Continuare de la Veneția Roșie (3/5)

4

Felinare de bronz înfipte în pereţi albi de piatră trimiteau o lumină galbenă pe suprafaţa acestora şi dădeau o nuanţă verzuie desenelor albastre. Acestea înfăţişau animale marine; motivul sepiei se găsea la intervale regulate, dar nu lipseau nici cetaceele monstruose ca cele de pe vitralile catedralei. Tavanul era arcuit spre margini.

Era unul dintre locurile de întâlnire a celui mai temut grup criminal: Sepia. Deşi membrii ei se bucurau de tot luxul pe care-l putea oferi societatea lor, organizaţia în sine nu deţinea nici o clădire a sa. Existau diverse locaţii secrete, un program al întâlnirilor în continuă schimbare şi diverse configuraţii de câţiva indivizi care nu se repetau la fel de două ori la rând. Era o modalitate de-a scăpa de ochii legiuitorilor.

Locaţia curentă aparţinea asociaţiei de prelucrare a pieilor. Capii Sepia cumpăraseră pe o sumă considerabilă o încăpere anume, suficient de spaţioasă şi pe care o mobilaseră după gustul lor.

Camera avea un singur perete circular, care se termina cu un balcon ce privea spre Mările Sudului. Balconul avea o balustradă de piatră care întregea curbura camerei şi ferestre mari despărţite prin rame verticale de oţel. Sticla era înegrită, permiţând pătrunderea unei intensităţi moderate de lumină roşie.

Cei dinăuntru nu se temeau de inamici: încăperea se găsea la o anumită înălţime, iar pe lângă asta, marea turbulentă ar fi trimis în stâncile ascuţite orice ambarcaţiune s-ar fi avântat până acolo. Clădirea se afla la capătul de vest al unei insule izolate de oraş, mult în afara oricărui canal de navigaţie. La capătul estic se găseau barăcile marinarilor. În faţa insulei se găsea portul unde stăteau ancorate câteva baleniere.

Mici plante de baltă creşteau în vase de sticlă aşezate pe piedestale. Pe masa lăcuită erau aranjate câteva lumânări în cupe de cristal. Lumina acestora nu răzbătea în toată camera, era suficientă doar cât să facă posibilă citirea unor documente şi să permită ocupanţilor mesei să distingă clar trăsăturile feţelor celorlalţi.

Brud, negustorul de rang înalt, stătea la capătul dinspre balcon al mesei. Era îmbrăcat într-un costum larg ce se vedea mov închis acolo unde predomina lumina venită prin ferestre şi albastru acolo unde răzbăteau lumânările. Pe cap purta o căciulă turtită din piele. Lângă el, pe stânga, stătea Copf, un negustor de rang ceva mai mic, având o vestimentaţie similară. Cei patru bărbaţi purtând pulovere şi paltoane de piele, erau muşchii: cei care păzeau străzile şi impuneau respect.

Brud îşi prezentă noua jucărie, şi de data asta nu era un obiect exotic, ci o invenţie locală. Avea mâneca dreaptă trasă în jos, lăsând să se vadă un ceas de mână fals, o mânuşă metalică şi o brăţară ce se continua până aproape de cot.

— Aşa ceva poartă amicul nostru. Mi-ar plăcea s-o testez pe el, deşi sper că nu ne vom întâlni faţă în faţă. E periculos tipul, omoară de ăştia ca voi ca muştele; spuse privind spre ,,muşchii” de la masă. Aşa că nu vă lăsaţi moale ! Am testat-o pe nişte piei mai înainte şi funcţionează perfect; trebuie doar să te prinzi cum să acţionezi clapele care încarcă săgeata pe ţeavă şi cele care o trimit afară. E foarte uşor, ca şi cum ai pocni din degete.

— Vezi să nu pocneşti din degete accidental ! spuse celălalt negustor, forţându-se să râdă, deşi câţiva stropi de transpiraţie îi apăruseră pe frunte.

— Am învăţat bine secvenţa şi nu există riscul s-o reproduc din neatenţie. Mişto jucărie, desigur, nu la fel de mişto ca laserul ălă pe care l-am pierdut din cauza lui. Îmi pare mai rău de arma aia decât de băiatul pe care l-am pus s-o manevreze. Era un ţintaş talentat, dar nu avea chiar experienţa de teren necesară, bănuiesc. L-aş omorâ pe nemernicul ăsta doar că să răzbun frumuseţea aia neagră.

— Să nu uităm că tipul ăsta Vandek nu foloseşte un aruncător de săgeţi de alaltăieri, aşa că joacă-te cât vrei cu ţintele tale fixe, dar când vine vorba de protecţie adevărată, ne bazăm tot pe băieţii de-aici.

— Da, şefu ! zise unul dintre muşchi.

— Vandek, da, aşa-l cheamă. Se pare că unul dintre băieţi noştri i-a făcut felul iubitei lui şi acum e ofticat rău din cauza asta. Chestia aia cu răpirea sufletului, ştii, io habar n-am dacă aşa ceva e pe bune sau baliverne. În orice caz, tipa e la doctorul nostru. Eu le-am zis… n-o mai ţineţi pe tipă acolo, omorâţi-o pe bune şi atunci poate nebunul se potoleşte ! Da’ nu, ăştia din vârf chiar vor să ştie dacă chestia asta cu capturarea sufletului e pe bune, aşa că fac experienţe pe ea.

Copf ştia toate astea, însă considera că nu-i serveşte la nimic să o spună. Ar fi dat impresia că îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala.

— De ce nu iau un om obişnuit de pe stradă şi-i pun chestia aia pe gât ? Unu pe care să nu-l răzbune nimeni, continuă Copf conversaţia.

— Au folosit cam toate cristalele astea deja. Se tem că dacă le-ar folosi pe mai multe persoane, sufletele s-ar amesteca şi nu s-ar salva nimic. Ei încă aşteaptă să le trimită zburătorii tehnologia de ,,recuperare”.

— Nişte nebuni cu toţi, dacă mă întrebi. Ei îşi fac micul lor experiment, în timp ce tipul ăsta ne vânează pe capete. Să ardă cu toţii în pucioasă !

— Mda. Oricum, de asta ne-am adunat aici, să stabilim o strategie pentru a-l elimina. De când a început totul, îşi schimbă locaţile mai ceva decât noi, dar n-avem niciodată norocul să-l găsim acasă. Oamenii noştrii sparg uşi, stârnesc incendii … el deja e altundeva.

— Poate că ziua se află în continuă mişcare, iar noaptea doarme pe uliţe, acolo unde lumina lampioanelor e prea slabă. Ca şobolanii.

Prima decizie a acelei întâlniri a fost înfinţarea de patrule de noapte care să colinde fiecare uliţă şi colţ de stradă.

— M-am gândit chiar acum la ceva, să nu fiu cumva gură rea, spuse Copf. Cât de deşteaptă e oare ideea asta de-a sta la câţiva paşi de criminali periculoşi ?

— Criminali printre criminali, hoţi printre hoţi, tocmai de asta locaţia asta e cea mai bună. Aşa a fost de ani buni, îi replică negustorul superior, mirat de această remarcă.

— Da, dar să nu uităm un amănunt important: Vandek ăsta tot un criminal e şi el. Oamenii de rând au început să-l vadă drept un erou, e adevărat, dar în ochii legii e un criminal. Ceea ce înseamnă …

— Înţeleg unde baţi. Doar un nebun ar face ce presupui tu, dar dacă nici tipul ăsta nu e nebun…

Brud se întoarse către ceilalţi bărbaţi.

— Băieţi, să fiţi cu simţurile ascuţite ! Tu, spuse alegând pe unul dintre ei la întâmplare, verifică dacă vine cineva încoace ! Du-te până la ieşirea din faţă şi spune-le muncitorilor să stea de pază, căci vor fi plătiţi bine pentru servicile lor. Dacă auzi paşi suspecţi, întoarce-te şi avertizează-ne !

Brud încărcă o săgeată pe ţeavă. Şi-ar fi dorit să nu fie nevoit s-o folosească; nu că ar fi avut vreo reţinere în a ucide, dar ştia că întâlnirea cu acel personaj era o întâlnire faţă în faţă cu moartea.

*

După ce-i jurase doctorului că nu va renunţa la planul său de răzbunare, Vandek căutase să restabilească contacte cu vechi prieteni de-ai Iliei. Deşi nu fusese niciodată cel mai sociabil sau prietenos dintre oameni, talentul său în făurirea armelor atrăsese atenţia câtorva persoane din cercuri mai înalte. Avusese încă de pe-atunci bănuiala că acest lucru îi va prinde bine cândva.

— Să înţeleg că ai avea nevoie de un loc de întâlnire şi o oră precisă ? îl întrebă un bărbat burtos după ce-l primise în vila sa cu anumite reţineri.

Sabia aşezată la loc de cinste pe hol era recomandarea lui Vandek. Era una dintre creaţile sale cele mai frumoase, unind eleganţa feminină şi forţa pură masculină într-un întreg lipsit de contradicţii. Pe de altă parte, pelerina de pescar şi barba neîngrijită îl făceau suspicios.

— Aşa cum te văd, continuă bogătaşul, nu pari cel de odinioară. Nu-ţi mai merge afacerea, este ?

— M-am cam lenevit, am dat-o pe alcool. Îţi jur că atunci când sunt treaz, sunt la fel de bun ca şi atunci când m-a recomandat Ilia. Ce-ai spune să-ţi fac un pumnal, dar la preţ redus; practic pe gratis ? Îţi iau doar cât mă costă materialele şi nimic mai mult, dar am nevoie de acel pont.

— Nu ştiu ce să zic, chiar o ieşi din mâinile unui beţiv ceva la fel de frumos ca minunăţia asta ? Dacă zici că mă costa doar preţul materialelor, m-aş mulţumi şi cu ceva mai puţin decât o capodoperă. O să aflu, am sursele mele sigure, dar nu mă întreba care sunt, fiindcă m-ai putea băga în bucluc. Îmi aduci pumnalul şi dacă sunt mulţumit de munca ta, îţi vei primi şi ponturile.

Se înapoie pe insulele exterioare, unde avea nevoie de un nou adăpost. Casa lui fusese scena unei crime. Asasinii Sepia s-ar fi putut întoarce acolo oricând, dacă nu cumva oamenii legii descoperiseră petele de sânge şi îi puseseră lacăt.

— Nu ne vorbiserăm să nu te mai prind pe aici ?

Yvon lăsase doar o lampă aprinsă, aşa că tejgheaua era practic invizibilă pentru oricine ar fi intrat pe uşă. Nu voia să fie văzută cu un prostscris.

— Ai spus să te vizitez mai rar, dacă nu mă înşel, n-ai spus să nu ne mai vedem niciodată. Am primit o comandă nouă: un pumnal pentru un bogătaş din centru. Problema e că nu mai pot lucra la mine acasă, a avut loc o întâmplare nefericită …

— Şeriful te are sub urmărire, frate, aşa că ştiu la ce fel de întâmplare te referi. Cu atât mai mult nu vreau să te văd aici. Spune ce-ai de spus, dar te rog să-mi faci şi consumaţie, bine ?

— Am primit deja avansul pe lucrare, aşa că dă-mi te rog o sticlă din ce ai tu mai bun ! Aş avea nevoie de un bârlog, asta-i problema mea. Mi-ar fi de folos un beci părăsit, un hambar, ceva în care să fiu sigur că nu voi fi deranjat.

— Am un fel de groapă unde se depozita marfă; miroase a peşte, dar va trebui să te descurci cu asta având în vedere situaţia ta. Nu te pun să plăteşti chirie.

Prima oară când coborî acolo i se întorse stomacul pe dos de la putoarea de peşte stricat, dar cel puţin era o încăpere destul de largă. Fu nevoit să-şi instaleze un cuptor improvizat pentru topit metale care umplea beciul cu o căldură înăbuşitoare.

Nu-i ieşise ca pe vremuri, poate şi din cauza condiţilor precare, dar bogătaşul nu se plânse prea mult. Era o armă uşor de mânuit şi lucrată cu bun gust.

Prima dintre locaţii se dovedi a fi un pont fals: un fel de cafenea cu scaune şi mese de fier forjat, doar că acolo nu se servea cafea, ci o băutură obţinută din alge. Intrase pe uşă purtând un palton nou-nouţ, pe care-l cumpărase din banii colecţionarului. Rămase acolo toată noaptea, fiind nevoit astfel să facă consumaţie, dar nu se arătase niciun negustor Sepia prin preajmă. Băutura amăruie îi adusese fierea în gură, iar când părăsi localul, fu nevoit să-şi vomite conţinutul stomacului pe pavajul geometric, lângă o statuie de marmură.

A doua oară aşteptă lângă un canal. Ceaţa ce se ridica din ape era colorată în ruginiul palid al dimineţii devreme. Era atât de linişte încât putea să audă respiraţia turnurilor de filtrare. Văzu forma neclara a unei bărci apropindu-se. O figură umană rămase pe ponton mai mult timp după ce ambarcaţiunea se îndepărtase.

Negustorul ceru o parolă când îl văzu pe Vandek venind la el, în schimb acesta îl prinse pe după gât, îl puse cu forţa la pământ şi-i băgă capul în apă. Când îl scoase, omul era gata să asculte orice ofertă i s-ar fi făcut. În acea dimineaţă proaspătă, făuritorul de arme plecase cu o listă de adrese şi cu un obiect ciudat.

A doua zi, îi prezentă colecţionarului un fel de sferă de metal ce putea fi deşurubată, emanând o lumină bizară. Bătrânul consideră că putea fi o lampă extravagantă, iar asta era de-ajuns pentru a-l face să mai scoată doi arginţi din buzunar.

Vandek închirie o cameră în centru. De-acolo putea să vadă canalul cel mare dinspre sud şi podul de marmură cu balustrăzile sale precum nişte colţi uriaşi de narval. Privea fugar printr-un colţ al draperiei uşor trase întrucât nu voia să fie remarcat de la nivelul străzii. Oricum, nu avea de gând să stea acolo prea mult.

A urmat o serie de asasinate şi de colectare de informaţii. Inamicii care nu mai puteau fi de folos, îşi găseau odihna pe fundul canalelor. Câteodată cadavrele lor rămâneau prinse de rădăcinile plantelor de baltă şi ieşeau umflate la suprafaţă.

Vandek îşi spunea de fiecare dată când omora pe cineva, că nu-şi dorise să facă asta, că fusese doar împins de împrejurări. În acelaşi timp, nu-i părea în vreun fel rău de cei pe care-i ucisese; se gândea doar la cuvintele preotului ,,nu trebuie să ajungă să-ţi placă ceea ce faci.”

Uşor de spus, dar în realitate situaţia era mai complicată; nu era ca şi cum ai fi putut conştientiza acest lucru. Vânătoarea de oameni nu aducea bucurie, ci doar o euforie care era greu de deosebit de adrenalină. ,,Tu poţi să-ţi spui că asta nu-ţi place câtuşi de puţin, şi totuşi anticipezi următoarea răfuială, îţi imaginezi cum va arăta următoarea victimă. Ajungi să trăieşti pentru asta, chiar dacă nu-ţi aduce nici un zâmbet pe faţă.”

,,Când toate astea vor ajunge la o concluzie, şi dacă voi rămâne în viaţă, o să mă retrag spre Nord, în umbra codrilor de conifere” îşi spuse Vandek în timp ce privea hârtiile pe care-şi notase diversele locaţii. Mai rămăsese una singură şi aceasta părea de cea mai mare importanţă, întrucât era şi cea mai inaccesibilă. Se afla pe o insulă în largul mării şi nu putea să plătească nici o ambarcaţiune ca să-l ducă acolo. Părea o cauză pierdută.

Citea ziarul în localul cu mese şi scaune de fier forjat. Observase că acel lichid amărui îi calma surescitarea, dar evita să facă exces. Dimineaţa devenea zi şi el privea prin fereastră cum culorile cerului se schimbă din ruginiu într-un trandafiriu plăcut. Afară se găsea o statuetă de marmură înfăţisând o femeie la bustul gol. Ultima oară vomitase la poalele ei şi asta-l făcea să se ruşineze când o privea. Astfel de statui se găseau prin tot oraşul. Unele înfăţişau cai, dar cum el nu văzuse niciodată aşa ceva, le lua drept creaturi născute din imaginaţia omului.

Revenind la ziar, privirea îi rămase aţintită pe ultima pagină. În urma unei furtuni năprasnice, echipajul balenierei X pierise până la ultimul individ; prin urmare asociaţia de pescari avea nevoie de echipaj nou. Cine era dornic să se încumete la aventură era rugat să se prezinte dimineaţa următoare în portul Y. ,,Cine era dornic de aventură”, mai degrabă ,,cine era suficient de disperat’‘, gândi Vandek. Totuşi, asta era şansa lui; balenierele plecau de pe aceaşi insulă unde se găsea ultima locaţie.

Afară, cerul devenise un trandafiriu superb. Cumpără un geamantan şi o sfoară, iar odată ajuns la camera închiriată, începu să-şi facă bagajul pentru a doua zi. Puşca cu ţevă dublă putea fi demontată în două, suficient încât să încapă pe lungimea geamantanului. Cu aruncătoarele de săgeţi era şi mai uşor. Nimeni n-ar fi putut spune când avusese Vandek timp să mai facă unul nou, dar cert era că acum avea o pereche.

În timpul după-amiezii făcu o nouă vizită bătrânului colecţionar.

— Aceasta e harta mea cea mai bună, dar nu înţeleg ce ţi-a venit. Mai bine te refugiai în Pădurile Nordului decât să te faci marinar pe Mările Sudului.

— Intenţionez să mă întorc.

— Ştii, m-am gândit la ceva. Ar fi bine să nu mă mai vizitezi dacă o să revii. Mi-au plăcut micile tale cadouri, dar vreau să mor liniştit, din cauze naturale.

După Yvon, încă unul înţelesese pericolul din a te asocia cu Vandek.

— Sper să rezolv totul cât mai repede, indiferent de concluzie, şi atunci fi sigur că n-o să ne mai revedem.

*

A doua zi dimineaţă, Vandek aştepta în port, printre alţi viitori marinari. Ştia ce fel de oameni erau în marea lor parte: hoţi, criminali, violatori. Toţi cei care voiau să scape de temniţă aveau parte de o nouă şansă dacă luau drumul mării, deşi ,,şansă” era poate mult spus. Nimeni altcineva nu se încumeta să se aventureze pe apele învolburate, vânând creaturi la fel de însetate de sânge ca şi ei, dar oraşul avea nevoie de piei, aşa că era un compromis acceptabil.

Ţinea geamantanul sub palton, legat de spate cu două curele bine strânse. Corabia de lemn plecă cu încărcătura sa de nelegiuiţi.

Insula se înălţa abrupt dintre ape, pe fundalul roşu al cerului şi mării care se contopeau la orizont. Era împrejmuită de mai multe construcţii foarte înalte şi zvelte, ale căror vârfuri semănau cu nişte solniţe supradimensionate: turnuri de filtrare. Aceste turnuri aveau şi rolul de stâlpi pentru gardurile care înconjurau partea de sus a insulei, dând astfel impresia unei curţi uriaşe, suspendate la altitudine.

Odată ajuns pe ţărmul cu nisip cenuşiu şi zgrunţuros, Vandek se îndepărtă de grup, şi după ce fu sigur că nu mai poate fi văzut, escaladă stânca plină de colţuri tăioase până ajunse la una dintre numeroasele caverne notate pe hartă. Se târâ înăuntru şi se descotorosi de geamantan.

Scăra tăiată în piatră era foarte înaltă şi urca destul de abrupt spre zidul ce unea două turnuri de filtrare. Existau balustrăzi de fier, dar nici acestea nu păreau foarte sigure. În timp ce păşea pe numeroasele trepte înguste, simţi că îi e greu să respire. Se gândi că va fi încă şi mai dificil să escaladeze întreaga insulă de la un cap la altul.

Ajunse pe ultima treaptă, înaintea unei găuri dreptunghiulare ce se deschidea în zidul curţii. Intră ultimul în cabina de inspecţie.

― Unde-ai fost ? Ne miram noi de ce avem un ,,oaspete” în minus. Credeam că te-ai aruncat în valuri, neputând să alegi între temniţă şi viaţa asta de calvar.

— A trebuit să-mi uşurez vezica.

— Şi ţi-o fi fost ruşine s-o faci de faţă cu ceilalţi ? Ia auzi aici, un criminal ruşinos ! Spre nenorocul tău, acum va trebuie să te dezbraci până la piele.

Vandek se dezbrăcă complet, aşa cum îi fusese cerut.

— Vânătăile astea le ai de dinainte, că mie îmi par cam proaspete ?

Gardianul se referea la zgârieturile ce le căpătase când urcase stâncile ascuţite.

— Am simţul direcţiei prost şi n-am nimerit treptele din prima.

— Simţul umorului în schimb pare să-ţi fie sănătos … Hai valea; ia-ţi hainele şi găseşte-ţi singur un pat liber ! Lasă mai bine paltonul aici, pare scump şi unul dintre colegii tăi ţi l-ar putea fura.

Fu întâmpinat de privirile suspicioase ale noilor săi camarazi, iar unul dintre ei îi întinse mâna în semn de salut. ,,De-altfel, poate nu toţi sunt aşa de răi, poate unii sunt doar săraci”, îşi spuse Vandek. Se aşeză în unul dintre paturile suspendate. Saltelele miroseau a umezeală şi erau pline de pete de murdărie şi urină. Se vedea că nu se îngrijea nimeni de noii veniţi. Nu schimbă nici o vorbă cu viitori săi colegi.

Ce şanse avea să-i reuşească ? Primul pas fusese îndeplinit fără probleme, dar acesta era de departe cel mai uşor. Urma recuperarea geamantanului, escaladarea insulei pe orizontală, infiltrarea în clădire, găsirea camerei cu pricina şi desigur momentul culminant, iar toate astea trebuiau făcute în lumina zilei.

Nimeni nu îl lega de insulă, dar trebuia să aibă măcar o expediţie dusă la bun sfârşit, altfel ar fi fost predat direct pe mâna legiuitorilor la întoarcere.

Poate că ferocitatea animalelor nu ar fi fost de-ajuns încât să bage în sperieţi bărbaţii cei mai curajoşi, dacă n-ar fi fost şi problema aerului. Acolo în larg nu se putea respira în mod natural prea mult timp. Marinarii trebuiau să poarte tot timpul cu ei butelii cu aer care erau încărcate direct din turnurile de filtrare. Dacă acestea erau distruse sau cădeau în apă, trebuia să te bazezi pe bunăvoinţa camarazilor tăi.

Ce nebunie era tot acest plan ! Poate că şi el era un lup de mare în felul său, cineva care ajunsese să trăiască pentru euforia vânătorii, nemaipăsându-i de propia-i viaţă. Un lup al străzilor.

Mai exista apoi posibilitatea ca Sepia să fi prevăzut sosirea lui. Conform informaţiei sale, doi dintre oamenii de rang înalt ai organizaţiei trebuiau să se afle deja acolo.

Din ce îi spusese colecţionarul, nu exista pază adevărată pe insulă; puteai părăsi barăcile în voie ,,că doar n-ai unde să fugi”.

Ieşi în curte unde aerul era mai sănătos, întrucât venea direct de la cepele negre care reprezentau capetele turnurilor. Privi în direcţia lor, întrebându-se dacă îl veghează cineva de acolo sus, dar nu văzu nici o fereastră ci doar găurile de inspiraţie/expiraţie. Intră în cabina de inspecţie unde nu-l opri nimeni când îşi luă paltonul şi păşi pe prima treaptă a scării.

Priveliştea văzută de acolo sus era terifiantă. Scrută insula cu privirea ca să se asigure că nu ar putea fi observat în încercarea sa de alpinism. Coborî cu mare prudenţă, ţinându-se atât de strâns de balustrăzile ruginite încât acestea îi intrau în palme. Vântul era o prezenţă constantă în acel loc.

Curenţii de aer formau valuri violente ce se spărgeau de stâncile colţuroase sau se prelingeau pe ţărm. Alesese cel mai prost moment posibil, dar se îndoia că exista altul mai bun.

Se plimbă lejer pe ţărmul zgrunţuros, până fu sigur că nu mai putea fi observat din capul scărilor şi apoi începu escaladarea celor câţiva metri care-l duceau până la grota sa. Un val îl izbi în spate în timp ce se ţinea cu mâinile de stâncă. Simţi frigul prin piele.

Se târî înăuntrul scobiturii şi rămase acolo să-şi tragă sufletul. Bagajul său se afla în siguranţă fiindcă îl introdusesese suficient de adânc pentru ca apa să n-ajungă la el. Legă geamantanul de spate cu ajutorul curelelor şi trase paltonul peste. De-abia de acum începea greul.

Ieşind din grotă, urcă până la o înălţime suficient de mare încât valurile să nu-l poată ajunge, dar suficient de joasă încât să nu poată fi observat. Porni apoi escaladerea de-a lungul lungimii insulei. Aerul impropriu, pietrele dure şi tăioase, lupta cu gravitaţia, vântul; o expediţie de vânătoare pe mare nu putea fi cu mult mai dificilă.

O problemă şi mai mare îi apăru în cale: un turn de filtrare. El se aşteptase ca cele de aici să se asemene cu cele din oraş, pline de găuri pe suprafaţa corpului de care se putea agăţa, dar modelul acesta era diferit. Toţi porii se găseau adunaţi în măciulia din vârf, piciorul imens al construcţiei find neted cu excepţia unor canale ce urcau pe toată înălţimea; era însă imposibil să te prinzi de acestea. Privi cu teroare în jos ca să vadă dacă exista vreun petic de ţărm în jurul bazei construcţiei, dar nu văzu decât ape învolburate.

În acel moment îi veni să-şi elibereze mâinile şi să accepte că totul se sfârşise. Un detaliu îi sări însă în ochi şi motivaţia îi reveni: la anumite intervale pe înălţimea sa, turnul era înconjurat de inele ce-l împărţeau în mai multe secţiuni. Vandek coborî spre inelul cel mai apropiat şi se prinse cu mâinile de el, înfingându-şi picioarele în şanturile verticale. Având astfel sprijini în toate membrele, începu să înconjoare turnul.

De-a lungul traseului, întâlni mai multe caverne, ce-i permiseseră să se odihnească şi să-şi tragă sufletul. Aerul era totuşi bolnăvicios, iar dacă în larg nu puteai rezistă decât o jumătate de oră, aici puteai rezista probabil ceva mai mult, iar el se întreba cât anume.

Porni din nou.

La capătul insulei găsi o gaură circulară săpată artificial în peretele de stâncă; de-acolo curgea un lichid murdar şi urât mirositor, de parcă insula sângera ori excreta. Era defapt tunelul prin care se deversa apa cu resturile rămase în urma prelucrării pieilor şi era singura lui cale de acces înăuntrul clădirii.

Înaintă prin acel intestin artificial, cu picioarele în lichidul excretat şi ţinându-se cu mâinile de o balustradă de fier unsuroasă.

Ajunse la o cotitură unde scursurile cădeau ca un torent vertical. Exista o scară de fier, la fel de alunecoasă.

Când scoase capul în sus prin gaura verticală, avea părul murdar ca al unui şobolan. Privi înăuntrul unei incinte întunecate, cu simţurile ascuţite, dar nu distingea prezenţa nici unui paznic. În ciuda mirosului, respira mult mai bine aici întrucât clădirea era legată direct la turnul de filtrare care trimitea aer înăuntru prin sistemul de ventilaţie.

Se retrase într-un colţ al încăperii şi fu atent să distingă voci sau sunete de paşi, dar nu auzi nimic. Nimeni nu se aşteptase ca cineva să escaladeze insula pe lungimea sa şi apoi să pătrundă în clădire prin tunelul pentru dejecţii.

Cealaltă incintă era şi ea foarte spaţioasă. Aici existau mai multe cârlige pe care erau întinse piei imense. Curiozitatea îi fu atrasă de o gramăda mare de oase. Se aproprie de ea şi văzu că erau maxilare monstruoase puse unele peste alte. Asta îl aştepta în Mările Sudului.

Harta pe care o luase de la colecţionar conţinea un plan al clădirii şi de aici aflase că undeva în tavan trebuia să existe gaura unui sistem de ventilaţie. Spaţile dintre gratii păreau suficient de mari încât să poată pătrunde un om. Se agăţă de pielea întinsă pe unul dintre cârligele uriaşe şi urcă asemenea unui şobolan. Aruncă sfoara în sus, dar îi trebuia o greutate pe care să o prindă în capăt.

Alunecă pe pielea tăbăcită şi se duse la grămada de oase. Găsi un os de dimensiuni potrivite şi după ce trecu sfoară în jurul lui, urcă din nou până-n vârful suportului. După mai multe încercări, ancora se prinse bine între două gratii. Se ridică pe sfoară şi pătrunse în gaura din tavan.

Aerul aici era foarte oxigenat. Desfăcu sfoara, lăsă fildeşul în urmă şi înaintă mai adânc prin măruntaiele clădirii.

După o perioadă scurtă de timp, ajunse deasupra unui alt grătar, dar spaţile dintre barele acestuia erau prea înguste. După toate dificultăţile întâlnite, nu se putea lăsa învins de aşa ceva. Deschise geamantanul şi îşi montă mânuşile metalice ale aruncătoarelor.

Luă o săgeată din rezervă şi încercă iniţial s-o utilizeze drept şurubelniţă, dar cum nu se potrivea, se decise s-o folosească pentru a slăbi rezistenţa capacului şi a-l face mai uşor de desprins. În timp ce lucra, era atent la culoarul de sub el.

Printre gratii pătrundea lumina galbenă a unor felinare. Vandek auzi sunetul unor paşi şi îşi dădu seama că aparţineau unui singur individ. Mersul acestuia nu era degajat, ci foarte măsurat, de parcă ar fi căutat pe cineva.

Îl văzu trecând. Vandek introduse degetele prin grilaj şi trase în sus cât putu de tare, protejat de mânuşile metalice. Capacul se desfăcu cu uşurinţă. Justiţiarul coborî pe coridor.

*

Cei cinci bărbaţi aşezaţi în jurul mesei aşteptau tensionaţi sosirea celuilalt. Brud îşi trăsese scaunul mai departe, aproape de balconul lipsit de uşă interioară. Spera că ceilalţi patru vor forma un zid protector şi-l vor doborî pe Vandek înainte ca acesta să ajungă la el.

— De ce nu s-a întors încă ? Trebuia doar să verifice coridorul o singură dată, să pună câţiva muncitori de pază la intrare şi să se întoarcă înapoi. Poate …

— Dacă au făcut schimb de priviri, s-a terminat cu el, îi replică Copf pe un ton sumbru. Poate a fost o greşeală să-l trimiţi. Mai bine îl puneai pe el şi încă unu de pază la uşă.

— I-ar fi săgetat pe amândoi de la distanţă până ar fi avut ei timp să-l observe măcar. E de vină şi coridorul ăsta curbat, dacă ar fi fost drept şi lung îl observau ei primii şi trăgeau pe loc. Tipul ăsta se pricepe să apară după colţ când nu te aştepţi.

Într-un eventual, auziră clopoţelul de la uşă bătând o singură dată; un sunet destul de moale şi plăcut, dar care acum li se păru acut şi sumbru.

Unul dintre ,,muşchi” se uită pe vizor şi văzu o faţă cunoscută. Dacă ar fi fost mai atent, ar fi observat paloarea acesteia şi privirea pierdută, ca de condamnat la moarte. Desigur, cel dinăuntru n-avea cum să ştie că la mică distanţă, Vandek ţinea ţeava aruncătorului de săgeţi îndreptată spre craniul celui care tocmai sunase.

— S-a întors, îi dau drumul !

Ceilalţi se ridicară în picioare. Brud rămase în faţa balconului, în timp ce restul de patru formară două grupe aşezate pe partea stângă şi dreaptă a zidului circular.

Bărbatul intră, purtând pe faţă masca groazei. Se întoarse să închidă uşa în urma sa, dar o săgeată de cupru i se înfipse în frunte. Căzu din picioare şi doborî lumânările de pe masă, lasând camera în semi-obscuritatea luminii roşi ce pătrundea prin sticla întunecată.

Vandek pătrunse imediat pe uşa întredeschisă, împingând-o cu piciorul. Ţinea ambele mâini întinse în faţă, aruncătoarele sale îndreptate spre cele două grupe de câte doi bărbaţi. Era încercuit, dar asta putea fi atât în dezavantajul cât şi în avantajul său; totul depindea de viteza de reacţie.

Cei patru aveau pistoalele îndreptate în direcţia lui, gata să tragă. Vandek înaintă şi se roti pe călcâie. Degetele sale apăsau clapele cu o viteză devenită de mult timp reflex primar. Săgeţile zburau în toate părţile, ca un stol de vrăbii. Se înfipseră nediscriminatoriu în carne, în ochi, în piepturi, în braţe, în perete. N-avea rost să ţintească la precizie.

Gloanţele celor patru părăsiră ţevile pistoalelor concomitent cu zborul săgeţilor. Pocnetele lor asurzitoare făceau să răsune camera şi coridorul. Ţipetele bărbaţilor nici nu reuşiră să se facă auzite.

Cei patru căzură cu spatele la zid, în timp ce Vandek rămase în genunchi, cu privirea în jos. Să fi fost lovit de gloanţe ? Această întrebare trecu repede prin mintea lui Brud, singurul om aflat în picioare.

Vandek se rostogoli pe podea cu un moment înainte ca săgeata să zboare deasupra lui.

Brud activă din nou sistemul de propulsie, apasând clapeta potrivită şi … tot ce părăsi ţeava fu un jet de aer comprimat. Uitase să încarce proiectilul pe ţeavă.

Atât îi fu de ajuns lui Vandek ca să scoată puşca de sub palton şi să ţintească negustorul. Focul dublu avu suficientă forţă încât să facă o gaură prin pieptul acestuia şi să-l arunce în spate, prin fereastra largă, peste balustrada balconului, în apele Mărilor Sudului.

Vandek privi printre cioburi către pătura de nori roşi ce curgea spre orizont. Un val de aer curat îi răcori chipul transpirat. Sub el văzu măciulia unui turn de filtrare, precum o imensă lalea neagră găurită de numeroase insecte. Mai jos, între pilonul turnului şi ţărm, un cadavru proaspăt înfipt în stâncile ascuţite era spălat de vâltoarea apei.

,,Doar un masacru fără rost ? Pentru atât m-am străduit eu să ajung până aici ? O altă vărsare de sânge care nu mă aduce mai aproape de scopul meu ?” Îşi spuse că acţionase din disperare, prins într-o capcană, dar … nu se aruncase chiar el în ea ? Nu existase oare o metodă mai bună ?

Auzi mişcare în spatele său. Se lăsase descoperit şi nici măcar nu se uitase să vadă dacă cineva mai trăia. Copf încerca să se târască spre un pistol aflat pe podea. Vandek îi strivi degetele cu talpa bocancului, facându-l să ţipe.

Găsi o cheie în buzunarul costumului de stofă albastră, o învârti de două ori în broască, după care baricadă uşa cu măsuţa şi câteva scaune. Pe Copf îl legă cu sfoară, procedeu pe care-l repetase de câteva ori până atunci.

— Justiţiarule, am auzit multe despre tine. Cei care cad în luptă sau cei care te imploră să-i cruţi; nu-ţi scapă niciunul viu. Aşa că ce rost are să-ţi răspund ? Nu fac decât să trag de timp, să-mi prelungesc agonia.

— Ceilalţi nu aveau răspunsurile pe care le voiam. De aia m-am descotorosit de ei.

― Îmi trebuie o garanţie mai bună de atât.

— Fie! Să ştii că nu sunt un psihopat, de asta nu-i întreb niciodată cum îi cheamă pe cei pe care urmează să-i torturez. Spune-mi numele tău iar şansele de-a rămâne în viaţă îţi vor creşte considerabil.

Era o propunere ciudată, dar era singura speranţă de care se putea agăţa. Se temea de durere, dar voia să-şi păstreze demnitatea, aşa că acceptă să cedeze în faţa unui argument bun.

— Mi se spune Copf.

La sfârşitul sesiunii de tortură picioarele negustorului erau bucăţi de carne însângerată, dar îi fusese cruţată viaţa. Vandek avea acum o listă a tuturor indivizilor ce deţineau un cristal cu suflet.

*

Privea marea învolburată. Căpitanul le spusese că trebuiau terminate anumite pregătiri înainte de-a începe îmbarcarea. Cu tot pericolul zilei anterioare, expediţia pe mare încă îl înspăimânta. Acea grămadă de fildeşi avusese un efect mult mai direct asupra lui decât vitralile catedralei.

O navă mică de lemn apăru în port. Vandek recunoscu blazonul oficial al Legiuitorilor – un soare de argint. ,,Pe mine mă vor” îşi zise şi întoarse privirea spre norii ruginii.

Întradevăr, doi bărbaţi cu umeri laţi îl înconjurară şi-l prinseră de braţe în timp ce lidera grupului, o femeie înaltă şi destul de tânără, îi legă un lanţ cu lacăt în jurul mâinilor. Avea un ten familiar, aproape palid, iar părul ei negru se învolbura în vânt precum valurile înăuntrul unei mici strâmtori.

Ceilalţi marinari recunoscură de îndată în Vandek un criminal foarte pericolus, întrucât braţul legii se întinsese după el mai mult decât pentru alţii. Toţi gândeau acelaşi lucru: îl aşteaptă ştreangul.

Legiuitorii îl împinseră în sus pe treptele abrupte. Vandek evită să facă orice mişcare bruscă; era nesăbuit, dar nu sinucigaş.

Intrară în cabina din capul scărilor şi-l închiseră într-o cămăruţă strâmtă. O lumânare mare făcută din grăsimea unui cetaceu ardea într-un vas de fier atârnând din tavan. De cealaltă parte a mesei stătea ofiţerul, îmbrăcată într-o uniformă albastră cu sigla Legii pe piept.

Părea puţin mai tânără decât Vandek şi exista o anumită asemănare cu Ilia în ciuda părului ei foarte negru, deşi nu neapărat în trăsăturile feţei, cât mai degrabă în prestanţă: exprima o mândrie demnă ce nu se arăta prin gesturi impozante.

— Vandek, putem vorbi în sfârşit faţă în faţă. Vezi tu, noi ştim cine soseşte pe insula asta, avem tot timpul pe cineva în port pus să observe fiecare individ în parte. Nu vă deranjem, fiindcă oraşul are nevoie de oameni care să-şi rişte viaţa pe mare şi nu de oameni care să putrezească într-o temniţă, consumând hrană degeaba; dar noi ştim cine sunteţi.

— Mi se pare foarte logic, dar asta nu explică ce aveţi cu mine.

— De ce te afli aici, Vandek ? Ni se pare suspicios, din câte ştim, n-ai jefuit şi nici n-ai violat pe nimeni. Altfel spus, n-ai avea nici un motiv să te afli aici.

— Vrei să spui că mi-ai pus lacăt la mâini fiindcă par prea nevinovat ?

Îşi dădea seama că legiuitoarea juca la cacealma.

— Nu, dar eu chiar vreau să ştiu de ce te afli aici. E un moft personal.

— Iar subordonaţii ăştia îţi fac toate poftele ? Nu pare foarte profesionist.

— Nu sunt un legiuitor bun datorită profesionalismului meu, ci fiindcă sunt deşteaptă. La asta ce mai zici ?

— Nu mi se pare. Altfel spus, n-ai nimic împotriva mea. Ai oprit corabia în port degeabă; sunt sigur că tu ai dat ordinul.

— Corabia şi-a ridicat deja ancora. Tu nu pleci nicăieri deocamdată şi eşti prea departe de oraş ca să protestezi împotriva comportamentului meu. Eşti prizonierul meu şi-ţi voi scoate un răspuns pe gură, chiar dacă ar trebui să folosesc cleştele. Te întreb încă o dată: de ce te afli aici ?

— Nu-mi mai mergeau afacerile în oraş.

— O altă ciudăţenie de-a ta. Erai un meşter foarte priceput, atât oamenii de rând cât şi bogătaşii lăudau armele tale.

— Am trecut de jumătatea vieţii şi mi s-a scârbit de toate, inclusiv de săbii, pumnale şi pistoale. Am dat-o pe băutură, iar după cum sunt sigur că ştii, am fost implicat în una sau două răfuieli prin cârciumi. M-am făcut marinar fiindcă pur şi simplu nu-mi pasă ce s-o alege de mine. E atât de greu de crezut ?

— Altfel spus, eşti un om fără ţel. Asta vrei să credem ? Noi ştim trecutul tău. Tocmai când îţi trăiai momentele de glorie ai început să nu-ţi mai respecţi promisiunile şi astfel ţi-ai îndepărtat clienţii. Toate astea după ce logodnica ta a leşinat la un spectacol de păpuşi şi nu s-a mai trezit. Un muşchi trimis de Sepia a avut grijă să păţească asta, iar zeci de martori pot confirma povestea.

— Cazul ăsta n-a părut să vă intereseze prea mult până acum.

— Aici greşeşti. Noi am făcut tot ce am putut, doar că tipul parcă a dispărut în pământ. Sepia l-a trimis undeva departe unde nu i-am putut da de urmă. Ei au canale de comunicare cu lumea exterioră mai extinse decât noi. Există anumite oaze în deşert, protejate de munţi, unde trăiesc triburi rebele. Bănuim că l-au ascuns acolo undeva.

— Ce rost are să-mi dezgropaţi trecutul dacă oricum n-aţi putut face nimic pentru mine sau pentru ea ?

— Bine, acum chiar mă simt puţin vinovată şi va trebui să scot cărţile pe faţă. Un val de crime a cuprins oraşul, dar vizaţi sunt doar membrii Sepia. La început am crezut că sunt cazuri izolate, sau poate răfuieli în cadrul organizaţiei, dar nu, miza creşte cu fiecare nou asasinat, deci totul e făcut sistematic. Sepia lasă mai puţine urme când are loc vreun proces de restructurare internă, deci trebuie să fie vorba de cineva din exterior. Un individ determinat care acţionează independent, mânat de un motiv pur personal.

— Pare un tip de treabă, dar nu-l cunosc.

— Ei bine, tipul ăsta pe care zici că nu-l cunoşti a ucis chiar ieri cinci oameni pe insula asta şi a lăsat un al şaselea olog. Ieri a fost ziua când ai sosit tu. Conform gardienilor, aproape imediat după ce ai sosit ai ieşit afară . Pe unde te plimbai, Vandek ?

— Prin curte, nu eram singurul.

— Ciudat e că nu te-a văzut nimeni, aşa că n-ai alibi pentru perioada de timp în care a avut loc incidentul de la celălalt capăt al insulei.

— Nu mă puteţi lega direct de acest incident.

— Ce spui, Vandek ? Acum chiar ne iei peste picior ! Desigur că te putem lega direct de acest incident, cum te putem lega de toate celelalte asasinate din oraş. Totul a început după ce mai mulţi vecini au auzit împuşcături la tine acasă, iar apoi ţi-ai părăsit locuinţa. Unde te afli, apare şi moartea. Când am aflat că cineva cu semnalmentele tale va sosi pe insula asta, mi-am luat oamenii cu mine să văd dacă scenariul se va repeta şi aici. Ce-am găsit mi-a depăşit aşteptările. Sincer, mă impresionezi !

— În regulă, sunt un criminal, n-am nimic în apărarea mea; dar cum mă deosebeşte asta de ceilalţi marinari ? Am acelaşi drept ca şi ei să mă pierd în larg.

— Uite cum stă treaba: există cazuri individuale care trebuie scoase în afara societăţii. Ori pe mare, ori în temniţă, e totuna pentru noi. Ce urâm noi cu adevărat sunt ăştia care fac legea după bunul lor plac, fiindcă intră peste domeniul nostru. Pentru aceştia avem pedepse speciale, înţelegi ?

— Îhî.

Vandek credea că ştie ce va urma: ştreangul.

— De exemplu, organizaţia asta Sepia, ei îşi fac proprile legi de ani buni. Iar noi stăm cu mâinile legate, fiindcă tot ce face Sepia e în umbră; mai băgam câte un muşchi de-al lor în temniţă când îl prindem în fapt, dar asta nu schimbă nimic cu adevărat. Să spunem însă că ar exista un fel de balanţă între fărădelegi; un nelegiuitor întors împotriva altor nelegiuitori, ba chiar unul foarte eficient. Dorinţa noastră e să pedepsim răul cel mai mare şi să facem scăpat răul mai mic. Iar răul cel mai mare e Sepia şi nu tu, Vandek.

— Altfel spus …

— Am venit să te escortăm înapoi în oraş. Nu vrem ca unul ca tine să-şi piardă viaţa prosteşte pe Mările Sudului.

Va urma.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!