La marginea satului există un loc bătătorit, rămășițele unui incendiu, ocolit de oameni. Când mă întorc de la muncă, pe la orele opt, în dreptul lui mă prinde apusul, și, de pe bicicletă, mă uit întotdeauna preț de câteva clipe, atras de o forță stranie. Viața mea este plictisitoare, mă așteaptă acasă Ari și Alba, fiind singurele motive pentru care mă trezesc dimineața la cinci și mă întorc seara după opt. Munca prost plătită, orele înșirate plat pe sârmă, precum lenjeria intimă a unei gospodine dolofane, mă descumpănesc și-mi vine uneori să-mi iau lumea-n cap. Dar nu am unde să mă duc. Pentru prima dată, pentru a pune capăt acestei atracții bolnăvicioase, am oprit, mi-am lăsat bicicleta jos și am călcat iarba arsă, cărămizile ce ieșeau din pământ, lemnul negru îngropat, resturile ce pluteau prin jur: cârpe, un cadru de bicicletă ruginit, o jumătate de pantof, o umbrelă înfoiată. Nu am simțit nimic deosebit, locul devenise ghena satului, având un miros pestriț de vechi și ars, ăsta fiind singurul lucru ciudat, mirosul proaspăt de ars, în special în zilele ploioase.

O dată am avut senzația că zăresc o nălucă, o femeie în cămașă de noapte, albă, alergând de-a lungul câmpului. Eram cu Carmen pe bicicletă, ea nu văzuse nimic, așa că m-am liniștit. Alba nu era geloasă, în schimb Ari nu se putea abține; se urca pe orice femeie pe care o aduceam acasă, încercând să o oprească. Carmen era fata șefului meu, o fată liniștită, ce vorbea puțin, o femeie de la care te puteai aștepta la orice. Sub pătura cu romburi galbene și mov, dădea dovadă de abilități sexuale nebănuite. Întotdeauna, după, Carmen se trezea prima și nu o mai găseam alături. Stătea îmbufnată și nu mai vorbeam luni de zile, cochetând între timp cu alți colegi de muncă, mai tineri; știam că, mai devreme sau mai târziu, îmi va veni din nou rândul, așa că nu mă precipitam. Între timp, citeam și așteptam să mi se întâmple ceva. Locul acela misterios, pentru o perioadă își pierduse din interes, devenind un loc ca oricare altul, sinistru, din satul meu pe jumătate abandonat. Vremea se schimbase, cele trei anotimpuri deveniseră unul singur, ploios. Casele se afundau în pământul mocirlos, silind muritorii să rămână scunzi. Nu era nimeni mulțumit, dar se chinuiau să-și lipească pe fețele lipsite de soare, un zâmbet tâmp, fără niciun sens. Cu toate astea lumea mânca, asculta radioul și obișnuia să doarmă cu televizorul aprins; își dojenea copii, bârfea, se regulau grași cu grași, slabi cu slabi, grași cu slabi, ducându-se duminică la biserica înfloritoare din sat, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic nefiresc, unde se rugau înverșunat, împotriva răului imaginar.

A urmat din nou rândul meu. Vorbeam despre orice, iar părul ei încerca să-mi închidă gura în bătaia vântului. Ne-am depus trupurile istovite după o zi de muncă, la picioarele patului meu:

— Tu ai avut vreodată senzația că am mai făcut lucrurile astea? Când articula cuvintele, aveai impresia că limba ei
dansează, creând un ecou straniu, în pofida unui efort pregnant, probabil, de aceea vorbea atât de rar.

— Da, am răspuns, acum câteva luni, și a râs.

Anii s-au scurs, nestingheriți de nimeni, pe Carmen nu am mai văzut-o de ceva vreme. Am ieșit mai târziu de la lucru, și m-am oprit să fumez o țigară în locul cu pricina. Același miros umed, ars, aceeași liniște, gunoaiele căpătaseră proporții între timp. De fiecare dată mai apărea câte-un obiect dispensabil, o roată, o jucărie spartă, un căruț ruginit, un ziar pătat de untură. În spatele meu am auzit pași. Era o femeie înfășurată din cap până-n picioare. M-a atins pe umăr: Vino…

Am urmărit-o o oră, încercând să ghicesc vârsta, trăsăturile ascunse sub pătura de bumbac cu care era înfofolită. S-a oprit de câteva ori, căuta calea cea mai ușoară, dar de vorbit nu mi-a vorbit. În dreptul unei căsuțe dezafectate, cu pereți groși de cărămidă, undeva la marginea unei liziere, ne-am oprit. Femeia s-a uitat de jur împrejur și am intrat înăuntru. O cameră de doi pe doi; un tablou desemnând un iepure împușcat, o sobă micuță, o masă de lemn, joasă și un pat strâmb, înghesuit. A aprins o lampă cu gaz, și-a lăsat capotul să cadă, dezvelindu-și sânii lăsați, coapsele largi, picioarele subțiri și strâmbe. Era Carmen în carne și oase:

— Nu puteai să-mi spui, era necesară toată tevatura asta!? Am râs și m-am așezat pe pat.

— Nu te-am văzut de ani buni. Nu știam ce să-ți spun și îmi era teamă…A mai sporovăit ceva despre viața ei personală, fără sens, nu am lăsat-o să-și termine dialogul pregătit. Mi-am supt buzele să o pot săruta cât mai mult.

Știam că e căsătorită de ceva vreme, nu mă deranja acest aspect. I-am mărturisit că eu nu obișnuiesc să judec pe nimeni. Carmen era o femeie capricioasă; iar faptul că o tratasem diferit de celelalte, fusese motivul pentru care între noi nu se consumase totul. După o pauză de mai bine de un an, farmecul rămăsese același; era o piesă veche la radio, Edith Piaf — Je ne regrete rien, geamul deschis, o lună uriașă, albă, de parcă se apropiase de pământ prea mult, un aer plăcut de iarbă grasă, câteva sunete bizare dinspre pădure. Fumam și mă mustram că uitasem să dau câinilor de mâncare; pândeam stelele căzătoare, privind în trecut, așa cum privea celălalt, proiecția mea, din pat, același spațiu, dar din cealaltă parte, gândindu-ne unii la alții de la o depărtare de ani lumină. Spatele ei gol era o hartă celestă, iar cele câteva alunițe de dimensiuni diferite, nu erau altceva decât aștrii imprimați în pielea ei albă. Poate și acolo, un omuleț infim, așa ca mine, respira liniștit sudoarea trupului, fiind ferm convins că este cel mai bun element chimic de respirat din univers.

Am ieșit afară desculț, admirând casa izolată din mijlocul lizierei. Luna făcea din ierburile înalte tot felul de forme ciudate. Vântul se oprise, era liniște, înghețasem în momentul acela scurt, ca-ntru-un tablou vechi. În depărtare, apropiat de linia orizontului, am zărit silueta confuză a unui animal. Luna era atât de aproape, încât aveai impresia că se apropie dimineața. Animalul venea încet spre mine, nu știam cum să reacționez, mă uitam în ochii; părea un câine sălbatic mai degrabă, de talie mare cu o blană deasă, cenușie. Atunci a apărut Carmen și animalul a rupt-o la fugă, neînțelegând cum se poate speria dihania de o femeie pe jumătate dezbrăcată. Carmen părea debusolată, irascibilă; îmi povestea ceva despre un vis ciudat. Nu am mai putut adormi și toată dimineața am stat treaz, încercând să descifrez zgomotele de afară.

Când a apărut lumina zilei, monotonia s-a instalat, trezindu-ne într-un crâng banal, cu muște și țânțari în jur, cu un miros fetid și gunoaie aruncate în spatele casei. Eram furios și nu știam de ce și pe cine. Pe drumul de întoarcere nu ne-am vorbit, mergeam precum doi străini și ne uitam în jos, vinovați. Acasă, câinii au tăbărât pe mine, înfometați, sărind în sus de fericire că m-am întors. Reușiseră să intre în beci, lăsaseră o mizerie de nedescris, scoseseră o saltea veche afară; era împrăștiată în întreaga curte pentru că îi lăsasem atât de mult timp singuri. Capul răutăților nu putea fi decât Ari, am căutat-o cu privirea, și-a recunoscut vina lăsând capul în jos. În beci era frig, în permanență podeaua fiind umedă, vinul rămăsese la locul lui, m-am liniștit; mai erau câteva borcane cu zacuscă pe care mi le lăsase mama înainte să plece în Anglia. În colțul cel mai îndepărtat era o pată neagră, lumina nu ajungea până acolo. M-am apropiat și am zărit o groapă, destul de adâncă, de vreo cincizeci de centimetri; câinii, m-am gândit inițial și nu i-am acordat mare atenție. Obosisem, mă simțeam mai bătrân cu câțiva ani, se întâmplaseră multe în ultimul timp și ritmul meu lent fusese dat peste cap. Vroiam doar să hibernez câteva zile pentru a pune lucrurile în ordine. Am adormit numaidecât. Mă trezisem pe jumătate refăcut, frigiderul era gol, căutam ceva de ale gurii; deodată am auzit un bocănit ce părea că vine din pământ, de sub casă; am coborât în beci, câinii dormeau lângă fântână spre surprinderea mea, nu se mai auzea nimic. Peste câteva secunde am auzit din nou sunetul înfundat, părea că vine din groapa proaspăt săpată. Căutam o lanternă, pe care nu mi-o aminteam niciodată unde o las, a urmat apoi o pauză de câteva minute. Groapa părea mai adâncă, dar  i-am zis că nu m-am uitat atent prima oară, doar cine putea să o sape?, beciul fusese închis de mine; din groapă a sărit pământ, ca și cum cineva își făcea loc să iasă din măruntaiele pământului. Și iată că a ieșit, era Carmen construită din lut din cap până-n picioare. A sărit pe mine precum o pisică turbată, atunci m-am trezit speriat, fericit că a fost un simplu vis. Se-înserase, iar eu înfometat căutam ceva de mâncare cu gândul aiurea, la Carmen, la câinii mei, la liniștea pe care simțeam că am s-o pierd în curând, la mama ce nu mai dăduse un semn de viață de două săptămâni.

O stare dintre real și ireal, în care imagini închipuite doar de tine se împletesc cu imagini a căror existență e de netăgăduit, iar amurgul roșiatic amplifică toate acestea, fiindu-mi greu să-mi dau seama dacă încă mai visez sau m-am trezit de a binelea. În astfel de momente se poate întâmpla orice. De la fereastra din bucătărie vedeam întreaga curte, prunii bătrâni din marginea grădinii, fântâna roșie-albă, pe Ari și Alba, pomii abia plantați, semiluna difuză; mă obișnuisem singur. Am coborât în beci să scot vin, pentru că-n astfel de momente aveam gâtul uscat. Din groapa bizară din fundul beciului ieșea un fum gros, un miros neplăcut. A ieșit de acolo, dezinvoltă, ca și cum ar fi trăit în beciul meu de mult timp, o femeie greu de descris. Imaginați-vă o femeie cu corp atletic, proporționat, picioare lungi, subțiri, sâni medii, ridicați, tunsă băiețește, trupul imperfect având câteva defecte greu de trecut cu vederea. O coadă suficient de lungă, urechi țuguiate de felină, un contur facial ascuțit, de pisică egipteană, cu ochi schimbători și dulci. Când m-a văzut, mi-a zâmbit:

— Ce mi-ai adus? M-a întrebat arătarea cu glas muabil.

— Ce cauți aici…? Încercam să par calm, să caut un răspuns logic la ce văd, pentru că în orice trebuie să existe o logică, un sens, mi-am zis.

— Uite, vezi! Eu puteam să te întreb același lucru. Oricine aș fi, nu vei putea înțelege, încă; destinde-te și așează-te pe undeva. Abia am sosit și crede-mă pe cuvânt, nu ai să regreți timpul petrecut cu mine.

Pronunța cuvintele familiar, clipind lesne din ochi. Cu cât îmi vorbea mai mult, tonul, mișcările buzelor, vocea pertinentă, se-nfășurau în jurul meu precum niște funii, legândumă de trupul ei moale, de senzualitatea animalică ce ieșea din fiecare por al pielii închise la culoare. O parte din mine era conștientă că putea fi o plăsmuire a minții, dar cealaltă jumătate tulbura atât de mult vederea și simțurile încât rațiunea neputincioasă era lipsită de obiectul invocat. Nu mă interesa de unde vine, ce caută în beciul meu; de ar fi rămas acolo pe veci aș fi fost fericit, mulțumindu-mă să nu cer explicații în plus. Nu puteam sta mult în preajma ei. Mă simțeam precum un cub de gheață, vara pe pervaz. Creatura găsită în beci era o femeie de o inteligență ieșită din comun. Puteam vorbi ore întregi fără să ne plictisim, admirând formele aproape perfecte; am mai întâlnit femei inteligente, dar fie erau supraponderale, fie frigide, fie lipsite de femeiescul firesc, lasciv, ușuratic. Ei nu-i lipsea nimic, din contră, avea și ceva în plus, coada și urechile, dar toate aceste anomalii păleau în fața farmecului ei nativ, originar, provenit de la cele mai îndepărtate surse, atât de aproape de farmecul primei femei.

Cu această felină ludică, nu puteam fi indiferent cum eram cu celelalte, mă copleșea, nu puteam să o surprind, îi căutam defecte și nu găseam nimic, mă obișnuisem cu coada ei, cu urechile țuguiate, devenind apendicele necesar femeilor cu asemenea simțuri ascuțite. De când intram pe ușă, îmi citea în mișcările trupului, starea în care eram, evitând să mă uit în ochii ei, pentru că atunci ar fi știut tot ce am gândit, ce am pățit în ziua respectivă. Uneori o întrebam de pe ce tărâmuri vine, și se întrista, evita subiectul, pretinzând că nu se simte în apele ei. O singură dată, am insistat și am rugat-o să-mi spună măcar, dacă de acolo de unde vine, raportat la lumea în care trăim, este trecut sau viitor. Mi-a răspuns zâmbind sarcastic: nici una nici alta. Încremenit în singurătatea mea interioară, încercam să-mi dau seama dacă e bine ceea ce fac, dacă este normal să mă îndrăgostesc de o femeie pe jumătate pisică. Puteam să anunț pe cineva, dar pe cine?

Nu aveam niciun prieten apropiat, mama nu ar fi înțeles cu siguranță și mi-ar fi făcut o criză la telefon, Carmen dispăruse complet din gândurile mele, nu știu de ce, iar cu câinii nu puteam să vorbesc. Îmi încolțise în minte ideea că aceste făpturi caută tocmai oameni ca mine, cu puține șanse de scăpare. În zilele mai puțin plăcute devin ursuz.

Nu am trecut câteva zile pe la femeia mea din beci. După o vreme mi-am luat inima în dinți, dar nu am mai găsit-o.
Groapa era astupată. Jumătate din mine răsufla ușurată, cealaltă se rupea de durere, pentru că nu fusesem în stare
să o opresc, să o leg, să nu fie nevoită să plece de acolo, din beciul meu. Într-o seară în care am băut peste măsură,
singur, am săpat un tunel exact în locul de unde ieșise bestia, cu gândul că poate voi da de urma ei. Nu ar fi putut fi o simplă născocire a minții mele bolnave; căutam dovezi prin beciul rece. Am căutat și eu și câinii, dar nu am găsit nimic.

Femeia cu ochi de pisică există și acum, îmi spun, în alt beci. Acea tristețe caracteristică doar mie, m-a acaparat din nou. Mama mă plictisea la telefon cu problemele ei de femeie nefericită, trecută de șaizeci, nu ieșisem din casă, nu vroiam să văd fețe cunoscute.

Când sunt singur, sunt cel mai fericit om de pe pământ. Îmi închipui că întreaga lume este o cortină, menită să-mi țină de urât. Tot ce este în jur, în asemenea stări, mi se pare de prisos. Oamenii sunt superficiali, inutili, femeile, jucării sexuale lipsite de inteligență, gardurile, casele, toate cele făcute de om, sunt sortite pierzaniei încă de la prima piatră, discuțiile ce zboară pe lângă mine, în birt sau în magazin, devin lamentabile și de prost gust. Mă-nchid în cochilia mea, înțelegând pe deplin că oricât m-aș strădui, tot nu aș putea fi fericit, pentru că în secunda următoare, când obiectivul va fi atins, eu voi fi plictisit. Într-una din astfel de zile mohorâte și previzibile am întâlnit-o pe femeia-șarpe. Pedalam cu vântul în față, lipsit de griji, gândindu-mă la orice era fără rost, iar pielea mi se-îmbujorase de la aerul rece. M-am oprit din nou în acel loc bătătorit, ars, fără să știu de ce. M-am așezat pe o piatră și am privit câmpul acoperit de iarbă, învârteam o monedă de cinzeci de bani. Nu duceam lipsă de nimic atâta timp cât mă aveam pe mine întreg. Am găsit casa rece. La bufet trebăluia o femeie cu șorț de bucătărie, cu un păr lung și negru; era atât de subțire, încât puteai să o ridici într-o mână. Avea mâinile subțiri și lungi, pistruii frumos împărțiți, se-ntindeau până pe brațe, tenul închis la culoare, ochii negri, mari, alungiți, aducând de departe cu un șarpe. Vorbea sâsâit și pe deasupra avea limba bifidă. Mi-a aruncat o farfurie cu picioare pane de broască, s-a aplecat încet, suficient cât să-i văd sânii imenși, perfect rotunzi, pistruiați:

— Te-am așteptat.

M-a atins ușor pe umăr. Avea un miros pregnant de sex. Îmi venea să mă urc pe ea, atunci, pe loc. Așa am și făcut. Nu există forță mai mare decât atracția sexuală. E ca un joc al naturii. E zarul ei norocos. În trupul femeii șarpe mă simțeam sigur pe mine, descoperind cele mai frumoase locuri, nu eu mă regăseam într-o lume fantastică, ci tocmai, din mâna mea ieșeau cele mai frumoase creaturi ca din jobenul magicianului. Apoi ascultam Post Break-up-Sex de la Vaccines și fumam. Ne uitam în tavan, satisfăcuți.

Într-un moment de rătăcire ne-am gândit la un copil. În rest nu ne înțelegeam de loc. Familia ei locuia într-o văgăună la poalele munților, trebuind în fiecare weekend să suport alți oameni în autobuz, timp de două ore. Sâsâiți toți, frații ei, mai șerpi decât femeia șarpe, cu mult mai puține părți humanoide, mă tolerau cu greu, neputând să ne înțelegem nicidecum; eu nu puteam sâsâi, iar ei nu știau să vorbească.

Cel mai repugnant lucru este să suporți un șarpe cu aspirații omenești. În definitiv, la ce folos să devii om, când te poți mulțumi, bine mersi, cum te-a lăsat Dumnezeu, fiecare având rolul său. Nu puteam suporta mirosul lor, iar de fiecare dată când ajungeam acasă, eram mușcat de sus până jos.

Iubesc singurătatea, oamenii mă sufocă cu prostia și mediocritatea lor. Într-o zi am dat foc cuibului de șerpi și femeia șarpe a dispărut.

Am intrat din nou în stările mele de solitudine, îngreunându-mi respirația și metabolismul în scopuri cognitive. În plimbările mele nocturne, în locul ars și abandonat, am ațipit fără să-mi dau seama. Am ajuns acasă epuizat. Nu mi-am dat seama că am rămas țintuit într-o pânză de păianjen, uriașă. Femeia păianjen nu era filiformă, nici atrăgătoare, era o femeie trupeșă, cu coapse rotunde și mari. Însă, felul în care îți vorbea, atingerile ei, erau atât de meticuloase încât te hipnotizau. Atâta vreme cât erai conectat la pânza ei, îți știa pe de rost fiecare dorință. Eram marioneta femeii-păianjen. Dormeam puțin, umblam ca un străin de colo până colo. Femeia păianjen mărea doza de venin în fiecare zi. Neavând alte abilități, mă atrăgea popoul ei perfect rotund, ademenitor și bineînțeles, dozele injectate zilnic. Femeia păianjen cred că era cea mai versată dintre toate. Cu celelalte îmi permiteam să mai fac pe copilul din când în când, cu ea, însă, ar fi fost un adevărat carnagiu, m-ar fi devorat cum devora în fiecare zi, orice vietate ce pica în pânza ei.

Nu avea scrupule. O dată, a căzut în pânza ei nemiloasă, un domn abătut, trecut de cinzeci de ani. M-am rugat în van, am măturat podelele cu genunchii, spunându-i că omul acela era nevinovat, era obosit, probabil îl așteptau copii, acasă, soția; tocmai ce se întorcea de la job-ul său mizerabil; ce vină a avut el? Îmi răspundea sarcastic: Uneori plătești mai târziu, dar se pun și penalitățile. Tu nu înțelegi Mihai, eu fac doar ce trebuie să fac, e ca un fel de îndatorire. Când îmi pronunța numele, lăsa pauze înainte și după, pricepeam mesajul, pentru prima dată m-am temut de o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Am crezut că plăteam și eu pentru greșelile din trecut, pentru toți cei care au avut de suferit de pe urma mea, cu sau fără vrere. Dar norocul mi-a surâs și de data asta. A căzut în plasa ei, un mătăhălos; unul din aceia de prin preajma gării, din mahala, gras și guraliv, închis la culoare. La început a reușit să-și elibereze un singur braț. A prins-o de păr pe femeia păianjen și nu i-a dat drumul decât când era prea târziu. În cele din urmă, a renunțat la pânza sa și a plecat în lume cu țiganul. A urmat o perioadă în care tot ce semăna sau vroia a fi femeie, mi-a provocat greață. Când mergeam cu bicicleta la întreprindere și ridicam ochii din pământ, dacă aveam ghinionul să văd o femeie, aruncam bicicleta în șanț și mă opream să vomit. Cel mai mult uram femeile frumoase, cu forme apetisante. Așa m-am atașat, fără să-mi dau seama, de femeia elefant. Era atât de bună și supusă, încât nu semăna deloc cu cele dinaintea ei. De pe spinarea sa masivă, când mă căra acasă, vedeam lumea de sus.

Casele mici se pierdeau în depărtare, în buza unui lac uriaș; câteva dintre ele păreau că plutesc pe suprafața lucioasă, în larg. Aflasem de existența lacului mastodont datorită ei. Altcumva înțelegeam ce se întâmplă în jurul meu, sesizând cât de infim și de neînsemnat sunt. Femeia elefant avea grijă de toți. Iubea atât de mult oamenii, încât toți erau buni cu ea, tratând-o cu respect. Avea un fel aparte de a privi lumea. Pentru ea, singura grijă, era să nu strivească pe cineva din greșeală. Și, când, din neatenție strivea vreun gândac neînsemnat, plângea zile în șir, mărturisindu-mi că a perturbat lanțul firesc al vieții. Bunătatea ei fără margini, scotea tot ce era mai rău din mine; ego-ul meu lăuntric s-a dovedit a fi sursa tuturor neplăcerilor din viața mea. O tratam ca pe un animal. I-am cerut să-mi aducă în spinare o stâncă din apropiere, mi-a adus-o, i-am cerut să-mi mute casa mai aproape de dealuri, a mutat-o; și câte și mai câte nimicuri. Până am ajuns să o detest, să-i reproșez în fiecare zi că e prea grasă, că nu puteam dormi în aceeași cameră, despre viața conjugală nici nu putea fi vorba. Am gonit-o într-o bună zi. Atunci, am gonit, fără să-mi dau seama și o parte din mine. Și acum, singura femeie la care mă gândesc și-mi sfâșie inima, întrebându-mă pe unde o umbla, este femeia elefant, cu care, dealtfel, am trăit cele mai longevive momente din viața mea, lente ce-i drept, precum mersul unui elefant.

În ultimul timp, nu am ieșit din casă.

Lacul a înghițit jumătate din sat. Locul bătătorit și ars scotea din pământ, câteodată, obiecte dragi mie pe care le puteam recunoaște ușor.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!