Construită cu perversitate, pirateria e refuzul celuilalt. E hăul de apă în care se pierde identitatea. În aparenţă, pirateria asigura prezența diriguitoare. E prezența duşmanului, ah dușmanul exemplar! Prezența malefică. Ea nu anunţă noile războaie semantice ascunse în inima conflictelor locale. Care va fi imperiul oceanic? Nu care va fi ci cum va funcţiona imperiul oceanic e important de ştiut. Aflându-ne în zona predicţiei sau a profeţiei, ne putem înşela asupra termenilor, cum ne mai putem înşela!

            – Dar nu o fac oare spionii atunci când duc spre eşafod femeile slute? Şi apoi, nedesăvârşirea nu e tocmai superbia gândirii? strigă comis-voiajorul caşaloţilor.

            Cum coborî spre arenă, foca de sticlă din largul nordicelor se scufundă în valuri, cât pe-aici să cadă-ntre bănci, semn că nedesăvârşirea dădea târcoale circului acvatic. Săriră însă nişte golani acvatici să o sprijine. Să o ajute, dragii de ei. Să o mângâie pe țâțe. Să-i pipăie pitulicea cea pufoasă şi zemoasă, neruşinaţii!! Golani acvatici, ce să le faci?! Plini de zdrăngănele, lanţuri, cercei de argint, cizme cu pinteni de oţel. Fuseseră digitalizați într-o ambuscadă organizată de poliţia secretă. Fuseseră cu toţii harponați. Ştiau ei multe despre norii trandafirii. Nu-i mai ducea nimeni cu zăhărelul, nu-i mai păcălea nimeni. Încercară s-o convingă pe foca de sticlă din largul nordicelor să vină cu ei. S-o șteargă-n lumea mare. Să se destrăbăleze în Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga şi războinicul Melisador.

            –  Gagico, unde te duci?! Ia seama!

            –  Chiar ai de gând să crezi toate balivernele astea despre vampiri…

            – … demonul apelor…

             – … piraţi…

            –  gramatici perverse…

            –  structuri narative nebuneee…

            – … şi câmpuri informaţionale?!

            –  Trebuie să fie o treabă murdară la mijloc! Şi-au băgat nasul amiralii!

            –  …și contraamiralii…

            –  Şi serviciile secrete ale nordicelor!

            –  E-o operaţiune de mare anvergură! Hai s-o tulim până nu se nasoleşte chestia! Până nu pun înfăţişările astea demonice al apelor laba pe noi, să ne facă de petrecanie, să ne schimbe dintr-o ficţiune într-alta!

            –  Nu te mai codi! Crede-ne pe cuvânt!

            –  Ne ușchim în doi timpi şi trei mişcări! E uşor de tot! Hai, ce mai aştepţi?

            –  Vrei să te digitalizeze, să te înregistreze, să te marcheze cu carbon radioactiv?!

            –  Avem experienţă! Şi încă ce experiență!

            –  Pe vremuri ne-au păcălit că o să fim liberi!

            –  Că o să avem parte de nemurire!

            –  Că o să avem un loc în planul ascuns al lumii!

            –  Ne-am ales c-un glonţ…

            – … drept în cap!

            –  Habar n-ai, gagico! Sunt adevăraţi profesionişti! Nici nu ştii că trec pe lângă tine în fiecare zi prin docuri. Nici nu-ţi închipui! Îi vezi cetăţeni respectabili! Doamne, gagico, pe ce lume ai trăit?!

            –  Când profesioniştii primesc mesajul…

            – … coboară-n adâncuri şi-şi scot arsenalul!

            –  Sunt lunetişti de mâna-ntâia!

            –  Pe alese! Îţi împuşcă un preşedinte sau o gaşcă de golani! Ca exemplu!

            –  Am păţit-o şi noi, gagico! Hai s-o ştergem cât mai avem vreme. Lasă-i pe tâmpiţii ăştia, naivi, carne de tun! Ce-şi imaginează ei?! Că cei vii or să-i primească cu braţele deschise, c-o să-i pupe pe botic?!

            –  Se-nșealăăă!

            –  Hai! O să ne pilim ca lumea cu multă şampanie adusă din Bankusai!

            –  Tragem un tabacioc!

            –  Prizăm niţică heroina!

            –  Karaokeeeeee! Marfă!

            –  Ce rost are să te prinzi în jocul ăsta prostesc?!

            –  Nu vezi că totu-i o straşnică abureală?! Dac-ar fi fost să fie demonul apelor era mişto de tot, pe bune! Era ca lumeaaaaa!

            –  Ne-am fi distrat un pic! Miroase a altceva, gagico!

            N-au apucat golanii acvatici să mai scoată o vorbă. S-a luat de ei un matroz răsărit ca din pământ. Avea un nas borcănat, matrozul. Obrajii îi erau trandafirii, trandafirii. Purta șalvari portocalii. Avea beretă de mătase galbenă. Puțea cumplit a catran. Faţa-i era parcă de sidef. Matrozul făcu o tumbă prin aer. Desenă un galion prin văzduh. Galionul prinse viaţă sub presiunea norilor trandafirii. Tunurile de la babord bubuiră asurzitor. Abu Kadâr își zăngăni sabia, vai și-amar de pielicica noastră! Matrozul căzu intre golani. Îşi scoase bereta cu panglici tricolore. Le strigă golanilor acvatici pe-un ton ameninţător:

            – Parşivilor! Marş la locul vostru! O să vă înrolez în forţele navaleeeeeee imperialeeee, îndată! O să vă arunc în încleştări sângeroase şi pline de tragic! O să vă rup gâtul! Şi nu mai mestecaţi gumă! Şi nu mai scuipaţi pe jos tabacioc! Nătărăilor! De-abia au maturat arena valurile înspumateeeee!

            Asta e. Uite-așa ne prostim de numa’, numa’ prin valurile circului acvatic din Marsila Mole, noi, tot felul de arătări ficționale.

Tăind valurile, maiestuos, m-am gândit cu drag la personajele mele acvatice, fabuloase și drăcoase, îngerești, vai, cât de îngerești pe care le însuflețeam de ani și ani în mintea mea,  pitoșkinii, terenții, moreaugarinii, bobolinele, esmeraldele și bambolerele, mofluzii, borcănații, guralivii, pricolici, demoni, îngerii de sticlă, gunoierii din Kantao, cavalerii din Sorbona, muncitorii revoluționari din Dresda, margaretele și concubinele din Milano, filozofii și nebunaticii zglobii din Detroit, ivanovii, baronii din nord, învățații din Marsila Mole, din nou moreaugarinii, secretoșii lumilor, din nou pitoșkinii, din nou rudolfii și pampolerele din Madrid, frizerii, benzinarii, actorii de la holiud, marabellele, bărzoii, cașaloții reformați din Jahamadar, drahmanii și mazetele din Karaki, sirenele și pisicile de mare din Phoenix.

Mi-au însoțit întreaga copilărie. Dresorul de foci de la circul acvatic din Marsila Mole, Moș Crăciun, Margareta de la casa de bilete de la cinema, cavaleriștii de la regimentul de roșiori, fanfara municipală, Carmil, șeful de gară, frizeria, arsenalul, acvariul, farul genovez adus de la Sulina, tramvaiul galben, aeroplanul sosit din Milano.

             – Lipsirea de mari forţe navale aflate în încleştări sângeroase şi pline de tragic şi grandoare anunţă un construct imperial. Diferenţa este pregătită. Scafandrii imperialelor îşi înmoaie harponul în sângele barbarilor. Dar barbarii nu sunt oare fiinţe fermecătoare în volutele planului ascuns al lumii? Nu se dezgolesc prin ploaia venită de dincolo de orizontul vizibil plămădind noi zei? Nu sunt barbarii cei care desluşesc mai bine adevărul norilor trandafirii decât savanţii desueţi care nu văd metafizica în superbia ei ci doar îngrămădirea nevolnică a unor picături de apă? se întrebă cu voce tare Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor care, de fapt, părea să fie o cometă sclipicioasă.

            – Artele navigaţiei se desfăşoară pline de perversitate. Imperiul oceanic se întinde etern, jinduind după starea sa imaginară. Imperiul oceanic pare a fi sensul ultim, ultimă instrucţiune a registrului de navigaţie. Imperiul oceanic e sfârşitul democraţiei. Ea sucombă, se sufocă sub elanul popoarelor acvatice al căror metabolism trebuie să funcţioneze continuu îngurgitând falşii eroi. Falşii eroi sunt construiţi cu abilitate sau din greşeală, dintr-o foarte mare greșeală! explică o anemonă trandafirie rotindu-se, ghiduşa, printre bărcile proaspăt călăfătuite şi trimiţând bezele fabuloaselor care o priveau de-a dreptul chiorâş și care i-ar fi tras două peste cap.

            – Exerciţiul lor stă fie sub semnul conspiraţiei, fie sub semnul rebeliunii, insurgența nefiind invocată. Starea de insurgență, aducătoare de sens, este înlocuită în epoca noastră  cu starea de beligeranță continuă. Vor fi avut loc toate războaiele semantice posibile. Au fost scufundate corăbiile, au fost pierdute comorile, cetăţile mândre s-au prăbuşit una câte una în valurile înspumate. Celălalt ar putea fi eternul duşman în timp ce marile armade se preschimbă în gărzi imperiale specializate şi înarmate până-n dinţi. Ele sunt aduse în arena circului acvatic să restabilească ordinea prin edict imperial şi prin manipulări. Ele sunt trimise, mesianic, în arena lumii, să aducă fie pacea, fie sabia popoarelor acvatice care se vânzolesc în vecinătatea oraşelor rotitoare aflate în inima sudicelor, zise un şarpe oceanic inelându-se printre valurile înspumate.

            Plăcut înfiorată, foca de sticlă din largul nordicelor se grăbi spre arenă. I se zbătea inimioara, ochii îi alergau jucăuşi încoace şi-n colo. Îşi săltă corporalitatea aparenă peste parapetul îmbrăcat în catifea trandafirie şi se pregăti să înfrunte arătările diavoleşti. I se zăriră pulpele sidefii. Rochița-i se roti prin aerul încins și zăpăcitor. Pitulicea-i pufoasă, zemoasă şi trandafirie căscă gura la lumea aceea bizară şi gălăgioasă.

Hop. Hopa. Hopaaaa!

Foca de sticlă din largul nordicelor făcu vreo doi, trei paşi de vals şi se trezi drept în mijlocul arenei, scăldată în conurile de lumină ale reflectoarelor trandafirii, portocalii, indigo, măslinii. Îmbujorată toată. Parcă n-ar fi ieşit din corabia naufragiată. Parcă nu ar fi zăcut atâta amar de vreme scufundată la mare adâncime în oceanul virtual. Doamne! Parcă nu mai avea aer. Îi tremurau genunchii de-atâta emoţie. I se zbătea o pleoapă. Îi țiuia urechiuşa stângă, îi vibra tare, tare de tot matricea informaţională.

            Lumina descrescu. Se-auzi un răpăit de tobe. Cupola circului acvatic se umflă, panglici de mătase şerpuiră prin văzduhul trandafiriu. Începu să ningă cu bănuţi de-argint uşori ca fulgul. Plouă cu brotăcei. Un vulcan marin se ridică din talașul umed, crateru-i uriaş bolborosi. O grămadă de bolovani încinşi fură azvârliţi prin aer îngrozind bietele fiinţe fabuloase. Arena se cutremură. Începu să curgă lavă. O mare de alge inundă întreg circul acvatic din Marsila Mole. Izbucniră focuri de artificii. Norii trandafirii se preschimbară în albatroşi, în fregate argintii şi în rândunele albe ca zăpada. Foca de sticlă din largul nordicelor bătu amuzată din aripioare, vai ce se mai amuza. Scântei trandafirii îi căzură pe rochie sfârâind. Urmă o clipă de tăcere. Cât o eternitate văluritoare.

            Şi-apoi, din lava incandescentă se întrupară nişte monştrii marini. Aveau nişte scăfârlii ţuguiate. Aveau câte zece tentacule lipicioase. Chicoteau. Săreau într-un picior. Cârâind şi croncănind. Lătrând. Vulcanul dispăru. Arătările îşi desfăcură pieptul şi scoaseră dinăuntru nişte trompete argintii. Se strânseră la un loc formând o piramidă şi suflară cu putere în trompete. Piramida se metamorfoză într-o corabie maiestuoasă. Foca de sticlă din largul nordicelor o privi plină de emoţie. Una dintre arătări se rostogoli înspre ea şi, făcând o piruetă ameţitoare, se transformă într-un trandafir. Într-un buchet uriaș de trandafiri. O voce o îmbie pe foca de sticlă din largul nordicelor să culeagă o floare. Foca de sticlă din largul nordicelor rupse o floare. Se-auzi un pocnet asurzitor şi trandafirul şi arătările dispărură.

            Norii trandafirii explodară risipindu-se în jerbe multicolore.

Talașul arenei se învolbură, preschimbându-se într-o armadă lucitoare, ce armada semeață. Valurile înspumate năvăliră de nicăieri pleznind bărcile proaspăt călăfătuite.

            Apăru o procesiune. Cortegiu tăcut. O mulţime de matrozi născuţi din aşchiile aurii de lemn ale bărcilor se înghesuiau unii într-alţii. Unii plângeau. Alţii îşi smulgeau părul din cap, se dădeau de ceasul morții. Alţii ameninţau în stânga şi-n dreapta cu puşcoace pline ochi cu plumbi grei, trandafirii. Stindarde navale fluturau fantomatic. Din marele nimic ţâşni un distrugător înarmat până-n dinţi. Îl duceau pe umeri o mie de matrozi voinici care cântau de mama focului. Prin văzduh plutiră albatroşi trandafirii de mucava purtând în cioc ramuri de măslin trandafiriu. În jurul cortegiului alergau nişte sirene dezgolite care purtau talere în care ardeau lumânări de răşină. Răşină era, cum altfel, trandafirieeee!

Foca de sticlă din largul nordicelor se întristă. Oare ce înţelesuri aveau toate acele înfăţişări? Ce trebuia ea să înţeleagă?! Cine-i trimitea acele mesaje?! Era cumva un celălalt neştiut, un invers informațional care le transmitea un mesaj cifrat?

            –  Celălalt este diabolizat, nu-i aşa? El va fi nu ars pe rug sau ucis în bătălie ci va fi pulverizat semantic în încâlcite procese pierdute în noianul ştirilor ameţitoare fie anulat prin acte diplomatice de miniştrii de externe ai orientalelor şi occidentalelor, îşi dădu cu părerea comis-voiajorul caşaloţilor.

            –  Artele navigaţiei se nutresc din aceleaşi fundamente autoritare ale registrului de navigaţie, în mod evident. Ele metabolizează bibliografia. Ele controlează centrul şi periferia dând viață fantasmelor care cutreieră prin minţile naivilor sau îndrăgostiţilor şi care rătăcesc navigatorii pe marea înspumată. Noul imperiu oceanic nu este din acest punct de vedere un pas înainte, fără doar și poate. Structurile narative şi descriptive intră într-o eră plină de convulsii care nu anunţă o renaştere ci o decădere în celălalt. Nu ţărmul este căutat prin ceţurile mării ci sinele, spuse plin de hotărâre un coral desprins de familia lui de furia valurilor înspumate.

            –  Este în fapt, toată această epocă  oceanică, o utopică de rangul I sau, mai mult, o imposibilitate strategică, un finit al exerciţiului de putere. Vorbind despre aceasta, nu vom şti niciodată dacă deciziile noastre au fost corecte sau nu, am adăugat eu plin de aplomb.

            –  Nu vom şti niciodată dacă structurile narative şi descriptive pe care le folosim sunt posibile potrivit noilor instrucţiuni ale atotcuprinzătorului sau au fost alterate de ploaia informațională venită de dincolo de orizontul vizibil, zise o pisică de mare trandafirie.

            Mareea trandafirilor, extazul popoarelor acvatice, dimineaţa vâslaşilor, diamantele de lumină veche sunt construcţii imaginare sau urma lăsată de structurile turbulente specifice complexităţilor acvatice?

Naufragiile, procesiunile, serbările, focurile de pe mare, monştrii marini, hula, tangajul şi fiinţele fabuloase nu sunt oare născociri ale moreaugarinilor secretului? Nu construiesc ei oare o altă realitate tocmai pentru a o stăpâni mai bine pe cea pe care o bănuiesc a nu fi aievea deşi le este dată spre folosinţă încă de când au deschis ochii pentru prima oară? Nu sunt cumva hărţile maritime, obiecte cosmice manipulate de noi, moreaugarinii secretului, fără vrerea noastră, noi nefiind fiinţe şi nici măcar un invers informaţional al acestora? Vom descoperi oare că, de fapt, complexităţile acvatice sunt expresia dinamicii furtunilor oceanice care guvernează artele navigaţiei?

            –  Trăim într-o superbie a îndoielii! Marile antene din Quadaoda s-au topit iar fuzeele pregătite de lansare în Qualimbo şi-au ratat ţintele plecând aiurea prin cosmos. Căpitanul Compramadores s-a spânzurat de ruşine iar soldaţii lui s-au împrăştiat în cele patru vânturi de zăpadă hoinărind prin lumile acvatice şi sublunare în căutarea fulgilor de nea din castelul îngheţat al norilor de zăpadă despre care se spunea că ar fi preotesele lui Mataloman, profetul din Gamboa şi că ar fi ştiut desfăşurările secrete ale schimbării istoriilor! strigă un vierme de mare înmărmurindu-i pe toți.

            În bărcile proaspăt călăfătuite, fiinţele fabuloase şi ele, inmărmuriră, uite-așa. Nu era de joacă, zău că nu era de joacă. O băgaseră pe mânecă. Cine era oare misteriosul celălalt, ziceți și voi oameni buni?!        

Oare cine era el, oare cine?! Din văzduhul trandafiriu se născură şapte monştrii marini care cărau în cârcă câte o unitate computerizată. Se apropiară de etrava distrugătorului şi înșurubară câte-o fișă metalică în locaşuri parcă pregătite dinainte pentru asta. Foca de sticlă din largul nordicelor săltă de pe un picior pe altul nerăbdătoare. Cei şapte se îndepărtară de bărcile proaspăt călăfătuite şi începură să lucreze pe tastaturile pe care le aveau fixate pe platoşa solzoasă. Circul acvatic se zgudui. Fu învăluit de mii de cercuri luminoase. Se-auzi zumzetul unor fire de telegraf. Apoi zgomotul unui tren. Apoi bâzâitul unui fax şi şuieratul unor proiectile imaginare. Şi vuietul unor rachete. Urmă o explozie de lumină, jerbe de foc, o ploaie de petale de staniol, trandafirii, trandafirii. Şi totul dispăru ca prin farmec. De parcă nici n-ar fi fost, doar un vis, ceva, o părere.

            –  Huoooo! strigă contele bureţilor de mare pierzându-şi răbdarea.

            – Hai, domnule nu ne mai aburiţi! Ne-am prins! răcni comis-voiajorul caşaloţilor smulgându-şi din nas un vierme trandafiriu. Adică e vorba de câmpul informațional remanent al unui vârtej electromagnetic! Unul din alea din care au ieşit norii trandafirii şi ploaia asta nebună sosită chiar acum de dincolo de orizontul vizibil şi care o să ne facă de petrecanie în cele din urmăăăăă! Ce să mai vorbim!

            – Cred şi eu! se strâmbă guvernatorul aricilor de mare. Adică nu ştiu care forţă acvatică extrem de periculoasă din universul plin de universuri lucrează cu matricele noastre informaționaleeeee!

            –  Chiar şi când crăpam! Ha, ha, ha! râse pisica de mare din inima sudicelor.

            –  Când suntem morți-copți! se prosti piatra de mare din largul occidentalelor.

            –  Astea-s baliverne, domnule! zise oţărât dragonul mărilor liliachii frecându-şi fruntea însângerată. Numai bune de adormit copii! Noi să ne ducem acasă, pierdut vremea, zău că nu mint! Hai, hai, ce mai stai!

            –  Totuşi care oare se joacă aşa, de nebun, cu răbdarea noastră?! întrebă pisica de mare din inima sudicelor. N-ar trebui să aflăm?!

            –  Oricine-ar fi, e un nesimţit, un măgar şi-un nepoliticos! zise păianjenul oceanului bosumflat, pe deplin bosumflat. Putea măcar să se prezinte. Putea să vină frumos în arenă şi să zică, măi, oameni buni, băă, fiinţe fabuloaselor, doamnelor şi domnilor, eu sunt cutare şi-am de gând să fac cutare chestie!

            –  O să vină până la urmă, nu vă pierdeţi răbdarea! țipă ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică râcâindu-şi rana de la gât. După toată tevatura asta o să vină el, nu vă faceţi griji, nu vă bateți capul! Simt prin toţi porii! Are ceva de gând!

            –  Să se grăbească, pramatia de demon al apelor! se burzului melcul cu cochilie de lumină veche. N-am un sfanţ în buzunar! Şi azi era sărbătoare! În astfel de ocazii lumea-i miloasă! Se câştigă bine din cerşit! Aş fi putut să mă îmbogăţesc! Ieşisem la soare într-un canal din apropierea catedralei sudicelooooor!

            –  Tacă-ţi fleanca, golanule! îl luă la rost pisica de mare din inima sudicelor. Nu ţi-e ruşine?! Suntem într-o aşa situaţie dificilă şi ţi-e gândul la prostii?!

            –  Situaţia nu e chiar atât de dificilă dacă stăm şi ne gândim că-i totuşi vorba de un caz de trăire paradoxală! zise contele bureţilor de mare masându-şi gâtul în locul în care-şi înfipse colţii vampirul lacurilor care se roteau în inima nordicelor la trecerea dintre ani, îndată după noaptea de crăciun.

            – Aiurea! Totul e o tâmpenie! O bazaconie! urlă scoica de aur. Zi şi tu, dragă văluritule, dacă n-am dreptate!

            –  Sigur că ai, dragă! îi răspunse murena indigo, maliţioasa şi ţâfnoasa. Stăm ca nişte proşti în bărcile astea proaspăt călăfătuite şi căscăm gura la tot felul de baliverne! Şi ne lăsăm duşi de nas, haida de!

            –  Linișteeee! Linișteeeee! Linișteee! țipă delfinul cicălitor.

            Dar cum să tacă aşa, dintr-o dată, atâta amar de mulţime? Atâtea şi atâtea sute de fiinţe fabuloase proaspăt ieşite din adâncurile oceanului virtual. Cum să le faci să stea liniştite?! Să nu se mai foiască? Să nu mai bârfească? Să nu-şi mai împroaşte vecinii cu sânge!

Cum să faci să tacă atâtea fabuloase gata, gata să se-ntoarcă în inima cruntei realităţi, spuneți și voi?! Cum să le ceri să-şi ţină gura după ce-au stat ca mutele atâta vreme într-o corabie naufragiată?

Au ascultat răbdătoare an de an cum cădeau picuri de ploaie peste valurile înspumate, vălurite și înspumate. Au auzit de-atâtea ori cum zburătăceau albatroşii imperiali trandafirii peste hăurile de apă, peste vârtejurile electromagnetice.

Voiau să spună şi ele despre miracol. Să povestească cum s-au canonit în iernile cumplite sub stratul gros de zăpadă şi gheaţă. Să spună câte-un gând înfiorat care le trecuse prin câmpul informațional remanent şi rămăsese agăţat de inimioara lor acvatică, așa ca un mărțișor de pe vremuri, ah, ce vremuri! Doamne, frumos ţi-e gândul!

            – Linișteeee! Uite că apare fanfara navalăăăă! urlă din nou delfinul cicălitor dând ca un bezmetic din aripioarele-i electromagnetice.

            Rânjeau periculos fanfaragii. Se ițiseră de după cortina înspumată aduşi de ropotul ploii venită de dincolo de orizontul vizibil. Trăgeau cu ochiul lor sticlos la fabuloasele înfierbântate, mamă, mamă. Mustăceau. Parcă s-ar fi codit să apară aşa, deodată, în conurile de lumină ale reflectoarelor, hahalerele! Aruncau nori de spumă trandafirie pe gură. Şi ce colţi aveau! Şi ce buze, trandafirii, trandafirii! Se încolonară în fata cortinei, făcură o plecăciune, dădură un ocol arenei, se opriră-n mijloc şi strigară la unison:

– Ura! Ura! Uraaaaa!

            Fiinţele fabuloase tăceau chitic. Ce să mai zică?! Foca de sticlă din largul nordicelor oftă, mare tevatură. Scoase limba la fanfaragii, să vadă ei, ticăloşii, că nu se sperie cu una cu două, da ce credeau ei. Nici că aveau colţi tăioşi. Nici că în privirile lor se oglindeau măceluri îngrozitoare. Şi nici că ascundeau sub mantiile negre, lucitoare, unduitoare, puternice aripi de vampiri acvatici groaznic de periculoși! Noi, moreaugarinii secretului, ascunşi în mantiile noastre negre, lucitoare, căpătăm formă şi pătrundem în miezul evenimentelor fiind chiar esenţa lor. Nu ştim sigur dacă fiinţăm sau ne aflam doar în funcţiune după un plan ascuns ale cărui instrucţiuni nu le deţinem. Plutim într-un ocean de ambiguitate. Suntem meduză, fie un unu, fie un multiplu de unu. Eu sunt de fapt fiinţarea a sute şi mii de moreaugarini în corporalitatea misterioasă a unei meduze. Sau sunt toţi atâţia moreaugarini aflaţi în funcţiune într-un singur ficţional nebun ca acesta, vălurit și văluritor.

            – Dar ştim că minunată artă a navigaţiei ne-a desluşit că dacă barajul nordicelor sau oricare alt baraj ar fi limită absolută atunci nu ar mai fi nimic, vru să se ştie un melc în care stăturăm pitiţi vreo câteva clipe nebune.

            Formele acvatice ale registrului de navigaţie s-au vânzolit după venirea ploii şi sub presiunea furtunilor oceanice am intrat într-o instantaneu acvatic de rangul I restrângând domeniul imaginarului.

Prezentul, trecutul şi viitorul s-au regăsit în acelaşi plan şi pentru o milionime de secundă ne-am privit pe noi înşine. Nu eram interesaţi de rebeli, de revoluţionari, de conspiratori, de vizionări, de intriganţi şi de inocenţi. Eu, văluritul, amestecând ficţiunile, am construit o aparență.

            – Secretizând universul plin de universuri, am ocupat întregul concept spaţio-temporal al registrului de navigaţie! Francarone Carlone din Ositias a citit evenimentele viitoare într-unul dintre nori anunţând reîntoarcerea lui Gingullo Baloas iar Casapela Capella din Gutibias a recitat zile în şir pe o estradă ridicată de nişte felceri acvatici în imediata apropiere a norilor de zăpadă. Felcerii acvatici i-au eviscerat în cele din urmă pe cei doi în uralele şi aplauzele mulţimii şi au decretat săptămâna decorporării pentru a obişnui muritorii cu schimbarea istoriilor. Lipsirea de corp era pe măsura mea dar trecerea prin foc sau tranşarea spre deliciul poporului acvatic nu erau nicidecum drumul către adevărul întreg al atotcuprinzătorului. Am aţinut calea felcerilor zanateci în fuga lor către Gomanao şi i-am rătăcit printre zăpezi până când soarele i-a golit de zemuri dezvăluindu-le misterele deşertului îngheţat. Drept recompensă pentru supliciul îngrozitor, i-am făcut să se bucure în ultimele lor clipe de cântecele fulgilor de nea din castelul îngheţat al norilor de zăpadă animaţi dintr-un nor trandafiriu şi burtos care se târa somnoros înspre Tagula Manokaan pentru a schimba ficţiunile. Soldăţoii Gavaoniei Gao au dus povestea asta cu ei în campaniile militare de pe Bangaa şi au făcut schimb cu războinicii din Saigon, din Kabul și din Madro Madaor! zise Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor mirându-se şi ea de ce bazaconii era în stare să zică, uite-așa.

            Haosul deveni o construcţie simbolică iar timpul se pulveriză în inelul magic aflat dincolo de periferiile nordicelor, în apropiere de Adamville. Lipsirea de istorie şi lipsirea de timp prin deconstrucţie a normei şi reevaluarea atitudinală într-un iluzoriu continuum par a fi tendinţa către sensul ultim în lumile acvatice. Şi locuirea celuilalt.

Lui Potloghin de la brutărie i-ar placea la nebunie ideea asta. Fragmentarea şi simultaneizarea centru-periferie arestează elanul omului de ştiinţă care decade din dreptul său natural devenind încet, încet un Pitoşkin.

            Marile acvarii publice şi hărţile maritime nu vor fi ale sensului ultim iar navigatorul nu va mai fi navigatorul ideal.

Dar nu vedem în această moartea navigaţiei ci o metamorfoză, o schimbare de ritm în lumile acvatice ale atotcuprinzătorului. Imaginea celuilalt nu va mai fi obiect de studiu şi nici eveniment al stării civile, el nemaifiind al grupului acvatic ci al lui însuşi. Eul multiplicant, multiplicat în serii de comportamente şi atitudini, îl face pe navigatorul conservator şi lipsit de orizont să creadă că faptele navigaţiei nu vor mai fi, nivelarea fiind prin multiplicare.

Societăţile acvatice nefiind pe moarte ci într-un vârtej informaţional, structurile lor semantice se vor prăbuşi în ele însele fie prin regim inflaţionist fie prin constrângere la comportament copiat sau indus.

Marele orgasm al universului plin de universuri va pustii registrele de navigaţie şi va exploda asurzitor stabilind tendinţa în mai toate lumile acvatice din Berlin, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Londra, Watalaa Wangam, Moscova, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Berna, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Casablanca, Yagoo, El Satador, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar, Ganta Baray şi încercănatul Toame.

            –  Bunăăă searaaaa! Bună seara, fabuloaselor, dragelor! strigă tambur-majorul fanfarei navale ţâşnind dintr-un fulger globular pornit din inima norilor trandafirii, semn că marele orgasm era pe cale să se producă!

            –  Huoooo! urlă nestăpânita sepia orientalelor.

            – Huoooo! îi ţinu hangul comis-voiajorul caşaloţilor scuipând un vierme marin trandafiriu, mare şi gras, vai ce grețos.

            –  Doamnelor şi domnilor, sunt sigur că doriţi să începem cu marşul acvatic vechi de o mie de ani! răcni tambur-majorul fanfarei fără să ia în seamă urletele mulțimii.

            –  Marşul acvatic! Marşul acvatic! Marşul acvatic! strigară fiinţele fabuloase cu toatele, cucerite parcă, pe dată, de noul personaj.

            –  Marşul acvatic ăla feroce?!

            –  Ăla! Ăla! Ăla! urlară fiinţele fabuloase în delir.

            –  Marşul acvatic cel bubuitor? răcni tambur-majorul ridicând bastonul cu măciulie de argint prin văzduhul trandafiriu.

            –  Da, domnule! îi strigă guvernatorul aricilor de mare. Să ni se încreţească pielicica asta putredă, ha, ha, ha!

            Tambur-majorul se îndreptă către fanfară. Dum. Dum. Dum. Cel mai tare din parcare, se vedea de la o poştă. Fanfaragiii îl primiră cu toţii în poziţie de drepţi. Nici nu clipeau, hahalerele! Tocmai îşi lustruiseră bine, bine, de tot instrumentele. Nu suflau. N-aruncau pe gură nori de spumă trandafirie. Nu-şi dădeau coate. Nu rânjeau. Nu hahaleau. Unul nu mai mişca, zău dacă mint, smirnă stăteau cu toții!

            –  Băieţi! Băiețiiiiiii! Filozofii desueţi dar şi culturalii de toate speciile din Opalo, Olapo şi Oplopao sunt arestuiții euclidianismului şi utopiei proporţiei sau ai numărului de aur, sunt arestuiți tridimensionalului care produce, în imaginarul lor bagatelizant, limite şi absolute. Sunt în puterea Pitoşkinului! Absolutele fiind, în concepţia lor, superioare limitelor şi mult mai complicate, lumile acvatice ale filozofilor desueţi şi ale culturalilor de toate speciile sunt obiecte finite aşa cum fiinţa, categorisită drept om vălurit, pare fixată în primitivism când, de fapt, fiinţele de început sunt încântătoare prin exerciţiul lor de cunoaştere şi de fiinţare nefiind astfel animale proaste sau oameni primitivi ci ființe-în-fiindul lor. Dar s-ar putea ca multe din necazurile noastre să le datorăm faptului că suntem forme geometrice generate într-o lume haotică! Ascultaţi comanda la mineee! strigă tambur-majorul mândru de reflecțiile lui filozofice foarte întortocheate.

            Bum. Bum. Blap. Blap. Trom. Trom. Fing. Fing. Marşul acvatic vechi de o mie de ani bubui maiestuos sub cupola circului acvatic făcând să troznească bărcile proaspăt călăfătuite, vai, ce mai trozneau bărcile. Ce grozăvie! Ce nebunie! Ce veselie!    Fiinţele fabuloase băteau tactul. Ce le mai plăcea! Pocneau din aripioare, fluierau ca nişte apucate. Una dintre ele, nestăpânită, strigă ducându-şi aripioarele electromagnetice pâlnie la gură:

            –  Curaj, curaj, foca de sticlă din largul nordiceloooor! Dă-le la moacă, fă-i praf numaidecât! Toacă-i, bine de tot, până la atom, până la nucleu! Nu te lăsa! Ia-i în unghii, fată dragă! Înhaţă paşaportul nostru pentru crunta realitate! Sunt gata să-ţi vin în ajutor! Hei, hei, foca de sticlă din largul nordicelooor, mă vezi?! Aici, sus, la galerie! Pe rândul cincisprezece, aici, aici! Eu sunt, poetul mării din inima occidentaleloooor!

            Boaf! Poetul mării din inima occidentaleloooor se dezechilibră şi se prăbuşi printre bărci, săracul de el. Un punct, acolo, mititel, în lumina reflectoarelor.

Dat lumii spre profundă interpretare, punctul pare a se sustrage continuu actelor insurgente ale spiritului. Probabil că spiritul, arestat într-un corp generat după o geometrie perversă, s-ar putea explicita prin vibraţia unui punct oarecare. Poate că spiritul e de fapt o mulţime de puncte aflate pe deplin în vibraţie de la începutul începuturilor. Şi ceea ce mi se pare extrem de interesant şi încântător e felul în care această mulţime de puncte îşi dă seama în sfârşit că e o mulţime de puncte jucăuşe, toate, gata, gata să nască un univers acvatic. Sau pur şi simplu află cumva, într-un fel anume, magic.

Fabuloasele se repeziră să vadă întreaga comedie.

            – Să crape bonjuristul! strigară pline de încrâncenare fabuloasele de jos, de lângă arena măturată de valuri înspumate.

            –  Ăsta-i tipul acela care mâzgălește tot felul de porcărele pe hârtie!

            –  Şi le mai şi publică!

            –  Are și blog!

            –  Domnule, eu ştiam că e o fabuloasă respectabilă!

            –  Las-o moartă! Să-l tragem în ţeapă!

            –  Să-l bumbăcim!

            –  Ăsta-i ăla care face scenarii! E în cârdăşie cu guvernanta imperială! El a înfierbântat mințile oamenilor cu planeta Nibiru, cu blak-hole-in-the-midlle-of-galaxy!

            –  La care guvernanta te referi?

            –  Mă gândesc la toate guvernantele din toate timpurile şi din toate lumile acvatice! Şi din toate universurile pline de universuri!

            –  E un barosan, atunci!

            –  Aiurea! Un ticălos!

            –  Acesta trebuie să fie Obeno Obal, pelerinul din Adamville, în carne și oase!

            –  Scriitoraş!

            –  Lasă că ştim noi ce ştim!

            –  Aşa e! Ne-a sucit minţile cu poveştile lui fără cap şi coadă!

            –  Încriptat!

            –  Misterios!

            –  Mincinos!

            –  Un neînţeles!

            –  Cică trage semnalul de alarmă! Ne avertizează!

            –  Cum aşa, domnule?! Păi nu s-au luat după scrierile lui şi ne-au tras-o la moacă atâta amar de vreme?!

            –  Nu vorbi, dragă!

            –  Dar ce credeai?! Pe ăştia de la gurvernanta imperială nu-i prea duce capul!

            –  Fac şi ei pe nebunii! Dar să-i vezi cum răsfoiesc o mie de cărţi să găsească vreo chestie care să le convină!

            –  Zău?!

            –  Dar ce credeai, dragă, că ei conduc aşa, după ureche?!

            –  Şi zici că scriitorașul ăsta e cu ei?!

            –  Vezi bine! Lucrează mână în mână!

            –  Să-l dăm la groapa cu furnici!

            –  Să-l împroşcăm cu vitriol!

            –  Să-i tăiem oușoarele!

            –  Să-l facem tăiţei!

            –  Să-i bem sângele, mama lui de scribălău!

            –  Obeno Obal, pelerinul din Adamville e, dacă vă zic!

        Am aşteptat toată primăvara reîntoarcerea pelerinului Obeno Obal, țin minte foarte clar, nu mă încurc. Tocmai ce mă întorsesem din Londra. Umblam după Bobolina, în draci, doar, doar. Prin Adamville se zvonise că în peregrinările lui, Obeno Obal ar fi reuşit să ia legătura cu lumea digitală, ce poveste, ce teribil, ce nemipomenit.

Domnişoara Maratomilda a fost de părere că Obeno Obal ne va aduce o mulţime de mesaje importante, secrete, magice despre noile văluriri geostrategice din lumea largă.

Vestea sosirii lui s-a împrăştiat în Adamville îndată ce Erol, dirigintele poştei, a primit o telegramă din Moscova. Gângav din naştere, el ne-a făcut să credem la început că ar fi vorba de venirea lui Messia, auzi la el, ce derbedeu.

            Nu ne-ar fi mirat un asemenea eveniment pentru că se zvonise asta în Monte Carlito, dincolo de Oceanul Atlanticus,imediat ce treci de vestitul wormhole Baasa.

Cînd pe planeta Terraria se deschideau Porţile Timpului, oceanul Atlanticus arunca, pe plajele sale fierbinţi, cadavre sticloase, telefoane mobile, aeroplane ruginite, gramofoane sparte, frigidere turtite, jurnale îngălbenite, cărţi bine umflate de-atâta umezeală, statui sfărâmate, ibrice găurite, maşini de spălat făcute ghem, tenişi jerpeliţi, disckete, prezervative făcute ferfeniţă, mănuşi de box scorojite, rachete, iahturi, bărci proaspăt călăfătuite, dosare secrete, afişe electorale decolorate, butoaie dogite şi-o grămadă de alte lucruri după care terrarienii alergau de dimineaţă şi până seara plini de curiozitate şi înfiorare.

Din când în când, bulversate fiind câmpurile magnetice, din acel întreg amalgam de forme strivite şi răsucite se năşteau felurite fiinţe care clădeau tuturor multă bătaie de cap.

Unele erau năroade, altele îngrozitor de inteligente. Cum păreau a fi indestructibile, lumea începuse să le tolereze, să le ocolească sau pur şi simplu să le ignore, să nu le ia în seamă. Nu se mai mira nimeni atunci când, dimineaţa, prin pâcla liliachie, vâjâia prin văzduh câte-o bicicletă argintie cu aripi de liliac şi cap de crocodil, chiar așa, care se răstea la câte-un trecător grăbit, înfrigurat:  

            — Resursele şi nu religiozitatea vor patrona suflul războinicului. Înghiţite cu rapiditate, economiile Răsăritului îşi dau obştescul sfârşit în timp ce modelul economic occidental se apropie de glorioasa estincţie. Economia virtuală se arată victorioasă dar războaiele şi complexităţile locale vor controla avântul sau declinul economic. Monitoarele vor deveni bun de folosinţă comun iar vulgarizarea virtualului nu va duce la măreţia democraţiei şi înflorirea ei ci la sfârşitul implacabil. Desueţi acei gânditori care visează la votantul computerizat într-o lume în care eşti virusat prin email sau cumpărat pe nimic cu un singur SMS. Mase întregi de aiuriți se vor descoperi în sclavie printr-un simplu click, ascultați bine ce vă spunem. Marxismul, liberalismul şi autoritarismul vor sucomba în faţa noii economii, fiind o economie a războiului, căci războiul e suculent şi profitabil. Iar muzica infinitului? Ha, ha, ha! Praf se face!

            Mulţi dintre terrarieni făcuseră o pasiune nebună pentru instrumentele muzicale descoperite printre dunele de nisip. Şi le disputau cu fervoare şi, uneori, se măcelăreau între ei numai că să rămână proprietari absoluţi ai vreunui pian, ai vreunui violoncel sau ai vreunei muzicuţe, ai vreunui trombon sau saxofon.

Vitrinele din Monte Carlito, unul dintre cele mai aiurite orăşele de pe Terraria, erau pline cu acvarii feeric luminate în care pluteau cadavre sticloase de toate culorile. Erau ambalate cu gust şi purtau etichete fosforescente pe care puteai citi nişte preţuri exorbitante, să le fi văzut! Circula un zvon incitant potrivit căruia, transferându-ți matricea energetică într-un astfel de cadavru ai fi putut afla lucruri nemaipomenite despre mica planetă Terra care se afla dincolo de Porţile Timpului. Ba mai mult, se vorbea, ai fi putut deveni nemuritor.

Gândul ăsta nebunesc îi dădea târcoale de mai multă vreme unui poliţist din Monte Carlito, unul mare şi gras, pe nume Mallory. Insigna lui, care lucea de-ţi lua ochii, avea numărul de ordine 1000, chiar 1000.

Cam atâția poliţişti patrulau necontenit prin orăşel, gata, gata în orice clipă să găurească scăfîrlia vreunui borfaş. Criminalitatea şi prostituţia erau în floare pentru că Monte Carlito îşi schimba într-una poziţia geografică datorită vârtejurilor electromagnetice, hălăduind întreg anul de-a lungul plajelor oceanului Atlanticus. Asta-i făcea pe locuitorii săi ori din cale-afară de melancolici ori nemaipomenit de violenţi. Era un fapt obişnuit să găseşti pe stradă vreun terrarian hăcuit cu toporul sau urechi şi ochi spânzurând de braţele semafoarelor din intersecţii.

De când lucra în Octupus, cel mai periculos cartier, Mallory hotărâse să îndrepte lumea, să înfăptuiască Binele. Ţinea predici peste predici curviştinelor şi pederaştilor. Sub ameninţarea revolverului său de argint, hoţii de buzunare trebuiau să înveţe pe de rost versete dintr-o biblie pe care Mallory o descoperise într-o bună zi pe plaja oceanului. Deşi biblia avea o mulţime de file rupte şi era îngălbenită de tot, poliţistul o citise pe nerăsuflate.

Ceea ce-1 tulburase peste măsură fusese vestea reîntoarcerii lui Mesia pe mica planetă Terra, o planetă frumoasă, oarecare, plutind de nebună, nostalgică și melancolică prin marele ocean al universului plin de universuri.            

Soldăţoii Gavaoniei Gao au dus povestea asta cu ei în toate campaniile militare de pe Bangaa şi au făcut schimb cu războinicii din Saigon, din Kabul și din Madro Madaor, din Kabul și din Oran.

Războinicii erau multiplicanți energetici şi înroşeau orizontul cu armurile lor şi ştiau pe de rost tot felul de legende despre fulgii de nea din castelul îngheţat al norilor de zăpadă sau despre nimfele din Hataza Go sau despre minunatele perverse din Wengolita Wengola sau despre sania cu zurgălăi de argint a lui Mataloman, profetul din Gamboa, preavestitul.

            Pe vremea aceea, doctorul Bartolomeu se lăudase că va face primul transplant de suflet din lume, vă dați seama ce chestie foarte mișto?!

Noi, cavalerii tomnatici de la clubul mâncăcioşilor, ne-am arătat foarte mândri că un membru de vază al clubului va înscrie în cartea de onoare a orăşelului o reuşită de asemenea proporţii. Ne-am lăudat peste tot, dar chiar peste tot. Am turnat o grămadă de baliverne oricui era dispus să ne asculte, să-și dea ochișorii peste cap, să ne aplaude. Așa cum, iată, se prosteau fabuloasele zvăpăiate de la circul acvatic din Marsila Mole, ah circul, ah trapezul, ah clovnii și elefantul roz și albatrosul imperial!

L-am întrecut astfel pe Fongarelli, măturătorul.

Chiar și pe Potloghin de la brutărie. Derbedeul de Fongarelli avea darul de a minţi extrem de convingător. El a povestit mai multora că doctorul Bartolomeu tranşa cadavre într-un cavou părăsit din cimitirul municipal. Zicea că le crăpa craniul cu o daltă foarte bine ascuţită şi că apoi le tăia creierul felii, felii.

Aflându-ne într-o seară invitaţi la poetesa Bella, părintele Elefterie ne-a avertizat în fel şi chip. Ne-a spus că transplantul de creier ar putea fi un afront adus lucrării Domnului şi că mânia cerească ar putea pogorî asupra noastră cât de curând posibil. L-am ascultat cu convingere dar nu l-am contrazis de teamă să nu tulburăm plăcuta serată literară. Caloriferele erau fierbinţi, ah ce fierbinți. Videoplayerul cânta în surdină. Bella ne învăluia pe toți cu o privire tandră, atât de tandră. E drept, poemele ei nu aveau darul de a ne înflăcăra. În schimb, poetesa era o amfitrioană plină de graţie şi de farmec. Avea un glas cristalin şi melodios, delicat, atât de melodios. Faţa-i catifelată se deschidea clipă de clipă într-un zâmbet cuceritor.

Eram serviţi cu lichior de ananas si cu ciocolată fierbinte. Se aprindeau lumânări.

Papucii din blană de iepure sorbeau zgomotul paşilor noştri. Bella îşi calcula gesturile cum se cuvine, grijulie, foarte grijulie.

Ni se adresa în şoaptă. Ghiceam în toate o anume recunoştinţă. Cu un an în urmă poetesa divorţase. Fostul ei soţ, farmacistul Corleone, se hotărâse să intre în politică și îmbrăţişase cu febrilitate doctrina socialistă. Cum poetesa cocheta cu liberalii, între cei doi s-au iscat dispute aprinse. Rudolf, frizerul fără foarfece, s-a amestecat și el în toată tevatura.

Procesul de divorţ a însufleţit întreg orăşelul. În acele zile, ziarul nostru, Strada Mare, s-a vândut foarte bine. Ea a găzduit pamfletele şi scrisorile deschise ale celor două tabere.             Farmacistul Corleone nu ne-a iertat niciodată că ţinusem partea poetesei Bella. Nu ne interesau câtuşi de puţin culisele politicii, dar am găsit de cuviinţă să sprijinim o persoană atât de delicată precum era poetesa Bella. După ce s-a dat verdictul, farmacistul Corleone a încercat să-i determine pe unii consilieri municipali să ceară închiderea clubului nostru. Cum unul dintre ei se trata pe ascuns cu morfină, farmacistul era cât pe-aci să reuşească. Bietul om îi plângea pe la uşă. Îl suna la telefon în puterea nopţii. Îi cerşea fiola salvatoare plângând în hohote. Spre norocul nostru, a fost zdrobit de o grindă de oţel prăbuşită de pe schelăria noului sediu al băncii comerciale.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!