la gară. Poate ar fi făcut doar prostioare pe net, zăpăcind minţile vreunei adolescente în călduri cu ideea Târgului cu Diavolul. Sau, cine ştie, poate ar fi adormit pur şi simplu în garsoniera sa. Acum însă, nu doar tot sfârşitul de săptămână era compromis. Bărbaţii, femeile şi copiii de dincolo de geamuri nu ştiau. Încă. Pentru prima oară de când aprinsese semnalul de Remiză, lui Ose i se făcu frică.

– Mama mă-si! murmură. Scor egal… Ce se întâmplă?

N-avea nicio idee. Alţii se învârteau prin zonă de atâta vreme, că şi uitaseră cum stăteau treburile pe Dincolo. El fusese angajat abia de câţiva ani, o clipire de ochi în marea schemă a existenţei. Îşi amintea perfect interviul cu BB. Îl îngrozise mai rău decât propria moarte, şi aia chiar fusese o experienţă nasoală. Hăhăind, BB îi făcuse turul. Moşia era încă în perioada Masacrelor, iar peste tot mirosea a sânge şi bucăţi neesenţiale de carne atârnau pe pereţi. La început, Ose crezuse că BB tocmai experimenta un stil nou, bizar, de artă corporală, apoi se lămurise că nu. Şi oferta lui de angajare fusese, desigur, de nerefuzat.

Ose tresări când se făcu brusc linişte. Asta putea însemna un singur lucru. Informaţia fusese înregistrată de eşalonul superior, iar cineva venea după clarificări. Chiar acum. Iar telefonul lui Forras suna tot ocupat.

– Doar nu se-aşteaptă să discute numai cu mine? spuse panicat Ose. Ce ştiu eu?

– N-ai învăţat când să-ţi ţii gura, băieţică? Chiar vă iau direct din scutece acum?

Vocea venise exact din spatele lui, făcându-i părul de pe ceafă să se zburlească. Ose se ridică dintr-un salt şi se întoarse, gâfâind. Gagica îl fixa cu mâinile încrucişate pe piept. Purta blugi negri şi un pulover de aceeaşi culoare, mărgele roşii la gât şi răspândea un miros discret de lavandă. Privirea ei era la fel de prietenoasă ca a unui boa constrictor. Deşi n-ar fi îndrăznit nici peste o mie de ani să-i facă avansuri, Ose îşi simţi trupul răspunzând inconştient la farmecele fiicei lui Asmodeus. Chiar, cum o chema? Şi de ce nu avea coarne?

– Doamnă, bâigui Ose, îmi cer scuze… Magnitudinea…

Femeia îl învălui într-o căutătură lungă şi dispreţuitoare.

– Domnişoara Cristina, spuse şi se aşeză în faţa calculatorului, încruntându-se. Moartea Neagră. Chiar s-a întâmplat? N-ai luat-o razna de plictiseală?

– Nu, doamnă. Sincron perfect.

Până să-l rostească, nici măcar nu gândise cuvântul. Era totuşi copleşitor prin implicaţiile sale.

– Nu-i vreo eroare de program?

– Nu.

– Arată-mi!

Ose deschise fereastra Ceasului, acum îngheţată, şi pe cele secundare. Nu o jigni pe Cristina, oferindu-i explicaţii. Nu ajungeai în Consiliul intern al lui KOH dacă nu puteai să pricepi şi singur graficele, chiar şi când studiai câteva mii deodată. În schimb, se întrebă ce se întâmpla în cealaltă tabără. Vestea trebuia să fi ajuns acolo în acelaşi timp, dacă nu chiar mai devreme. Surâse, imaginându-şi-l pe omologul său înaripat, sovietic, cum dădea raportul mai departe. Oglindirea chipului Cristinei în ecran îi tăie însă uşor zâmbetul în două.

– Buuun, şopti Cristina. Am comprimat cincinalele mai ceva ca împuşcatul. Angelicii ăştia chiar nu se mai satură de extazul divin! Şi unul nu i-ar spune, pe româneşte, futai…

Ose chicoti, în fine ceva mai relaxat. Bârfa spunea că târgurile  se făceau imediat după orgasm, iar sovieticii chiar nu credeau în Dumnezeu. Cică transformaseră totul într-o afacere pe comision de succes. El era doar plevuşcă, punea muzica la maximum. Iadul se întrupa în vasele de Legiune, Raiul în cele de Târg Unic. Dar acum? Bărbatul ăsta, că nici numele nu i-l reţinuse, cică Jurase. Ce? Cum? Dar el nu greşise, deci n-o  lua peste ochi. Făcuse ce se aşteptau de la el. Măsurile ce se cereau nu mai erau treaba lui, chiar dacă aveau să afecteze pe toată lumea.

– Bine, continuă Cristina şi se ridică. Vom pune planul Alfa şi Omega în mişcare. Cum ziceai că te cheamă, băieţică?

Ose se strădui să rămână imperturbabil, deşi faptul că Moartea îl atingea pe cotul drept cu degetele ei mereu fierbinţi nu-l ajuta deloc să se potolească. Se auzi respirând mai greu. Privirea ei coborî spre prohabul lui şi se ridică din nou, fără urmă de poftă, iar Ose ştiu că-i vedea adevărata formă.

– Ose,  bâigui. Sunt al dracului de onorat să vă cunosc.

Cristina râse. Sau asta presupuse Ose că făcea, sunetul semăna mai degrabă cu un şuierat de şarpe. Îşi plecă privirea. Nu se simţea deloc la îndemână în preajma ei, şi nu era vorba doar despre faptul că avea rangul 999, cel mai mare la care puteai ajunge. Cu o excepţie, desigur! Nu, Cristina trecuse de 1500 de ani, şi încă nu renunţase la forma femeiască. Iar asta n-o împiedicase totuşi să urce în ierarhie. Să fi fost doar fiindcă şeful cel mare avea simţul umorului? Sau celelalte calităţi ale ei îl impresionaseră chiar şi pe…

– Eşti sigur că la asta vrei să te gândeşti acum? îi întrerupse Cristina gândurile.

– Aaaa…

Degetele ei se aşezară încet pe penisul lui erect. Le simţea prin ţesătura blugilor şi excitarea lui se oglindi ca un foc în căutătura ei păcătoasă. Îşi dădu drumul aproape imediat, iar Cristina râse din nou..

– Sună mobilizarea, Ose! Până la ora 13, toată lumea intră în dispozitiv. Ai înţeles?

– Da, doamnă. Doar nu-s prost!

Ochii gri ai Cristinei spuneau clar că se cam îndoia de asta. Ca să nu-i mai vadă, Ose se duse la calculatorul din colţ. Adunase ceva praf, însă răspunse imediat la comenzi. Ose apăsă rapid tastele, folosind cele şase coduri de urgenţă arse în mintea sa încă din prima zi de lucru. Nu se auzi vreun zgomot, dar liniile telefonice ale postului de ştiri şi manele deveniră brusc extrem de ocupate.

– Şi vreau un loc pentru Cancelarie, zise Cristina.

Ose o privi admirativ, de data asta fără vreo conotaţie sexuală. Nici măcar nu-şi putea închipui cum era să te transporţi direct în faţa uşii Cancelariei.

– La etajul trei, doamnă. Secţia Monden.

– Avem o mulţime de alte aranjamente de făcut. Aşa-i că vrei să ştii ce e? Planul de avarie?

Ose se holbă la ea, cu mintea împărţită între dorinţa de a o pricepe şi cea de a-şi schimba chiloţii.

– D-da, doamnă.

Cristina surâse aproape caritabil.

– Păi poate-ţi spun, Ose. Nivelul tău… intelectual m-a impresionat deosebit.

Ose se strâmbă prudent. Încă se lupta să-şi stăpânească puterile, aşa firave cum erau. Uneori, văzându-i pe ceilalţi cum apar şi dispar după bunul plac, îşi spunea că făcuse o afacere proastă vânzându-şi sufletul unui broker. Desigur că-i păruse foarte bună în ziua când procurorii DIICOT îi bătuseră la poartă. Nemernicii ăia în costume boţite îl speriaseră mai rău decât mascaţii. Încă era culcat pe podea, când îi spuseseră că-l voiau americanii. Şi-l aşteptau măcar 1.000 de ani de puşcărie, la maximă siguranţă, fără vreo posibilitate de eliberare condiţionată. Nu-l speriau doar ca să-l facă să recunoască mai repede, chiar o îmbulinase. În fond, făcuse două avioane să se ciocnească, omorând câteva sute de oameni! Pentru cine mai conta faptul că avusese de gând numai să se grozăvească în faţa altor hackeri din campus sau că-şi scăpase ultima bere pe tastatură, în cel mai nefericit moment posibil?

Uneori, se întreba dac-o să-l mai vadă vreodată pe brokerul ăla. Ar fi avut să-i zică vreo două vorbe de dulce despre faptul că degeaba eşti scos de sub orice acuzaţie, dacă trei zile mai târziu îţi rupi gâtul în cel mai tâmpit accident de maşină. Adică, să fim serioşi, se vedea de la o poştă că era o făcătură ordinară! Câtă lume din Iaşi era făcută piftie de un camion când juca biliard într-un club de la şosea? Ose îşi aminti rânjetul mefistofelic cu care fusese întâmpinat în lumea morţilor vii, pentru A SLUJI CU ONOARE CAUZEI NUMĂRĂTORII SUFLETELOR SUPUSE LEGILOR IADULUI. Toate scrise cu majuscule, în contractul de muncă-postviaţă. Şi nici măcar coarne n-avea. De fapt, chestia asta nu-l prea deranja. Fetele cădeau ca muştele, iar ce văzuse în oglindă fusese oricum prea ciudat ca să-şi mai asume forma demonică permanentă în următoarele sute de ani. Nu prea i se întâmpla să-i privească în esenţă nici pe ceilalţi. Mă rog, Forras era o excepţie, fiindcă îi plăcea prea mult să-şi fluture coada lungă, şerpuită şi vineţie, prin faţa analiştilor, trosnindu-l pe câte unul pe după ceafă dacă i se părea că nu munceşte suficient. Iar forţa loviturilor era proporţională cu cantitatea de „iarbă” cumpărată de şef în ziua respectivă.

– Da chiar spune-i băiatului, se auzi vocea lui Forras dinspre lift.

Iarăşi mirosea a weed shop. Sigur, Ose se refăcu că nu simte duhoarea, iar Cristina îl gratulă cu un surâs de pirania.

– Dragul meu Ose, spuse doctoral, acest moment, pentru care se lucrează din Anul Zero al Întemeierii Supermarketului, are două semnificaţii. Una este de-a dreptul epocală, sinistră şi extraordinară.

Forras râdea înfundat, dar Ose se simţea speriat.

– Deci, Ose, această primă semnificaţie este legată de…., şi aici Cristina coborî misterios vocea, SEX! Un preaminunat şarpe biblic va intra într-o gaură la fel de biblică şi uşor păroasă. Asta se cheamă, scumpul meu, Millennium. Pam pam! O facem eu şi Forras, pentru a vedea Chipul Eternului.

Ose se dădu fără să vrea un pas înapoi. Unii pe acolo chiar credeau în Biblie, ceea ce era ciudat pentru cineva ca el. Adică, totuşi, în ultima reclamă de la TV, Dumnezeu plutea pe norişori de brânză!

– Nu mă simt vrednic de o asemenea Revelaţie, murmură.

– Braaavo! A doua uimitoare şi miraculoasă semnificaţie este….

Cristina făcu o altă pauză de efect, iar Forras apucă un pix de pe masa lui Ose şi începu să bată spectaculos darabana.

– Este, reluă Cristina, diplomatică! KOH se întâlneşte cu Dumnezeu, la tratativele pentru soarta rebuturilor de posesie, ca acest tip de Remiză, primul din România. Te simţi acum mai luminat?

– Da, mormăi Ose. Mulţumesc. Cine este de fapt Dumnezeu? Eternul…

Forras mârâi ceva şi se duse la budă.

– Un suflet credincios, desigur, rânji Cristina. Te voi trece pe lista foarte scurtă a voluntarilor pentru Publicul Martor. Ce ar fi să predai tura lui Forras şi să afli?

Ose îşi înşfăcă geanta şi o întinse. Se încrucişă cu primii angajaţi care se ocupau de matinal şi care, după moacele încă somnoroase, nu păreau să fie la curent cu Momentul.

– Personal auxiliar, bombăni Ose. La ce să te aştepţi de la ei?

Oricum, nici analiştii nu dădeau năvală din portaluri. De fapt, rolul lor se cam încheiase, de acum venea rândul trupelor speciale să arate ce pot.

Fluierând, Ose ieşi în parcare. Motocicleta lui era trasă pe locul obişnuit, iar Ose o încălecă, mângâind-o ca pe-o femeie, şi-şi puse casca. Dincolo de pătratul perfect de asfalt, Iaşul se trezea, încă nepăsător la faptul că lumea, aşa cum o ştiau oamenii, îngerii şi demonii, urma să se sfârşească. El ştia, şi ce-i rămânea de făcut? Foame nu-i mai era. Ei bine, putea să tragă un pui de somn ori să se oprească la barul din capătul străzii, pentru o bere. „Peştele albastru” era o bombă cu aer decadent şi băutură surprinzător de bună, dar în care mai bine de jumătate dintre fufe te puteau pricopsi c-o blenoragie.

Trecu pe roşu doar din spirit de contradicţie şi-şi spuse că era o prostie să piardă vremea acolo, când puteau fi ultimele ore de distracţie. Nu, dacă era deştept, se ducea acasă şi fura câteva ore de somn, înainte ca ambele tabere să-şi adune trupele. Dar, dacă ar fi fost băiat isteţ, n-ar fi ajuns aici, nu? Aşa că se duse glonţ la uşa localului şi scoase din buzunar bandana roşie, legând-o ştrengăreşte pe frunte. Era prea devreme sau prea târziu pentru o duşcă, depindea de perspectivă, însă poarta „Peştelui albastru” nu se închidea niciodată, la fel ca a Iadului.

Ose o deschise larg şi pătrunse în semiîntunericul cu miros de tutun, încă nesigur pe modul cum aveau să se desfăşoare lucrurile. O parte din el, cea care urla de plictiseală îndeplinind treburi de conţopist, abia aştepta să-l vadă pe Dumnezeu. Cealaltă parte îi şoptea la ureche să fie mulţumit dacă altul era astfel onorat. Nu ajungeai însă să te poţi transporta direct la Cancelarie ascultând îndemnurile jumătăţii prudente a minţii tale, aşa că Ose făcu prezenţa dintr-o singură privire şi ŞTIU. Adică, ce mama naibii! Chiar era acolo. Adică, totuşi, ERA ACOLO! KOH, King of Hell, bea Cola cu Eternul! Adică, în fine, adică…

Scutură din cap ca să alunge ceaţa care îi năvălea peste creier. KOH arăta a mascul dominant de 50 de ani dintr-un scenariu sado-masochist, la costum negru şi cravată roşie, cu părul brunet înspicat epatant cu şuviţe albe. Ose îl ştia din portretul din camera de şedinţe. Eternul purta un fel de cămaşă hawaiană, pălărie de pirat, trei ghirlande de flori la gât şi pantaloni verzi de stofă. Pe mâna dreaptă avea o brăţară lată de piele pe care scria… Evident, Dumnezeu. Arăta la vreo 35 de ani şi îi făcu complice cu ochiul.

– No hai, spuse, intră, june încornorat! Stai cu noi şi scrie cuvântul Domnului.

Ose pricepu din prima că era luat la pulă. Golăneşte, adică. Patru masculi cu aer oarecum feroce ocupau alte două mese, evident gărzi de înalt nivel. Şi se uitau dubios la el. Ose se aşeză cuminte pe un scaun de lângă tejghea şi ceru şi el o Cola. Barmanul se mişca într-un ritm ce amintea de un roboţel tembel, dar cei doi tartori păreau destul de destinşi împreună.

– Vrei să ştii care e cuvântul Domnului? întrebă insinuat în urechea lui KOH.

– Da, spuse încet Ose.

– Îţi va schimba viaţa, prietene, zise Eternul. Şi după el veţi trăi cu toţii.

Ose îşi şterse palmele de marginea blugilor cărămizii. Deocamdată, avea să asculte şi să improvizeze pe parcurs, în funcţie de inspiraţie. Aşa dăduse cele mai impresionante lovituri în cariera sa de hacker.

– Ascult, murmură.

– Aaaaaaleluia, urlă deodată barmanul.

– Iar s-a scrântit Victor, comentă aproape jovial KOH. I-am dat prea multă esenţă de fericire.

– Se mai întâmplă şi greşeli, surâse oarecum a scuză Doamne-Doamne.

Victor scrâşnea din dinţi şi-şi bulbuca sălbatic ochii, ca într-un desen animat.

– Cuvântul este, reluă Eternul, integritate.

KOH îi clipi complice.

– Aha, zise profund nedumerit Ose, apoi riscă o întrebare. Adică?

Se simţea ca şi cum ar fi provocat la duel o bombă nucleară.

– Adică, dragul meu, acel rebut va fi verificat, dar lista de Armaghedon e a Trupelor de Avatar Perpetuum Mobile. Preotul, Târfa şi Semnul Victoriei. Cei care nu ştiu să se oprească. Ai notat?

Ose descoperi că avea un carneţel şi un pix, şi chiar notase.

– Şi ce se întâmplă cu ei? întrebă mai mult de amorul artei.

KOH hohoti şi-l bătu scurt pe umăr.

– E drăguţ băiatul! Tu ce spui să le facem, că ne strică afacerea „Doar cretinii cred în Dumnezeu”? Uite, ca agent al Iadului, te las pe tine să zici. Îi crucificăm?

– Aaaa… nu.

– Poate îi violăm şi-i omorâm?

– Nu.

– De ce?

Aproape îşi dădu o palmă. Iată că ajunsese şi el, şmecherul, la de ce.

– Strică afacerea „Mai şi trăim după Armaghedon”? spuse ezitant.

– I-auzi, ET! Ăştia chiar vor să trăiască! Păi sunteţi doar mizilicuri, pe lângă milenari.

– Şi ce dacă? Impertinenţa face bine la suflet.

– Băi, spuse KOH, tu n-ai suflet. Ai crăpat şi ţi-am pus un crocodil. Sau, poate, un croşcobaur.

– Ce chestie!

Era singura replică pe care o putea găsi. KOH şi Eternul schimbară o privire complice.

– Eu zic c-am aflat ce voiam, spuse ET.

Revelaţia îl pocni pe Ose drept în moalele capului. Despre el vorbeau! Dar de ce? Când jurase? Ce jurase? Era erecţia un jurământ? Sau întrebările?

– Uite cum se miră! râse KOH. Lasă misterul să acţioneze în privinţa ta, Ose. Ştii că pe vremuri te chema Popescu? Sau, poate, Ionescu?

Ei bine, nu-şi mai aducea aminte. Atunci, amnezia era o dovadă de… trădare? Remiză? Privirile celor doi tartori se încrucişară complice.

– Deci se întâmplă cu acei tâmpiţi că se duc în Rai, reluă Eternul, pe plantaţie. Strâng mere şi morcovi şi sug pula. Dar cei ca tine… Cei ca tine, Ose, vor fi o problemă pentru preaonoratul meu coleg. Vă credeţi egalii noştri nu în ani, ci în lume. Am putea să vă luăm ştii cum? Uite-aşa!

Pocni ca geambaşul din două degete şi Ose tresări.

– Păi eu vreau să văd Iadul. Dacă e cu sulf şi pucioasă şi fierbeţi păcătoşii la cazan.

Regele Iadului izbucni într-un hohot pantagruelic de râs.

– Măi, cum să iei aşa o chestie? Tu eşti vinovat, că ţie ţi-a trebuit biblie porno.

– Ups! Ei, nu-i nimic. Îi găseştii băiatului o funcţie.

– Ce funcţie? spuse încet Ose.

– Te facem coordonator de Adunat Legiunile Iadului, zise conspirativ KOH.

– Poftim? Pentru ce?

– Cum, pentru ce? Marele Război. Chiloţi tanga versus gogoşari ruseşti. Carioci roz versus pixuri albastre.

Ose nu mai găsi şi de data asta replică.

– Marii comandanţi, Ose, doar se prefac că se bat în timp ce fac negoţ, iar fraierii sunt mereu dispuşi să moară, spuse KOH. Să fie asta prima ta lecţie adevărată de la un Diavol. O s-o pun pe Cristina să te strunească. Şi, data viitoare, te călărim amândoi. Mai ţii minte cuvântul?

– Integritate, repetă Ose. Orice-ar fi şi asta.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!