Continuare de la Veneția Roșie (4/5)

5

Vandek smulse un sertar dintr-un birou şi-i aruncă tot conţinutul pe podea, dar găsi numai documente şi nimicuri cu valoare sentimentală. Într-un perete fără fereastră se afla o uşiţă de lemn ce ducea spre o cămăruţă interioară. Nu mai avu răbdare să caute după cheie, dar nici nu voia să atragă atenţia prin focuri de armă, aşa că o sparse cu picioarele. Interiorul era gol cu excepţia unui seif de lemn montat în zidul îngust. Din nou n-avea cheie aşa că-l sparse cu pumnii înveliţi în mânuşile din aliaj.

Printre aşchii găsi ceva asemănător unui dinte de rechin, dar translucid şi lipsit de zimţi pe margini. Întoarse obiectul pe cealaltă parte şi recunoscu picioruşele-ace dispuse după modelul cunoscut. Îl introduse în punga de piele tăbăcită şi-l ascunse în buzunarul interior al paltonului, după care deschise fereastra şi coborî în jos pe un jgheab de scurgere în formă de ţipar.

Curtea vilei era lipsită de orice urmă de vegetaţie; doar dale de piatră şi un strat subţire de cenuşă după ploaia din noaptea trecută. Gardul ce înconjura perimetrul era făcut din pietre ovale lipite între ele cu un material asemănător cimentului. Se ghemui la umbra acestuia şi ascultă în afară. Auzi voci ce se îndepărtau încet şi îşi dădu seama că se duceau spre poarta principală. Sări zidul, dar cineva îl văzu şi atrase atenţia asupra lui.

Era un grup mic, format dintr-un negustor, paza sa de corp şi doi meşteri pe care negustorul îi chemase pentru o lucrare. Vandek elimină garda de corp înainte ca aceasta să poată îndrepta arma împotriva sa. Negustorul se repezi în curte, în timp ce meşterii îşi luară tălpăşiţa pe străzi. Îndreptă puşca spre negustor şi apăsă trăgaciul în timp ce stătea cocoţat pe gard. Sângele se amestecă cu cenuşa.

Coborî şi se refugie pe una dintre numeroasele străduţe ce se deschideau între rândurile de case. Era una dintre insulele exterioare, iar asta era în avantajul său, întrucât îşi putea pierde urma mult mai uşor aici, pe uliţele strâmte şi întortocheate.

*

Ajunse la un canal larg pe deasupra căruia urca un pod arcuit. Lumina dădea o nuanţă portocalie-sângerândă apei. Aştepta tensionat o gondolă, conştient că oricare dintre barcagi putea fi un inamic deghizat.

Pe ape sosea o ambarcaţiune ciudată: arăta ca un cort plutitor de pânză mov aşezat pe o bază în formă de romb. În fiecare colţ al rombului se afla câte un vâslaş. La acel moment lucrau în sincron doar cei de pe lateral, ceilalţi din faţă şi spate având rol de cârmaci.

Pe măsură ce ciudata ambarcaţiune se apropia, se puteau auzi tot mai clar clinchete de cristal. Pete mici de lumină albă pătrundeau în afară dinăuntrul cortului. Impresia era una de lux, ca o limuzină plutitoare.

Vandek se îndepărtă de mal, hotărât să caute transport în altă parte a canalului. Atunci se auzi strigat. Întoarse capul şi văzu o figură cunoscută ieşind dinăuntrul cortului şi făcându-i semn cu mâna, chemându-l la ea. Era chiar ofiţerul.

Vâslaşii din lateral se opriră, lasându-i pe cârmaci să apropie ambarcaţiunea de mal. Bărbatul din stânga ancoră mijlocul de transport de unul dintre picioarele pontonului şi desfăşură o scară retractabilă, facându-i semn lui Vandek să păşească pe ea. Acesta se conformă.

Dădu la o parte o porţiune de stofă mov şi sclipiri orbitoare i se năpustiră în ochi.

— Intră te rog; o să te obişnuieşti !

Îşi masă ochii înainte de-ai deschide complet. Oglinzile de cristal nu ofereau o lumină egală precum lampioanele.

Ea purta o cămaşă albă fără nasturi şi pantaloni de piele neagră. Cristalele trimiteau reflecţii multicolore şi schimbătoare pe faţa legiuitoarei. I se păru o prinţesă dintr-o lume străină, doar că îmbrăcată mai bărbătesc decât imaginea din mintea lui.

— Cum ai ştiut unde să mă găseşti ?

— Pură coincidenţă; eram prin trecere. N-ai mai trecut pe la noi, aşa cum ţi-am cerut. Tot nu ai încredere în mine ? Nu, nu poate fi asta, altfel nu mi-ai fi răspuns acum la chemare. Atunci de ce ai reţineri ? Doar ştii că suntem dispuşi să-ţi oferim protecţie.

— Până acum am făcut totul singur şi nu văd de ce ar trebui să schimb asta.

— Norocul ţi-a fost tovarăş; desigur în primul rând te-a ajutat îndemânarea ta excepţională şi determinarea de fier, dar fără un anumit grad de noroc, mă îndoiesc că ai fi ajuns atât de departe. Noi nu vrem să-ţi ştirbim independenţa, Vandek, ci doar să-ţi oferim o mână de ajutor.

— Cu cât suntem mai mulţi cu atât suntem mai uşor de depistat, iar ce tu numeşti noroc eu numesc discreţie.

— Discreţia e bună cât timp ai elementul surpriză de partea ta, însă lucrurile s-au schimbat. Până acum, tu prindeai în capcană peştişori, indivizi mărunţi la care ajung doar firimituri de informaţii, întrucât căpetenile sunt foarte secretoase. Cei din conducerea organizaţiei nu ştiau astfel unde urma să te afli data viitoare, întrucât nu ştiau ce informaţii deţineai. Acum ai prins în capcană peşti mai mari. Altfel spus, toţi bănuiesc ce ştii şi îţi pot prezice următoarea mişcare.

— Îl ai pe Copf în custodie, deci bănuiesc că ştii ce căut eu.

— Da, Copf ne-a spus că tu cauţi nişte obiecte exotice ce poartă denumirea de ,,cristale cu suflet”. Despre aceste obiecte se spune că ar capta înăuntru sufletele victimelor; o putere destul de mistică dacă mă întrebi, dar ideea e că tu chiar crezi că aşa stau lucrurile, sau poate pur şi simplu vrei să crezi, fiindcă e singura ta speranţă; speranţa de-aţi trezi logodnica din somnul ei fără sfârşit. Evident, unul dintre aceste cristale ar deţine sufletul ei, doar că nu ştii care dintre ele, aşa că vei dori să fie testate fiecare în parte. Altfel spus, e clar unde te îndrepţi, iar Sepia te aşteaptă acolo.

— Doctorul !

— Exact. Acea clădire e o capcană pentru tine. E probabil păzită non-stop, deşi foarte discret. Îţi e clar acum de ce ai nevoie de noi ?

Vandek stătu pe gânduri, după care răspunse:

— Am ucis câţiva de pe lista lui Copf şi n-am avut parte de obstacole deosebite.

— Asta demonstrează doar că te mişti foarte repede, sau poate că liderii lor s-au gândit că n-are rost să-şi irosească forţele în mai multe direcţii când se pot concentra asupra unei singure locaţii.

— O să mă gândesc.

— Gândeşte-te doar la faptul că nu faci toate astea pentru tine, ci pentru o persoană iubită. Sau poate îţi place să-ţi rişti viaţa aiurea ?

Îi reveniră în minte vorbele preotului: ,,nu trebuie să ajungă să-ţi placă ceea ce faci”.

— Ilia.

Ilia era cea care-l călăuzea. ,,Poate sufletul ei chiar se găseşte în cristalul ălă şi îmi şopteşte tot timpul ce să fac, iar acum îmi spune să mă încred în această legiuitoare. Nu, totul a început înainte să pun mâna pe obiectul ăla… Eu sunt singurul care îmi dictează acţiunile, şi dacă tratez totul ca pe un joc, atunci aş fi un simplu ucigaş. N-are rost să mă mint, nu sunt genul care să-şi rişte viaţa pentru binele celor mulţi. Dacă nu fac ce e mai bine pentru Ilia, atunci nu sunt decât un simplu vânător de oameni.”

— Bine, îţi accept propunerea, dar doar pentru ea.

— Mă bucur ! Te văd foarte îngândurat, aşa cum era de aşteptat după ce ţi-am adus motivaţia în discuţie. Hai afară ! Simt o briză de aer proaspăt, ceea ce înseamnă că trebuie să fim aproape de turnuri.

Petele de lumină, mai puţine acum şi mai stinse, dansară pe feţele lor când ieşiră din cort. Pe fundalul unui cer roşu închis se înălţau contururile întunecate ale turnurilor de filtrare. Vandek îşi aşeză palmele pe una dintre balustrăzile rombului plutitor.

— Când e linişte, le poţi auzi respirând, spuse acesta.

— Ce-ar fi dacă unul s-ar distruge complet dintr-un motiv sau altul, să spunem, un cutremur ? Ar şti cineva să le reconstruiască la loc ? Oare cei care le-au clădit au fost alungaţi de prin alte părţi ale lumii şi au fost nevoiţi să găsească o soluţie pentru a putea trăi aici ? Sau strămoşii noştri au trăit aici din totdeauna, dar ceva s-a schimbat cu atmosfera şi au trebuit să se adapteze ? Tu te întrebi vreodată astfel de lucruri ?

— Nu m-am gândit niciodată că astfel de construcţii ar putea fi altfel decât nemuritoare. Ciudat, chiar şi un copac care a trăit sute de ani va putrezi cândva şi totuşi n-am făcut această asociere. Mă aştept să mor în orice zi, dar aceste structuri trebuie să troneze în eternitate. Când eram mic, îmi plăcea să aud poveşti despre regate străine şi nobilii care trăiau acolo. Mi se povestea despre castele şi nu mi le puteam imagina altfel decât ca pe nişte turnuri de filtrare în care trăiesc oameni. Vedeam cu ochii minţii turnuri uriaşe, populate ca nişte muşuroaie umane, aşezate unul lângă altul precum brazii din păduri.

— Acelea nu erau castele. Am auzit legende care spuneau că aşa arătau oraşele odată, atunci când umanitatea era întregită.

— Umanitatea întregită, umanitatea fragmentată şi apoi umanitatea reîntregită. Aşa ne promit preoţii că se va întâmplă cândva din nou, peste atât de mult timp încât nici nu ne putem imagina. E un fel de-a ne face să sperăm că nu vom muri cu toţii până atunci.

— De unde pesimismul ăsta ?

— Mi-a venit în minte gândul când mi-ai spus că şi aceste turnuri ar putea să se dărâme într-o zi. Preoţii cred în oamenii-stelelor, eu cred în turnuri, iar dacă şi acestea ar fi muritoare, umanitatea de ce n-ar fi ?

— Nu-ţi face griji, le vom reconstrui ! Noi depindem de ele ca să trăim şi ele de noi.

Era pentru prima oară când legiuitoarea se arăta visătoarea.

Vandek îşi întoarse privirea spre oraş, acolo unde lampioanele albe erau înşirate ca nişte perle de-a lungul drumurilor. Cei patru vâslaşi adormiseră în colţurile lor. Privi spre cer şi se gândi la ce-i spusese Ilia odată. ,,Şti care e visul meu ? Să se construiască un turn atât de înalt încât să străpungă dincolo de nori; astfel am putea să vedem pentru prima oară stelele !”

Intrară în cort unde reflecţile oglinizilor se stinseseră şi ele, aşa că adormiră unul lângă altul. Dimineaţa puseră la punct un plan. Vandek urma să intre alături de doi legiuitori îmbrăcaţi în civil pentru a nu atrage atenţia. În acelaşi timp, o echipă mai numeroasă avea să aştepte undeva în apropiere, aceasta urmând să pătrundă înăuntru odată ce se auzeau focuri de armă din interior. Ofiţerul spera să atragă cât mai mulţi membri Sepia la un loc.

În raport va scrie că echipa sa intervenise pentru a opri o răfuială între mai mulţi membri ai grupării, dar aceştia îşi aţintiseră armele asupra oamenilor legii. Acest incident va servi drept motivaţie pentru a declanşa un adevărat război împotriva organizaţiei.

— Îţi iei meseria în serios, nu glumă ! Cu ce-mi garantezi că nu voi fi şi eu eliminat de oamenii tăi odată ce totul se va termina şi-mi voi fi servit scopul ?

— Cuvântul meu de onoare nu e de ajuns ? Tu ai devenit un fel de erou printre localnici, chiar dacă doar câţiva îţi ştiu numele. De-ar fi să te omorâm, s-ar afla şi ne vom pierde suportul populaţiei. Apoi, tu eşti un tip foarte periculos şi mă îndoiesc că am putea să te eliminăm fără să îmi pierd câţiva oameni. E deja o misiune foarte riscandtă, iar să ne facem din tine un duşman ar fi o nesăbuinţă în plus. Cu toate astea, dacă e să lucrăm cât mai bine, trebuie să te bazezi în primul rând pe onoarea mea.

Unul dintre vâslaşi anunţă sfârşitul călătoriei. Se depărtaseră mult de zona turnurilor, pătrunzând spre zona stufărişurilor.

— Mai departe nu putem să mergem, canalele se îngustează prea mult. Trebuie să cobori aici. Mai treci azi pe la noi, Vandi !

Vandi ? Auzise porecla asta de la Yvon când făcuse investigaţii ? El nici măcar n-o întrebase cum o cheamă. Luarea numelor căpătase o conotaţie prea sinistră de la o vreme încoace.

În aceaşi zi după-amiaza, Vandek trecu pe la secţie şi ofiţerul îl chemă în biroul ei. Desfăcu paltonul şi scoase o mică geantă pe care o depuse pe masa de fier vopsită în alb. Legiuitoarea o deschise şi văzu înăuntru un aruncător de săgeţi.

— Aş vrea ca unul dintre oamenii tăi să poarte asta !

— Dar de ce ? Chiar dacă îl vei instrui tu însuţi, nu va avea suficient timp să se antreneze. Tot cu pistolul se va descurca cel mai bine.

— Ei se aşteaptă ca eu să fiu singurul care poartă aşa ceva, iar asta mi-ar putea fi de folos.

— Înţeleg.

*

Planul rămăsese acelaşi, astfel că Vandek se întâlni cu cei doi legiuitori într-o dimineaţă. Marek şi Anton erau îmbrăcaţi în paltoane de piele pentru a părea civili şi purtau amândoi mânuşi subţiri. Pe primul chiar îl învăţase să folosească aruncătorul de săgeţi aşa că-l cunoştea cel mai bine. Acesta îşi ridică uşor mâneca stângă pentru a arătă ceasul de mână fals.

Ajunseră toţi trei în faţa clădirii cu aspect de muşuroi. Vandek intră primul. Casa scărilor era prost luminată şi existau câteva uşi închise de o parte şi de alta. Se aşteptau ca cineva să apară din spatele lor în orice moment, aşa că-şi ţineau degetele încleştate pe patul armelor. Vandek privea în faţă, Marek privea în stânga şi dreapta, în timp ce ultimul din rând, Anton, privea în urma lor. Ajunseră în siguranţă în faţa uşii de tablă a cabinetului.

Vandek apasă uşor cleanţa şi atunci o muzică sinistră îi zdruncină toţi nervii. Părea o orgă la care cânta diavolul. Undele sonore erau armonice de gheaţă în flux continuu. O barieră hipnotică.

Nu era prima oară când auzea aşa ceva. Oul translucid pe care i-l arătase Ilia sub acea cuvertură şi din cauza căruia pornise totul sunase la fel. Mâna ei gingaşă trecând peste acea suprafaţă transparentă avusese suficientă blândeţe încât să minimizeze din efectul sunetelor nepământene, dar acum totul era la intensitate maximă.

Revedea toate amintirile dragi distorsionate în mod grotesc, ca prin nişte oglinzi hipnotice, imateriale, care schimbau orice era frumos în ceva hidos. Simţea anxietate, greaţă, ură, frică; toate emoţile negative laolaltă în ceva nou, fără nume. Se ura pe sine, o ura chiar şi pe Ilia.

Şi totuşi nu era prima oară când avusese parte de asemenea halucinaţii; atunci la teatru se confruntase cu ceva similar, doar cauza fusese diferită. Prima halucinaţie îl adusese în genunchi, ca pe un copil speriat şi pierdut. Dispreţuise din tot sufletul acele momente, dar acum îi puteau fi de ajutor, ca un fel de vaccin ce te pregăteşte pentru boala adevărată.

De data asta nu mai cedă. Trebuia să se arate puternic şi să le inspire curaj celor doi care-l însoţeau.

— Băieţi, sunteţi gata ?

— Simţurile îmi sunt date peste cap, dar mintea mi-e încă intactă, răspunse Marek.

— La fel, îl completă Anton.

Vandek le zâmbi şi pătrunse pe uşă în forţă, îndreptând ţeava dublă în faţă. Cei doi veniră din spate şi se lipiră de zid; Marek pe partea stânga iar Anton pe dreapta. În cabinetul steril, vopsit în întregime în alb, doctorul era ţinut prizonier de un asasin îmbrăcat în pelerină de rechin, în timp ce doi acoliţi stăteau fiecare în câte un colţ al camerei.

Erau trei la trei; un raport echilibrat, dar trebuiau să se grăbească, fiindcă alţi asasini ar fi putut sosi oricând din urmă, iar echipa ofiţerului avea ordin să nu se arate decât după ce se auzeau primele focuri de armă. Se baza pe Marek şi spera că acesta era pregătit să acţioneze fără să se piardă cu firea.

O săgeată despică aerul sufocant al cabinetului şi se înfipse în craniul asasinului ce-l ţinea prizonier pe doctor. Vandek îndreptă imediat puşca spre asasinul din colţul stâng şi-l elimină pe loc. Din dreapta se auziră două focuri de armă simultane. Întorcându-şi privirea într-acolo, văzu că atât Anton cât şi membrul Sepia erau la pământ. Vandek făcu o gaură în pieptul inamicului căzut.

Marek acţionase la timp, bazându-se pe elementul surpriză, dar Anton fusese rănit grav. Doctorul rămăsese culcat la podea; Vandek îi oferi mâna lui şi-l ajută să se ridice, apoi îi ceru cheia de la intrare şi-i spuse să oprească muzica.

Doctorul coborî lampionul până la podea şi îi dădu un şut de picior ce aruncă în afară oul transparent ce stătuse ascuns înăuntru. Scoase apoi pistolul din birou şi făcu să înceteze simfonia disonantă.

Suprafaţa transparentă lovită de gloanţe părea o mică Lună alungită şi plină de cratere. Grenada sonoră nu păruse să-i fi afectat la fel de mult pe legiuitori ca pe Vandek şi acesta se întrebă dacă i-ar fi rezistat fără acea experienţă de la teatru. Fusese oare asocierea dureroasă dintre acel obiect şi suprapunerea de amintiri un efect natural, sau o sugestie intenţionată transmisă mental ? Sau poate prin atingere, ceva din Ilia se întipărise în obiect şi apoi fusese eliberat odată cu vibraţile distorsionate ?

Poate că la origine, oul nu era altceva decât un instrument muzical ce aducea bucurie creatorilor săi. Toate astea erau fără răspuns.

— Fă ceva pentru el, doctore ! strigă Marek, arătând spre Anton.

Doctorul îl dezbrăcă pe rănit până la brâu şi privi sângele mustiind dintr-o gaură urâtă de pe partea dreaptă, aproape de umăr. Întinse un bandaj peste rană şi îl strânse astfel încât să cuprindă şi umărul. Bandajul alb se făcu roşu de îndată.

— Să-l ducem după uşa aceea, rosti doctorul; am acolo tot ce-mi trebuie şi vom fi mai în siguranţă decât aici !

Vandek privi spre uşa groasă de fier care la prima vedere părea să se contopească cu zidul. Pe acolo îl dusese s-o vadă pe Ilia.

— Sigur nu ne mai aşteaptă nimeni acolo, doctore ? întrebă Vandek, în timp ce acesta deschise uşa.

— Sigur.

Doctorul trase de o clapetă de cupru şi o lumină galben-verzuie răzbătu în întuneric, luminând pereţii reci şi cenuşii. Marek şi Vandek îl purtară pe Anton cu precauţie înăuntru. După ce întoarse cheia în broască , doctorul aşeză un drug mare de fier de-a latul uşii. Nu existau ferestre.

Acesta era doar coridoul de trecere; în faţă câteva trepte duceau în jos spre o incintă ce acoperea mare parte din primul etaj al clădirii.

Purtară cu grijă bărbatul rănit pe scări. Mai multe sicrie erau introduse vertical în zidurile albicioase ale cavernei. Marek rămase stupefiat, de parcă dăduse peste prada unui păianjen imens, dar pentru Vandek era o imagine cunoscută; Ilia trebuia să se afle în unul dintre ele.

— Trebuie extras glonţul, dar mai întâi va trebui să curăţ rana.

Îl întinseră pe masa înaltă arătată de doctor, după care acesta începu să-i desfacă bandajul.

Vandek se duse la sicriul în care trebuia să se afle Ilia şi apăsă clapeta de cupru pentru a-i lumina interiorul, dar acesta era gol. Crezând că o mutase altundeva, începu să verifice fiecare cuvă în parte, dar nu văzu decât chipurile unor necunoscuţi faţă de care nu simţea nimic.

— Doctore, unde-i Ilia ?

Acesta nu-i răspunse, continuând să se ocupe de Anton. Vandek se duse la el, îl prinse de umeri şi-l întoarse cu spatele la unul dintre zidurile albicioase. Privirea lui era foarte intensă, schimbându-se de la întrebare, la disperare şi apoi furie, în timp ce doctorul arăta doar teamă.

Vandek scoase un săculeţ din palton şi aşeză conţinutul pe un scaun. Erau mai multe obiecte micuţe, ca nişte bijuterii lipsite de strălucire: cercuri, ovale, triunghiuri, toate cu un cristal fad dar limpede montat în mijloc. Cristale cu suflet.

— Uite, ţi le-am adus pe toate pe care le-am găsit, poate într-unul dintre ele se află sufletul iubitei mele; dar unde e ea ? Doctore, de ce nu-mi răspunzi ?

Amestecul de disperare şi furie din vocea şi privirea lui părea să-l fi paralizat pe doctor. Totuşi, acesta reuşi în cele din urmă să-şi recapete suficientă tărie de caracter şi să-i spună:

— Lasă-mă mai întâi să fac tot ce pot pentru rănit şi apoi îţi voi spune.

Vandek îi dădu drumul şi se aşeză cu spatele la zid, ţinându-şi capul în palme. Să fie cumva în altă cameră ? Nu, mi-ar fi răspuns. Îşi îndreptă din nou privirea în sus, privind dintr-un colţ umbrit al încăperii întinse în altul. La celălalt capăt se afla o altă masă înaltă, simetrică cu prima, pe care părea să se găsească un giulgiu înconjurând un trup. Nu, n-are cum să fie ! Nu se poate !

— Am terminat; îi spuse doctorul. Mă tem însă că ţi-ai dat deja seama. Eşti sigur că vrei s-o vezi aşa ?

Îl luă pe Vandek de mână şi-l duse la masa cu giulgiu. Acesta devenise neputincios dintr-odată şi venise rândul lui să nu poată răspunde la întrebări. Mâna măslinie ridică ţesătura alba de pe chipul Iliei, mai palid decât fusese vreodată. Sânge negru închegat, provenind dintr-o tăietură făcută cu un instrument cu lamă subţire, îi murdărea gâtul.

— Ce-i asta ?

Furia înlocui din nou neputinţă, iar Vandek îl apucă pe doctor de umeri, apoi îl aruncă de-a lungul podelei. Îl privi de sus cu pumnii încleştaţi.

— Opreşte-te, avem ordin să-l protejăm pe doctor ! strigă Marek şi se puse apoi între cei doi.

Vandek se întoarse către trupul femeii aflate pe masă, coborâ în genunchi lângă ea şi începu să plângă. Vazând că nu se mai opreşte din ropotul de lacrimi, doctorul începu să-i explice situaţia lui Marek, dar vorbind suficient de tare încât să-l audă şi Vandek. Îi era teamă să-i vorbească acestuia direct.

— Unul dintre oamenii lui Copf a făcut asta.

— Copf ? Dar îl avem acum în custodie, rosti Mandek.

— Înainte să plece la ultima întrunire, el a dat ordin câtorva oameni loiali să-l răzbune în caz că va păţi ceva. Ordinul exact era s-o ucidă pe Ilia, întrucât el credea că ea e cauza principală pentru care ei sunt hăituiţi. Când Copf nu s-a mai prezentat la următoarea locaţie stabilită, oamenii lui şi-au dat seama că se întâmplase ceva grav.

— Dar l-am lăsat în viaţă, începu Vandek să urle. Tocmai pe el l-am lăsat în viaţă ! Răzbunare ? Cum rămâne cu răzbunarea mea ?

Ceilalţi resimţeau durerea împreună cu el. După ce se forţă să-şi revină în fire, Vandek se îndreptă spre scaunul unde lăsase cristalele cu suflet. Îi păreau nişte gândaci morţi.

— Fii sincer cu mine, doctore ! Crezi că ar fi existat măcar o şansă ? Crezi că există suflete în gunoaiele astea ?

— Evident nu ştiu cum au fost făcute, sau pentru ce, dar singurul lucru pe care ţi-l pot spune e că sunt nişte arme excelente şi cel mai probabil, ăsta era singurul lor scop. Distrug sistemul nervos al victimei şi din câte îmi dau seama, nimic mai mult.

— Adică m-ai amăgit ?

— Asta pentru că tu voiai sincer să crezi că exista o speranţă pentru ea. Ce-ai fi făcut dacă ţi-aş fi spus ce cred cu adevărat ? Te-ai fi oprit ? M-ai fi ucis, pierzându-ţi toată speranţa, sau poate ai fi continuat indiferent ce ţi-aş fi spus. Şi până la urmă, versiunea mea asupra adevărului nu e singura care există. Întreabă-te de ce au lăsat-o Sepia pe logodnica ta în viaţă până acum. Fiindcă unii dintre ei credeau ce credeai şi tu, sau voiau să creadă, dar din alte motive.

— Adică ?

— Setea pentru puterea supremă, aceea de-a deţine sufletul cuiva, de-al ţine captiv. Ca şi cum ai păstra capetele duşmanilor tăi înşirate pe o sfoară, crezând că spiritul lor mai sălăşluieşte acolo, doar că o versiune ceva mai elegantă.

— Asta e ceva bolnav, replică Marek.

— Dar cu ce le-a greşit ea ? De ce au considerat-o un astfel de duşman ? întrebă Vandek. N-a făcut altceva decât să vândă nişte obiecte primite moştenire.

— Ceea ce nu scapă niciodată nepedepsit, confirmă Marek.

— Sau poate cineva a fost gelos că era a ta şi a dorit s-o posede, adăugă doctorul.

Păstrară cu toţii liniştea, când de la cealaltă masă se auzi vocea sugrumată a lui Anton, afectată în cazul său de o durere fizică şi nu sufletească.

— Cum rămâne cu ceilalţi ? Poate sunt răniţi care au nevoie de ajutor ca şi mine.

— Ai dreptate, îi răspunse Marek. O să mă duc să verific.

— Vin şi eu, spuse doctorul.

— Nu, tu ai putea să păţeşti ceva şi oamenii au nevoie de tine. Iar pe Marek dacă e singur îl pot ucide, ceea ce le va permite să pătrundă aici. Voi avea suficient timp s-o plâng pe Ilia, le spuse Vandek cu resemnare în glas.

Doctorul le dădu cheia iar Marek şi Vandek urcară treptele şi trecură prin coridorul întunecat.

— Te-ai descurcat bine acolo sus, Marek, dar trebuie să fim din nou pe fază !

Marek întoarse cheia cilindrică în broască, în timp ce Vandek ţinea puşca îndreptată în faţă. De cealaltă parte îi aştepta ofiţerul. Părul ei lung şi negru atârna peste umerii uniformei albastre, deasupra stelei de argint de pe piept. Justiţiarul lăsă ţeava armei în jos.

— V-aţi baricadat acolo ? spuse ea pe un ton de mustrare, dar deveni mai blândă când citi durerea de pe faţa bărbatului. S-a terminat aici; există răniţi de ambele tabere, un singur mort de partea noastră, doi de-a lor.

Într-adevăr, pe lângă ziduri se găseau mai mulţi răniţi şi prizonieri. Cei în pelerină de rechin erau legaţi cu sfori. Câţiva legiuitori stăteau în picioare, păzindu-i.

— Nu vă faceţi griji, sunt dezarmaţi cu toţii. Te rog să nu te atingi de prizonieri, Vandek ! Aşa e omenesc.

— Există arme mai puţin bătătoare la ochi decât pistoalele, mă refer la acelea care se lipesc pe gâtul tău şi te transformă într-o carcasă goală.

— Înţeleg; şi spunând asta se îndreptă spre echipa sa. Dezbrăcaţi-i complet şi aveţi griji să nu vă atingă !

Doctorul fu chemat în cabinetul de sus pentru a oferi îngrijirile de urgenţă. Ofiţerul vru să vadă încăperile interioare şi privi cu stupoare sicriele verzi care menţineau viaţa.

— Lumina asta ciudată se numeşte electricitate, îi spuse Vandek. Mi-a spus că nu e tehnologie de-a corăbierilor, ci de pe Pământ, de pe meleaguri îndepărtate.

— Aşa ceva ne-ar fi de folos pentru întreg oraşul. Altfel spus, doctorul e un străin… Bănuiam eu. Putem pune bazele unor schimburi culturale favorabile, dar asta mai târziu. Unde e ea ?

Arătă cu mâna spre trupul acoperit cu giulgiu, iar legiuitoarea înţelese totul.

— Îmi pare rău ! Pot s-o privesc ?

Aprobă din cap. Mâna ei dădu pânza albă la o parte, iar ochii îi rămaseră prima oară aţintiţi pe tăietura de la gât, după care îi privi chipul. Pe Vandek îl frapă şi mai mult similitudinea celor două, una brunetă şi alta roşcată, în ciuda unor deosebiri evidente.

— Dacă asta te-ar putea împăca cu ceva, eu nu cred că sufletul unei persoane ar putea fi capturat înăuntrul acelor fleacuri. Duhul ei fie s-a evaporat în acel teatru, fie a rămas în trup până când a fost ucisă cu adevărat.

— Probabil. Dar tu aveai nevoie ca eu să cred altceva, şi nu mi-ai fi mărturisit asta până acum.

— Tu n-ai fi putut să te împaci cu tine însuţi dacă n-ai fi făcut tot ce-ţi stătea în putinţă pentru iubirea ta, chiar dacă ştiai că şansele sunt infime sau iraţionale. Acum vei suferi, dar vei putea eventual să-ţi găseşti pacea. Mai există un singur lucru pe care poţi să-l faci pentru ea.

Să mai facă ceva ? Era moartă. I se păru o ironie sinistră, dar îşi dădu apoi sema despre ce vorbea.

— S-o înmormântez.

*

Vandek, ofiţerul, Marek şi încă un legiuitor aşezară trupul Iliei pe o targă din stufăriş împletit. Un grup de oameni formă o baricadă mobilă în jurul lor în timp ce aceştia o purtară afară din clădire. Cortul plutitor îi aştepta câteva străzi mai departe, ancorat de un ponton şi păzit de vâslaşi înarmaţi. O trecură peste scara retractabilă şi o aşezară înăuntru, pe un covor întins şi moale. Petele de lumină ce pluteau deasupra giulgiului ţineau loc de lumânări. Logodnicul îndurerat se aşeză în genunchi lângă femeia care murise de două ori.

Ambarcaţiunea în formă de romb înaintă pe apă înspre Pădurile Nordului. Această secţiune a canalului principal era destinată doar accesului vaselor de transport lemne, dar se putea face o excepţie pentru oamenii legii. Canalele secundare erau mărginite de stufăriş, dar puteau fi circulate uşor în timpul zilei cu ajutorul gondolelor; rombul era însă prea mare şi ar fi riscat să rămână blocat.

La anumite intervale, treceau pe sub poduri arcuite traversate de localnici. Câţiva întorceau capul spre ambarcaţiunea neobişnuită, dar nimeni nu putea să ghicească tragedia ce avusese loc, întrucât nu existau semne de doliu.

Pentru câteva clipe, un vas negru şi voluminos acoperi mare parte din lăţimea canalului, aşa că vâslaşii fură nevoiţi să încetinească şi să se ţină cât mai aproape de mal.

Vandek ieşi pentru prima oară din cort. Încărcătura vaporului consta în butuci aşezaţi unii peste alţii precum nişte cadavre strânse laolaltă.

Privi în urmă ca şi cum ar fi văzut totul pentru ultima oară. Era în acelaşi timp o peninsulă şi un arhipeleag. Începu să plouă cu picături mărunte. Totul era atât de roşu, încât părea că sângele Iliei inundă întreaga lume. Cortegiul funerar porni din nou.

Fură nevoiţi să oprească la marginea nordică. Mai departe nu mai existau locuinţe, magazii sau ateliere, ci doar pământ zgrunţuros străbătut de un râu ce se vărsa în canalul principal şi mai multe pârăuri ce se vărsau în canalele secundare.

Doar Vandek, ofiţerul şi Marek urmau să o ducă pe Ilia mai departe. Închiriară două bărci mici şi aleaseră pârâul cel mai apropiat. Justiţiarul urma să deschidă drumul, ducând în barca sa trupul Iliei; ceilalţi doi îl urmau în a doua barcă. Înainte de asta, Vandek intră într-un magazin şi cumpără două lopeţi.

Cursul de apă urca solitar, mărginit de plante negricioase cu tulpini tubulare. Era un pârâu murdar şi împuţit, dar această vegetaţie reuşise să se dezvolte chiar şi în astfel de condiţii.

Pădurile din Nord — acolo erau obligaţi toţi locuitorii oraşului să-şi îngroape morţii. Insulele n-aveau suficient pământ liber pentru un cimitir.

Zona stufărişului fu lăsată în urmă imediat ce-şi făcură apariţia primii arbori. Erau rude ale molizilor de altădată, dar existau anumite deosebiri cum ar fi frunzele mai rare, dar cel mai important, o rezistenţă aparte la solul poluat şi acidic.

Codrul părea nesfârşit, dar undeva în depărtare se ridicau munţii; un zid de piatră ce bloca influenţa deşertului toxic.

Se opriră în interiorul pădurii, acolo unde cursul de apă curgătoare urca într-o cascadă.

Vandek alese un copac mai vânjos, se asigură că era neînsemnat şi scrijeli numele Iliei în scoarţa sa, după care înfipse vârful lopeţii în pământ. El şi Marek săpară cu destul de multă dificultate o groapă suficient de încăpătoare pentru a servi drept mormânt, atât din cauza durităţii solului cât şi a vârfurilor de rădăcini ce le ieşeau în cale.

O coborâră şi aruncară pământul peste ea. Nu existau ceremonii religioase în acest loc. În timp, aciditatea solului avea să roadă pânza şi să topească carnea.

— De-aici mai departe voi începe o viaţă nouă, rosti Vandek în timp ce stătea îngenunchiat lângă mormânt. Lupta asta nu mai are nici un rost pentru mine.

— Te înţelegem, îi spuse ofiţerul. Vom continua noi ce-ai început tu. Nu vom lăsa ca totul să fie în zadar.

— Îţi mulţumesc! Voi avea timp să reflectez la tot ce s-a întâmplat şi la cuvintele tale.

— Sepia nu va renunţa nici ea atât de uşor. O să încercăm să-ţi oferim protecţie …

— Nu, nu mă voi întoarce în oraş. Aerul de aici pare să-mi priască. Copacii ăştia sunt turnuri de filtrare naturale. Voi căuta o aşezare. Ştiu că sătenii sunt primitori; ei mă vor învăţa cum să cioplesc lemnul, cum să plantez copaci noi, tot ei mă vor învăţa cum să filtrez apa şi tot ce-mi trebuie ca să trăiesc o viaţă simplă şi liniştită.

— Eşti sigur? Bine, atunci ia asta ca să ai ce citi !

Se ridică în picioare. Observase că ofiţerul adusese o carte cu ea, dar nu se sinchisese prea mult din cauza asta. Recunoscu coperta de piele şi când o răsfoi, revăzu desenele în cerneală ale bătrânului colecţionar. Întrucât n-avea loc în buzunarul interior al paltonului, o ţinu în mână.

— Bătrânul a murit; îi mărturisi legiuitoarea. Ştiai ?

— Din cauza mea ?

— Îi venise timpul, atâta tot. Trăise mai mult decât alţii.

Vandek rămase pe gânduri.

— Îţi mulţumesc ! Îţi mulţumesc mai ales pentru sprijinul pe care mi l-ai oferit când credeam că trebuie să duc singur un întreg război, dar cred că aici drumurile noastre se vor despărţi definitiv.

Se îndepărtă în timp ce întunericul cuprindea pădurea, pierzându-se printre umbre. În afara regretelor evidente, mai exista unul nesemnificativ: nu-l întrebase pe doctor dacă acolo de unde venea el, cerul era tot roşu.

 

SFÂRŞIT

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!