Era marți, o zi la fel de bună ca oricare alta. Mircică mâna oile dinspre culme spre vale, urmând cărarea șerpuită, tăiată în peretele aproape vertical al muntelui. Nu se grăbea. Galbăn, ajutorul, se lenevise peste măsură și fugise de cu seară la Hațeg să se întâlnească cu „aia”. Lui nu-i plăcea aia, la fel cum nu-i plăcea nici ailaltă. Că așa le zicea Galbăn la muierile găsite pe te miri unde: aia, ailaltă, astalaltă sau cealaltă. El nu le zicea nicicum. Nici Ană, nici Mărie. Se mulțumea să ofteze uitându-se cu silă la ajutorul de oier, murdar tot, puțind a rânză și urât ca necuratul.

Oile-și vedeau de treaba lor, coborând una după alta, ba pe cărare, ba pe lângă, după cum mergea cea dinaintea lor și după cum mintea lor proastă se lăsa ademenită de un smoc de verdeață. Mircică doar fluiera din când în când și treaba o făceau câinii. Uneori, ca pentru a vedea dacă mai știe a vorbi, suduia, lovind cu bâta un bolovan sau altul, fără o țintă anume. Atunci câinii se opreau o clipă privind atenți în direcția lui, așteptând o vorbă bună sau una rea, după cum le era firea. Dar Mircică nu avea treaba lor. Nu-i plăcea șefia nici măcar în fața câinilor. Prefera să se încreadă în ei și le trecea cu vederea năravurile.

În ziua aceea plouase de dimineață și iarba era parcă mai curată și mai suculentă decât oricând. Oile se mișcau alene, mâncând cu poftă și behăind mulțumite. Mircică le simțea starea și era și el mai fericit decât de obicei, surprinzându-se fluierând ceva ce aducea a muzică. Câinii lătrau veseli când îi auzeau fluierul, ba chiar și măgarul Pintilie se căznea să pară altfel decât veșnic posomorât. Și uite așa, mergând, fluierând și mormăind l-a prins seara pe drum, la câteva ore de orice loc de odihnă.

Dacă ar fi fost Galbănu sau măcar Simirache, ar fi putut să grăbească turma și să ajungă la pietrele de la poalele pantei, chiar dacă acolo oile se puteau pierde cu ușurință printre stâncile alb-cenușiu, de nu mai știa, dacă păzește oi sau pietre. Dar așa, de unul singur ar fi fost o nebunie până și să se gândească că ar fi putut reuși. Fluieră a pagubă și îi privi pe cei trei câini, care, la rândul lor, stăteau și-l fixau. În ochii lor Mircică citi reproșul mut, dar întemeiat, și, pentru prima dată după zeci de ani de oierit, simți suflul rece al eșecului. Și-atunci drăcui cu năduf soarta, și muntele, și oile, și pe ajutoarele lui care erau la muieri, și pe câinii care-l priveau nedumeriți, ba chiar și pe Pintilie, măgarul tăcut, care-l însoțea cu loialitate peste tot. După care își făcu culcuș între două stânci și se culcă.

Când se trezi era tot noapte. Luna abia ce lumina, mai mult ascunsă de nori. Se uită în jur și nu văzu decât pietre și iar pietre. Fluieră apoi după câini și ei apărură cu urechile ciulite, cu ochii sticloși. Lui Mircică figurile lor care parcă se îndoiau fără a-și fi pierdut ceva din inocența încrederii, îl făcură să zâmbească.

– Ce faceți, mă băieți?

Dar câinii parcă-și înghițiseră limbile. Stăteau cu urechile ciulite, cu ochii ficși, privind spre el și prin el, cumva speriați și nedumeriți. Pe Mircică înfățișarea lor îl amuză și mai mult.

– Ni la ei mă, parcă ați fi moroi nu câni!

Dulăii, ca la un semnal, se ridicară și cu blana zburlită mârâiră. O fi ceva animal, se gândi Mircică, deși ce drac de animal s-ar putea coborî pe o așa pantă? Lupi or fi, că numai ăia-s nebuni.

– Ce simțirăți, mă?

Dar câinii mârâiră mai departe, vorbind pre legea lor între ei sau cu altcineva, așa că Mircică se răsuci o dată în stânga, apoi în dreapta, apoi spre spate, doar, doar o vedea ceva. Dar luna când intra, când ieșea dintre nori, sporind și mai mult misterul cu jocuri de lumină și umbre.

– No, drace, zise tot mai nedumerit Mircică, vă mâncă-n cur…

Zicând astea se cățără pe pietroiul apropiat încercând să vadă mai bine. Dar nu vedea nimic, doar pe câini, acum brusc liniștiți, care-l priveau neîncrezători. Deși știa că e o prostie, toată treaba asta i se păru tare amuzantă, așa că râse ca de o glumă bună, până vru să se coboare de pe bolovan. Câinii iar începură cu mârâitul, ba unul din ei, liniștit și drăgăstos de felul lui, lătră o dată scurt și gutural, făcându-l pe Mircică să se lipească bine de pietroiul cenușiu.

– Amu, vouă vă arde de șagă, spuse Mircică pe un tot domol, nici supărat, dar nici vesel.

Gluma, atât cât putea el înțelege, depășise măsura. Căzu pe gânduri, încercând să-și amintească dacă cineva mai pățise una ca asta. Mai auzise el de câini turbați. Mâncau prin pădure prostii fără nume, se mai băteau cu vulpoii sau cu alte dihănii scârboase. Dar trei deodată, era prea mult. Așa i se părea lui atunci. Așa că întinzându-se mai bine și profitând de o lumină mai bună se uită pe rând la ei.

– Jianule, ce faci mă?

Îi plăcea să-i dezmierde uneori, atunci când oile stăteau liniștite sus în răcoarea munților. Jianu era cel mai bătrân dintre ei, chiar dacă nu și cel mai înțelept. Câinele nici nu lătră, nici nu mârâi. Doar închise o clipă gura, ciuli urechile și privi către el, dar și către niciunde. Dacă o fi ceva în spatele meu, gândi din nou Mircică, trebe că e tare priceput. Se întoarse încet, dar nu văzu nimic și simți cum amuzamentul de mai adineaori se transformă încet, încet în supărare.

– Păi bine mă baiatule…

Apoi îl văzu pe Tibor, un adevărat uriaș, singurul cu jujeu dintre ei. La fel ca Jianu stătea în patru labe, încordat și gata de fugă.

– Tibore, ce dracu v-a apucat, mă?

Dulăul nu schiță niciun semn, de parcă nici nu l-ar fi auzit, sporind furia lui Mircică. Se dădu mai în spate căutându-l din priviri pe mezin, pe Gruia. Asemenea nopții, Gruia era invizibil în umbrele stâncilor. Nu reușea să-l vadă pe de-a-ntregul chiar dacă-i simțea privirea jucăușă și botul umed. Sau poate era doar închipuirea lui. Și iar simți cum furia îi crește. Dar fiindcă era un om blând și atent la vorbe nu-i repezi, așa cum ar fi fost de așteptat.

Se lăsă pe fund, ținându-și picioarele sub el. I-ar fi fost de folos un cojoc sau o pătură. Noaptea era friguroasă și dinspre vârfuri începuse să bată un vânt rece care-l făcea să se zgribulească. Îl vedea chiar în față pe Tibor, apoi mai la dreapta pe Jianu și-l putea ghici pe Gruia ascuns între două pietre. Și brusc îi năvăliră în minte amintiri de pe vremea când era mai tânăr și mergea și el la femei. Își aduse aminte de Ancuța, fata baciului Culiță pe care o întâlnise la un târg de lângă Caransebeș. Își simți inima făcându-se ghem și trebui să respire tare de câteva ori ca să-și revină. Apoi sări la alt gând și își aminti de mâinile mari și lăptoase ale mamei. Atât mai ținea minte din ea. Și un cântecel de câteva versuri din care nu-și mai amintea acum decât că era cu o mioară. Săltă din umeri. Era de mult oase și ulcele. Durerea atât cât fusese se risipise de mult peste munți. Odată cu ea îi reveni în minte chipul bunicii. Imaginea ei era mai clară, că doar ea-l crescuse până ce ajunsese flăcău și putuse pleca singur cu oile. Era mai mică, slăbuță și gârbovă, dar cu mintea mereu ageră și limpede.

– Tu Petrule, stăi departe de necazuri, du-te în munți că lumea-i rea.

Petru, își aminti el. Bunica era singura care-i mai zicea după numele vechi, pe care-l avusese mai înainte de tusea măgărească ce era să-l răpună la trei ani. Atunci fusese rebotezat cu numele de Mircică ca moartea să nu-l mai găsească. Pe el nu l-a mai găsit, că iată cum stă la nouăzeci de ani singur cuc în vârf de piatră. Dar pe Ancuța a găsit-o.

– Luate-ar moartea, Moarte-o, șopti el simțind cum lacrimile-i împăienjenesc ochii.

Pe bace Gheo, tatăl lui, nu și-l mai amintea. De fiecare dată, când îi revenea în minte, ofta, clătinând din cap. Nu mai fusese el însuși de când mama murise, măcinată pe dinăuntru de boli orășenești. Și apoi își înecase amarul în răchie, până ce picase în hăurile Semenicului. Oftă și se ridică în picioare. Frigul era tot mai pătrunzător și simțea cum amorțește. Se întinse cu băgare de seamă privindu-i pe câini cum stăteau cu ochii mari, adulmecând ceva ce nu avea nume.

Fluieră ușor să-l audă pe Pintilie, dar măgarul fie era mai sus, fie, fudul așa cum îi era neamul, prefera să facă pe surdul.

– Binie, mă. Amar de ani v-am cântat în strună și amu voi mă țineți aci, să crăp de frig și singurătate.

Câinii mârâiră iară și de data asta îl auzi și pe Gruia, apoi îi văzu colții lucind în lumina lunii.

– Apăi mă Gruie mă, da negru mai ești.

Nu-i venea să-i zică că nu-i bine ce face. Că se înhăitase cu ăștilalți doi, vai de muma lor. Numai lațe și purici. Ba nu, se certă Mircică în gând, purici nu mai au și de tuns, încă nu-i vremea. Abia de trecuseră Paștele. Se suci când într-o parte, când în alta, neluând în seamă mârâielile câinilor. Oile păreau a sta nemișcate, așa lipite și ele de pietrele de pe versant. Dacă mijea ochii le putea vedea înșirate pe cărarea străveche, ca un marfar la stop. Dimineață, gândi Mircică, când s-o dezmorți vremea or să se urnească de unele singure, mânate de câini. Nici că mai aveau nevoie de el. De la drum mai e un pic până la staul și acolo, la ora aia, o fi ajuns Galbănu sau altul. Se vor descurca, se vor descurca.

Se puse iară în șezut, apoi se lăsă pe spate. După cum prindea a lumina cerul, nu mai era mult până ce zorile vor apărea. Își împreună palmele sub cap și după ce oftă cu oarecare frică, o aduse din amintiri pe Ancuța. De fiecare dată îi apărea așa cum o văzuse prima dată. Roșie în obraji, cu fața ca laptele și cu ochii ca ceriul. Își ținea părul șaten prins coc la spate, ascuns sub un batic înflorat. Râdea împreună cu alte fete, vegheate de frați, și veri, și tați mustăcioși. Dar pe ei îi uitase, nici că le mai știa rostul și numele. Fețe fără formă și fără viață. El doar pe ea o vedea. Cum îi sclipesc dinții. Cum îi lucesc buzele. Cum îi tremură bluza la cea mai mică mișcare. Cum îi râd ochii. Și el, care nicicând până atunci nu cutezase să ridice ochii la o fată, se apropie de ea și o invită la hora de cu seară. Și atunci i-a zis, luminați de focul în jurul căruia dănțuiau, că ea va fi nevasta lui și că el va fi bărbatul ei. Chiar dacă aveau doar paisprezece ani și părinții i-au ținut depărtați alți patru. Ea era a lui și el era a ei. Nimeni de pe lumea asta sau de pe celelalte nu ar fi putut schimba ce soarta decisese.

Zâmbi și își simți din nou ochii scăldați în lacrimi. Nu mai spera demult să ajungă la ceruri alături de ea. Prea multe gânduri spurcate îi măcinaseră singurătatea. Se întinse cu brațele depărtate și simți cum unul din câini îi linge mâna udată de lacrimi. Era Gruia, știa asta. Numai el putea fi. Deschise ochii și îi văzu ochii triști și urechile pleoștite. Apoi auzi cum începe să urle, la început singur, apoi împreună cu ceilalți doi. Închise ochii închipuindu-și cum se vor fi auzind din sat. Ca niște lupi turbați, gândi el amuzat. Apoi îl auzi și pe Pintilie răgând ca apucatul și o clipă se gândi că și-o fi prins piciorul în vreo crăpătură blăstămată și dădu să se ridice să le spună apucaților să tacă din gură, când prinseră și oile a behăii de parcă le lovise boala. Oftă și le spuse că parcă ar mai sta olecuță întins, că iacă imediat se face ziuă și apoi or merge. Ancuța își aminti el le zicea mioare și se scula înaintea lui să le de-a drumul pe pajiște, dacă erau la stână, sau să le ajute să fete, sau să le curețe de scaieți, sau să le liniștească când erau lupi prin preajmă. Oftă simțind cum frigul îi pătrunde tot mai mult în oase și se miră o clipă că iată soarele tocmai răsărea, dar Mircică se simțea prea obosit, așa că închise ochii și adormi.