Prima parte poate fi citită aici: Veneția Roșie (1/5).

2

Vandek descoperise că în lume există un rău aşa cum nu şi-ar fi putut imagina vreodată. Răpirea sufletelor — asta părea ceva scos de prin basme şi până la proba contrarie, poate chiar asta era, dar deocamdată era cea mai bună explicaţie pentru ce păţise Ilia.

Dacă îi fusese răpit cu adevărat spiritul, atunci nici un leac nu putea s-o mai pună pe picioare. Singura soluţie era să găsească acel cristal care conţinea duhul ei. Dar cum ar putea să-l identifice ? Iubirea ce i-o purtase i-ar fi putut servi drept călăuză ? Să existe vreo rezonanţă între suflete chiar dacă unul e închis într-un trup iar altul într-un obiect ? Nu simţise nici un fel de prezenţă dinăuntrul cristalului alb.

Era totuşi posibil să repui sufletul unei persoane în trup după ce scindarea avusese loc ? Nici filosofii n-ar fi putut răspunde.

Cu toate acestea, el descoperise prezenţa unui rău care era diferit de simplul fapt de-a omorî pe cineva, fiindcă atunci când ucizi un om, sufletul său este într-un fel eliberat chiar dacă e simultan anihilat. În schimb, să capturezi un spirit şi să-l ţi prizonier reprezintă puterea supremă pe care o fiinţă umană ar putea s-o aibă asupra alteia. Asta ridica statutul făptaşului de la simplu animal la cel de diavol.

Nu-şi imaginase niciodată că va lupta contra răului din lume. În meşteşugul său, nu îşi pusese niciodată întrebarea dacă armele lui ajung pe mâna unui om cinstit sau pe mâna unui criminal fără conştiinţă, aşa că moralitatea nu fusese o problemă pentru el, ci mai degrabă o piedică pe care încercase s-o depăşească.

Între timp îşi luase rolul de justiţiar, dar rămăsese conştient de limitele dreptăţii sale; de faptul că nu era motivat de un cod moral altruist ci de o motivaţie pur personală. Acum natura răului, ceva care până nu demult i se păruse vag, căpătase claritate.

Astfel de gânduri se îmbulzeau în mintea lui Vandek în timp ce acesta îşi urma paşii pe sub arcade gotice din centrul cărora curgeau stalactite suspendate. Era o zi frumoasă; cerul avea culoarea trandafirilor de altădată. Întreaga insulă părea modelată de mâini iscusite dintr-un singur bloc de piatră topită. Zidurile şi bolţile se uneau într-un întreg divizat doar de ape.

Prins în reflecţii, gândurile îl purtară spre corăbierii zburători. Îi văzuse cineva cu adevărat ? Existau oare ? Toate acele obiecte soseau pe insule urmând un şir lung de intermediari, dar cine se afla cu adevărat la capătul acelor lanţuri cu numeroase verigi ? Oamenii stelelor ? Părea o poveste frumoasă şi cu siguranţă îmbietoare.

Vandek ştia însă că pe glob se găseau civilizaţii ascunse în ceaţa depărtărilor, culturi separate nu doar de lanţuri muntoase, ci de întinderi uriaşe de poluare. Umanitatea era fragmentată şi doar cei mai curajoşi vedeau vreodată alte lumi decât cele în care se născuseră. Putea dovedi cineva că vizitatorii nu erau tot pământeni ?

O spărtură în nori lumină în auriu ferestrele turnurilor de filtrare, dând impresia a zeci de ochi ce se trezesc deodată. Priveliştea avea ceva ameninţător, întrucât construcţile dădeau impresia unor coarne răzbind către cer, iar ochii aceia numeroşi priveau spre insulele populate. Totul dură câteva clipe.

Era acesta un avertisment al cerului ?

*

Era ziua târgului pe apă; un prilej pentru comercianţi de-a se lăuda cu produsele lor cele mai de soi. Aceştia îşi aduceau plutele cu marfă, unindu-le apoi cu sfori groase într-un pod ce bloca canalul principal. În acea zi se foloseau doar rutele secundare de navigaţie.

Plutele nu se aflau toate exact la acelaşi nivel, ci variau uşor în funcţie de greutatea mărfii şi a oamenilor aflaţi pe ele. Dacă vreuna cobora prea mult, vizitatorii erau rugaţi să-şi rărească numărul până când totul se echilibra.

Vandek păşi pe insula plutitoare de lemn, făcându-şi loc prin mulţime. Tarabele aveau toate acoperişuri de vegetaţie uscată; o măsură împotriva efectelor nocive ale ploii. Privea vase de ceramică sau sticlă, îmbrăcăminte, covoare, piei tăbăcite, arme din diverse aliaje metalice, dispozitive cu arc şi angrenaje de roţi, bijuterii de argint sau cristal. Totul era scăldat în lumina trandafirie a zilei.

Nu pentru cumpărături venise el aici. Era la vânătoare. Ochii Sepiei se găseau undeva prin mulţime, protejând monopolul peste care-şi întindea tentaculele.

Căuta din priviri indivizi suspicioşi. Îşi găsi omul: o căpăţână rotundă şi cheală, nas ascuţit, gulerul lucios al unei pelerine de rechin. Trebuia să-i atragă atenţia şi să-l prindă într-un fel de ambuscadă. Dar unde ? Individul venea din direcţia străzilor aşa că Vandek nu se putea întoarce înapoi; ar fi însemnat tot una cu a se lăsa prins de bună voie.

Îşi analiză repede opţiunile. În urma lui erau străzile, în stângă şi dreapta apă, iar înaintea lui o insulă cu turn. Aceasta din urmă părea despărţită de întinderea de lemn doar printr-o porţiune îngustă pe care ar fi putut să o sară dacă ar fi avut suficient avânt şi forţă. Să-l ademenească pe asasin în interiorul acelei construcţii părea foarte riscant, dar rămânea cea mai bună opţiune.

Rămase pe loc până se asigură că e la rândul său observat, după care înaintă, întorcând din când în când capul în urma sa.

La un moment dat, mai mulţi oameni se îmbulziră contra direcţiei sale de mers, împingându-l înapoi. O plută se aglomerase, aşa că proprietarul rugase curioşii să se îndepărteze până aceasta se echilibra. Reuşi să se strecoare pe lângă ei, dar asta îi luă din avans.

Bărbatul în pelerină se apropia tot mai mult. În capăt, grupul de oameni era mai rar, aşa că Vandek îşi mări pasul, sărind peste bârnele de lemn până ajunse la marginea ultimei plute. Între aceasta şi insula cu turn se găsea un şanţ de apă foarte adânc.

Malul era uşor înălţat, aşa că fu nevoit să-şi folosească toată forţa pentru săritura decisivă. Se prinse cu mâinile şi se ridică deasupra. Auzi o armă descărcându-se în spatele său.

Înconjură turnul pe partea stângă, unde găsi intrarea – câteva trepte coborau până la o uşă de fier blocată cu lanţ şi lacăt. Trebuia să se grăbească sau risca să fie împuşcat în spate. Doar câteva rânduri de cartuşe fură necesare pentru a face lacătul să zboare împreună cu câteva verigi din lanţ.

Privit de jos, turnul părea conul uriaş al unui arbore conifer de dimensiuni colosale. De la această apropiere se putea observa că peretele circular nu era deloc neted, ci găurit ca o sită de către pori cu rol de inspiraţie şi expiraţie. Îi putea auzi respiraţia.

Vandek nu ştia multe despre modul de funcţionare al acestor construcţii, dar le cunoştea structura interioară din cărţi.

Înăuntru, o scară în spirală înconjura un ax central. Pereţii interiori erau de un alb şlefuit similar interiorului unei scoici, dar lumina slabă venită prin ferestre crea un joc de umbre şi pete roz. Urcând treptele, lui Vandek i se păru că se află înăuntrul unei cochilii uriaşe, doar simetria anorganică dând de gol originea artificială.

Turnurile, plămânii exteriori ai întregului oraş, reprezentau de departe cea mai avansată tehnologie locală. Doar cei instruiţi îndelung în şcoli puteau să înţeleagă cele mai generale principii de funţionare. Inginerii erau cei mai respectaţi oameni din comunitate, fiind situaţi deasupra doctorilor, căci dacă cei din urmă prelungeau cu câţiva ani viaţa oamenilor, primii o făceau posibilă.

Vandek nu văzuse niciunul construit în timpul vieţii sale. În realitate, inginerii erau nişte simpli administratori, întrucât originile turnurilor erau ascunse în ceaţa timpului.

Se opri undeva mai sus, încărcându-şi puşca. Paşii celuilalt nu se auzeau; fie nu se lăsase păcălit să-l urmeze înăuntru, fie era foarte silenţios — fie, realiză Vandek subit, chemase întăriri. Aceasta era o posibilitate pe care o ignorase. Totul părea o misiune sinucigaşă de la cap la coadă.

Aştepta în timp ce sudoarea i se prelingea de pe frunte. Prinse cu coada ochiului o umbră ce apăru mai jos pe zid; o mică impresie ce dispăru imediat. Ridică puşca şi coborî două trepte.

Bărbatul în pelerină era acolo, cu două pistoale lunguieţe aţintite în faţă. ,,O fi la fel de priceput cu ambele mâini ?” îşi zise justiţiarul în sinea sa. Un rânjet apăru pe faţa pistolarului, îngust la marginile buzelor de parcă ar fi fost tăiat cu un cuţit. Se ştia în avantaj, dar Vandek nu era nici el lipsit de orice as în mânecă.

Aruncă o săgeată în genunchiul inamicului, care căzu din picioare gemând, dar nu fără a trage un foc cu pistolul drept. Din cauza lipsei de concentrare şi a poziţiei incomode, cartuşul îşi ratase ţinta. Vandek îi împuşcă mâna stângă, zburând pistolul împreună cu degetele care-l ţineau înainte ca asasinul să poată să apese trăgaciul. O a doua săgetă străpunse mâna dreaptă.

Pistolarul se găsea acum îngenunchiat, cu ambele mâini sângerând asemenea unui caz extrem de stigmată. Vandek îl privea de sus cu ţeava aruncătorului direcţionată spre capul lipsit de păr. Nu-şi dădea sema dacă celălalt era resemnat în faţa morţii sau făcuse pe el de frică, dar în orice caz, nu îi servea cu nimic să-l ucidă pe loc.

— Ce ştii despre cristalele cu suflet ? sosi întrebarea ca venită din cer. Nu-şi permitea să irosească timpul pe introduceri sau altele asemenea.

— Absolut nimic. Sunt un simplu asasin, îi răspunse acesta cu o voce întretăiată.

— Mai gândeşte-te odată !

Nici nu-şi începuse bine interogatoriul, că Vandek văzu o mică lumină prin fereastra de la acel nivel. Era prea concentrată într-un singur punct ca să vină de la un lampion. Se dădu instinctiv la perete. Pistolarul se ridică imediat, crezând că-i venise şansa de scăpare.

Sângele ţâşni, stropind treptele şi faţa lui Vandek. Cadavrul zăcea pe scari, tăiat oblic cu o lamă foarte ascuţită. Doar că nu văzuse nici o lamă… Fereastra era făcută cioburi.

Vandek ştia că ar fi avut parte de aceaşi soartă odată cu primul pas făcut în faţă. Cineva îl pândea de afară, cocoţat pe o clădire mai înaltă, înarmat cu ceva care-i era complet străin. Putea să aştepte mult şi bine lipit de zidul rece, sperând că acel ţintaş se va plictisi, dar cu cât trăgea de timp, cu atât creşteau şansele ca alţi asasini să pătrundă după el în turn.

Scoase puşca şi îşi strecură paltonul de pe umeri în jos, având grijă să nu facă mişcări bruşte. Rupse harnaşamentul de pe interior şi-l introduse într-un buzunar al pantalonilor, după care aruncă haina în faţa ferestrei lipsă. O linie roşie o secţionă în două bucăţi mari. Vandek alergă pe trepte în sus, având grijă să nu intre în raza de acţiune a luminii.

Era protejat de axul central al spiralei. Spera că acea lamă subţire imaterială nu poate trece şi prin piatră. Desigur, ţintaşul putea decide oricând să-şi părăsească poziţia şi să vină după el, iar atunci totul s-ar fi terminat. Aşeză puşca scurtă pe înălţimea piciorului şi legă harnaşamentul în jurul ei ca o curea.

În faţa lui se găsea o altă fereastră, adâncită în zidul circular. Sparse geamul cu pumnul stâng — mânuşa aruncătorului de săgeţi, deşi subţire, era făcută din aliaj dur. Smulse cioburile şi le aruncă în jos pe trepte.

Pătrunse prin spaţiul strâmt şi scoase capul afară. Îşi dădu seama că din acea poziţie n-ar fi reuşit să se arunce suficient de departe ca să atingă apa, ci s-ar fi lovit de malul îngust al insuliţei.

Spre Sud, adică în direcţia opusă târgului plutitor, se vedeau alte insuliţe cu turnurile lor de filtrare. La baza uneia dintre ele erau legate mai multe bărci acoperite cu prelate din piele tăbăcită. Nu se vedea nimeni prin preajma lor.

Pipăi suprafaţa poroasă a zidului exterior. Găurile erau suficient de mari încât să-şi poată înfige degetele în ele. Cele de expiraţie îl împingeau în afară, dar cele de inspiraţie ofereau suficientă sucţiune ca să-l poată ţine lipit ca o muscă de perete, aşa că le alese pe cele din urmă. Ieşi complet în afară, proptindu-se cu picioarele. Închise ochii, îşi luă inima în dinţi şi se desprinse, aruncându-se cu toată forţa cât mai în spate.

Simţi ca şi cum ar fi izbit ceva solid, dar apoi tensiunea de suprafaţă se sparse şi începu să se scufunde. Deschise ochii şi înotă în sus, prin lichid trandafiriu, spre cer trandafiriu. Nu lovise malul. Îşi îndreptă privirea spre direcţia grupului de bărci abandonate.

Dacă ar fi privit în jos o singură dată, ar fi văzut uriaşele prelungiri subacvatice ale turnurilor, precum nişte mangrove artificiale printre care înotau bancuri de peşti albaştrii şi argintii. Un volum impresionant de apă potabilă pleca prin acele rădăcini spre bazinele de alimentare ale oraşului.

Vandek se agăţă de corpul de lemn al unei bărci şi desfăcu şnurul ce ţinea prelata, suficient cât să se strecoare înăuntru. Rămase culcat pe spate, simţindu-se împuns de obiecte ceramice. Era prea extenuat şi prea tensionat ca să-i mai pese.

Cu ochii deschişi în întuneric, îi trecu prin minte că ţintaşul se putea găsi acum în turn, privind de la fereastră; raza sa de lumină îndreptată în direcţia bărcilor ce aşteptau precum nişte peşti cu burţile moi gata să fie despicate. Scoase mai multe castroane şi farfurii de sub el şi le aşeză deasupra pe post de scuturi. Era o măsură de protecţie lamentabilă, dar îl făcea să se simţă ceva mai puţin vulnerabil, deşi nu cu mult.

Închise ochii.

*

Fu trezit de zgomotul unor mâini ce dezlegau şnurul de la prelată. Scoase o săgeată şi o îndreptă în sus. Era proprietarul bărcii care se sperie descoperind un străin ascuns printre străchini. Vandek îl apucă de guler şi-l trase în jos, ţinându-i vârful săgeţii la câţiva milimetri de beregată. Îi ordonă să-l ducă acasă.

Ajuns la mal, descoperi că nu avea cu ce să-şi plătească călătoria întrucât toate monezile îi căzuseră din buzunare când se aruncase de la înălţime. Barcagiul se îndepărtă fără a se uita înapoi sau a-şi cere plata. Urma probabil să-l reclame legiuitorilor.

Tocmai ce ameninţase un comerciant cinstit, iar acum câteva zile deschisese focul pe o alee; fapte la care se adăuga o istorie de răfuieli purtate la beţie… Dacă n-avea să-şi piardă viaţa cât de curând, probabil avea să fie închis în vreo temniţă.

Se îndreptă spre casă, când îşi dădu seama cât de bătător la ochi arăta cu arma legată de picior. Făcuse un nod al naibii de bun dacă rezistase la căderea din turn. Băgă puşca pe sub pulovăr, ţinând-o cu o mână lipită de piept.

Lungi drumul, trecând de pe o uliţă îngustă pe alta, tot timpul atent să nu fie văzut. Miros de mâncare, uşi de lemn, case de piatră înghesuite una în alta. Totul în nuanţe de stacojiu.

Era aproape de casă, când avu o presimţire: cineva putea să-l aştepte acolo. Noaptea devenise paranoic, tresărind la orice sunet, aşteptându-se ca cineva să dea buzna peste el şi să-l ucidă în pat.

Se ghemui după o grămadă de butuci aflată la capătul unui rând de case de unde putea privi locuinţa sa. Cineva stătea de pază la uşă într-o poziţie rigidă. Era slab dar avea o privire de o răceală aproape fioroasă. ,,Cu siguranţă, e cineva şi înăuntru.” Introduse două cartuşe pe ţeava dublă.

Bănuiala sa era adevărată. În mijlocul camerei îl aştepta ţintaşul de mai devreme, chircit pe podea, arma de forma unui paralelipiped lung apăsându-i pe umăr. Aceasta avea mai mult de un metru lungime, dar era făcută din materiale foarte uşoare. În centru stătea aprins un punct roşu; carcasa era neagră şi lucioasă.

Asasinul urcase scara în spirală a turnului pentru a găsi cadavrul unui om de-al lor, tăiat pe spate de propria sa rază ucigaşă. Nimerise, dar nu pe cine trebuia. Observă că mortul nu mai avea degete la mâna stângă şi o săgeată de cupru era înfiptă în palma dreaptă. Lângă cadavru se găseau două bucăţi dintr-o haină de piele şi două cartuşe golite de miez .

Greşise cumplit, dar mai avea timp să se revanşeze. Coborî în târg şi scrută întreaga zonă din priviri, dar aşa cum era de aşteptat, cel căutat nu era de găsit. Curioşii se dădeau o parte din calea lui, dezechilibrând plutele. Găsi un alt membru al grupării şi-l făcu acolitul său.

Îşi începură investigaţile prin cârciumi, sperând să afle ceva despre individ. Semnalmentele —palton ponosit, puşcă şi aruncător de săgeţi — se potriveau cu cele ale unui scandalagiu cunoscut pentru ura pe care o purta Sepiei. Avură norocul să-i afle adresa şi se îndreptară chiar în acel loc, iar cum nu-l găsiră, se puseră pe aşteptat.

Acum ţintaşul anticipa un fel semnal din partea omului de la uşă. Arma sa putea fi folosită doar de câteva ori; odată ce bateria avea să se consume, aceasta devenea o cutie inutilă întrucât nu exista nici o sursă de alimentare. Continuă să aştepte cu genuchiul stâng în podea şi paralelipipedul pe umărul drept.

Un ţipăt sugrumat de durere se auzi de-afară, urmat de zgomotul unei puşti şi al unei ferestre ce se făcu ţăndări. Cioburile zburară înăuntru. Ţintaşul îşi îndreptă arma în direcţia ferestrei sparte, raza sa subţire de lumină roşie străbătând spaţiul gol.

Vandek intră în forţă, trântind uşa cu piciorul de perete. Ţinti paralelipipedul negru de pe umărul asasinului înainte ca acesta să aibă timp să-l îndrepte în direcţia sa. Arma căzu pe covor iar o bucată mare din carcasa lucioasă se desprinse. Mai multe împuşcături o aruncără de-a lungul podelei până într-un colţ al camerei.

— Mişto jucărie, îi zise Vandek.

Păreau vorbe spuse la batjocură, dar era defapt o admiraţie sinceră venită din partea unui făuritor de arme. Asasinul avea o privire pierdută şi nu se ridică în picioare. Părea mai degrabă să regrete distrugerea obiectului decât să se teamă pentru viaţa lui.

— Cum se numeşte ?

— Laser.

— De-a corăbierilor, pun pariu. Era singura pe care o aveai ?

— Era singura pe care o avea întreaga organizaţie. A fost o onoare pentru mine când mi s-a dat prilejul s-o folosesc. M-am antrenat mult pentru asta.

— Prima ieşire pe teren, bănuiesc ?

— Da, un eşec.

— Eu unul mă simt onorat. O chestie tare frumoasă.

Asasinul nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani şi vocea lui suna ca a unui copil care-şi dezamăgise părinţii fiindcă pierduse un cadou scump.

Vandek îl legă cu sfori de un scaun şi îi puse o cârpă murdară în gură. Aşeză cadavrul celuilalt lângă el pentru a spori efectul psihologic. Cel din urmă avea o săgeată înfiptă în creştetul capului. Justiţiarul îl omorâse şi apoi trăsese în fereastră pentru a-i distrage atenţia celui din casă.

Uşa era acum închisă cu drugi de fier, iar în dreptul ferestrei sparte era tras un dulap pe care Vandek îl împinse acolo cu spatele. Deschise sertarul aflat pe perete şi scoase ceva ce semăna cu o gânganie albă, după care o puse pe o măsuţă în faţa prizonierului.

— Spune-mi tot ce ştii despre asta !

— Cristal cu suflet.

Colecţionarul avusese dreptate. Din păcate, asasinul nu-i putu oferi niciun răspuns despre cum putea fi inversat efectul, îi confirmă în schimb că şi superiorii lui credeau în povestea cu răpirea sufletelor.

— Deci nu e doar un mit inventat pentru a le vinde unei clientele de psihopaţi ?

— Nu, adică nici noi nu ştim cum funcţionează mare parte dintre obiectele cu care facem comerţ. Avem oameni învăţaţi care ne oferă explicaţile lor. Noi le luăm răspunsurile drept bune.

— Nu puteţi obţine aceste informaţii direct de la corăbieri ?

— Foarte puţini sunt cei care i-au văzut.

Dacă asasinul nu avea prea multe reţineri în a explica lucrurile cele mai generale despre organizaţia sa, atunci când venea vorba despre persoane, locaţii de întâlnire, adrese etc., nu se mai arăta deloc atât de deschis. Vandek fu nevoit să-i trimită câte o săgeată în picioare sau în braţe de fiecare dată când refuza cu înverşunare să răspundă. Dispreţuia ce făcea, dar simţea că nu mai poate da înapoi. Uitase că legiuitorii ar putea să apară în orice clipă.

Obţinu o listă cu nume, iar unul dintre ele îi era cunoscut. Acest lucru îl şocă iniţial, dar la o analiză ulterioară nu i se mai păru deloc surprinzător.

Tânărul sângerase mult şi până la urmă se văzu nevoit să-l ucidă pentru a-i curma suferinţa. Îl înfăşură într-un covor pe care-l strânse cu o sfoară groasă. Făcu acelaşi lucru şi cu celălalt cadavru. Afară ploua şi era o noapte adâncă.

Cără morţii rând pe rând, purtându-i pe spate. Lampioanele albe erau aprinse prin tot oraşul iar de-a lungul străzii principale coborau spre canal în două rânduri simetrice, ca nişte şiraguri de mărgele. Vandek le evită, alegând doar străduţele întunecate. Înăuntrul locuinţelor nu se mai vedea nici o sursă de lumină şi nici nu se mai simţea mirosul de mâncare proaspătă.

Lăsă ultimul cadavru să se scufunde în apa unui canal îngust. Părea o păstaie uriaşă înghiţită de substanţa neagră din care e făcută însăşi moartea. Gestul i se păru diabolic, dar nu avu ezitări.

— Ilia, tu ce ai crede dacă m-ai vedea acum ? Ai crede că sufletul meu mai poate fi salvat ? În tot acest timp am încercat să-l salvez pe al tău, dar la al meu nu m-am gândit.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!