Am vrut să-l întreb dacă nu cumva furtuna marină se îndrăgostise de vocea Amalida Amoleda dar a început să plouă şi a trebuit să ne despărţim în mare grabă. Două zile mai târziu, poliţia l-a găsit pe Alonso măcelărit şi ars în plină stradă. Apoi a murit şi Elcomarian, proprietarul pensiunii unde locuiam. Eu nici n-am luat în seama bileţelul amoros pătat cu ruj pe care mi l-a trimis Amalida Amoleda printr-o oacheşă care a încercat să-mi desfacă prohabul şi să-mi soarbă sufletul. Amalida Amoleda nici nu avea habar de Pitoşkin! Mânat de unele treburi literare m-am îmbarcat pe pachebotul care făcea curse regulate spre Europa, ah, Europa. Treizeci de zile însorite am petrecut pe ocean.

Pe punte, nişte femei îşi cremuiau sfârcurile înroşite foarte conștiincioase şi se lăsau gâdilate de soarele sfârşitului de august şi-mi tot strigau tot felul de porcarele, neruşinatele.

În ultima zi, un vârtej electromagnetic s-a iscat din valurile înspumate şi m-a aruncat din nou drept în inima circului acvatic din Marsila Mole. Pitoşkin mi-a făcut-o! Folosise scutul unui satelit spion ca să focalizeze o rază transportatoare care avea codificată matricea mea informațională, chestie de tehnologie înaltă și de intrigi secrete geostrategice.

Fabuloasele răcneau. Ţipau de nebune, făceau scandal. Umpleau întregul circ de ape cu strigătele lor sidefii. Erau atât de aiuriteee!

– Pisica de mare din inima sudicelor?! Tu eşti iubito?! urlă nestăpânit delfinul cicălitor, agitându-se în barca lui proaspăt călăfătuită.

–  Vai, ce te-ai schimbat, dragă! Ştii că-s cu toţii aici?! Uite-o şi pe ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică! Uite-l şi pe păianjenul oceanului! Uite-l şi pe moreaugariiiiiinul literaaaat! țipă pisica de mare din inima sudicelor sărind de gâtul meu şi mozolindu-mă foarte tare şi trăgându-mă în fel şi chip de nas.

–  Vălurituleee, de când nu ne-am mai văzut! O mie de războaie semantice s-au stins de când n-am mai stat să flecărim, să bârfim, să-i luăm în unghii pe barosanii lumii, pe şmecherii din cenaclurile science fiction din Hadoma, Casonawa, Chemes, Zilla, Dera Do, Fulsa, Rakada, Kasma, Pame One, Gikka, Asola, Potal Pao, Casemar, Gambria, Havo Mabuu, Pletora, Arbanian, Offa, Salsaa, Belodar, Mamola, Qungo, Patoree, Osibirias, Mazango, Basko Tan, Halveda, Deboo, Jian Hoa şi din ţăcănitul de Asembo, să facem un pic de bârfă politică, să înfulecăm nişte alge crocante şi să înjurăm de mama focului pe principesa coralilor, aia care s-a destrăbălat cu contraamiralul nordicelor şi care a furat un diamant de lumină veche din magazinul virtual deschis pe magistrala sudicelor îndată ce a trecut cometa acvarienilor! strigă sepia orientalelor aruncând un val de cerneală în jur.

–  De ce n-ai mai înotat până la noi, văluritule? De ce nu ne-am mai scris? De ce ne-am îndepărtat unii de alţii? Pe vremuri eram împreună mai tot timpul! Nu noi puneam la cale tot felul șotii, nu ne pasă de nimic, nu eram noi egali, nu ne iubeam noi aşa cum nu se iubea nimeni, nu ne ajutam între noi şi ne stătea cineva în cale? întrebă niţel supărată piatra de mare din largul occidentalelor.

–  Cum să mai înot până la voi, prieteni? m-am prostit eu intrând în jocul pervers al lui Pitoşkin. N-au pus demonii laba pe mine în noaptea aceea de pomină, în noaptea în care s-au dezlănţuit războaiele semantice între centru’ îngâmfat şi periferiile acvatice?! Nu m-au prins ficţiunile în corpul lor pervers?

–  Ei, cum ne mai rafistolează soarta! Uite-aşa ne-aruncă de colo, colo! Te naşti fără să te întrebe careva dacă vrei! Mori când ţi-e lumea mai dragă! Şi te trezeşti înviat când te aştepţi mai puţin! răcni comis-voiajorul caşaloţilor umflându-şi peste măsura burduful trandafiriu.

–  Cum vorbiţi, domnule? Daţi bir cu fugiţii? Depuneţi armele? Vă lăsaţi manipulaţi, nu pot să cred? Gata, aţi urcat de bună voie pe eşafod? Dar eu ce să mai zic?! Mă strâng pantofii ăştia de nu mai pot! se răsti pisica de mare din inima sudicelor desprinzându-şi o bucată de piele arsă de pe față.

–  Nu se poate! De unde ai pantofii? Tocmai dumneata! Ţi-au modificat norii trandafirii codul genetic? Da, da, e o schimbare la mijloc, o vălurire semantică, un fractal, un pitoşkin! Ai pantofi! Asta e! Ai într-adevăr pantofi! Dar spune-mi, nu-s pantofi din aia de carton făcuţi pentru morţi?! întrebă delfinul cicălitor prăpădindu-se de răs.

Îşi strângeau aripioarele. Se pipăiau cu cioturile însângerate. Flecăreau despre câte-n lună şi-n stele tot foindu-se în bărcile proaspăt călăfătuite. Râdeau. Chihăiau, vorbeau în gura mare. Făceau gălăgie. Animau atmosfera. Nu le păsa că atotcuprinzătorul stătea gata, gata să se înfiripe, să îngheţe în nesfârşita lui corporalitate întregul univers plin de universuri şi să lase marele nimic să facă de petrecanie întregii materii vizibile şi invizibile.

–  Domnule, dar ştiu că i-au făcut bucata demonului apelor norii trandafirii de dincolo de orizontul vizibil! Ce fenomen! E teribil! Norii ăştia trandafirii schimbă structurile gramaticale,  pun în pericol structurile descriptive şi răsucesc pe toate părţile structurile narative ale tuturor lumilor acvatice! O să ne rupem gâtul, parcă văd, parcă văd, vai ce o să ne mai rupem gâtul! Individualităţile vor fi făcute praf, mamă, mamă! Se duce dracului ideea de identitate! Ne înfulecă oceanul anonimilooooooor! rânji păianjenul oceanului aruncând inele electromagnetice prin arenă.

–  Aşa-i, aşa-i! Eu am fost martor! Norii ăştia de puncte or să ne facă bucata, ascultaţi bine ce vă spun! Or să pună sub semnul întrebării imperialele, democraticele şi dictatorialele, gata, se prăbușesc toate miturile! O să fie o groaznică tevaturăăăă! strigă melcul cu cochilie de lumină veche cuprins, nu se ştie cum, de un ciudat entuziasm.

–  Auzi, mi se pare mie sau eşti cam prospeţel? Ia dă-te mai aproape să te văd mai bine, băiete! Eşti abia ieşit din ou? De când te-ai înţelepţit? Era în structura ta genetică vreo instrucţiune specială? Eşti filozof sadea! Eşti cumva şi profet? Zi, vezi cumva viitorul? Sau trecutul, prezentul şi viitorul fiind în acelaşi plan construiesc instantaneul acvatic? întrebă delfinul cicălitor gata, gata de harșă, ce să mai vorbim.

–  Îhî, îhî! Se hlizi melcul cu cochilie de lumină veche fudulindu-se foarte tare, fericit că a fost şi el luat în seamă. Doar ce-am crăpat de jumătate de oră şi-am şi înviat! Norii trandafirii mi-au schimbat instrucţiunile narative cât ai clipi! Eu sunt Potloghin de la brutărie, m-ați recunoscut?! Cred că într-un alt univers, înmugurit din marele nimic, am fost o fiinţă fabuloasă plurigramaticală!

–  Ei, atunci, tacă-ţi fleanca! Nu te mai băga-n vorba cu noi, ăştia vechi! Şi nu ne mai turna tot felul de bazaconii că nu suntem noi chiar atât de naivi şi de proşti să luăm de bun tot ce spui, golanule! se burzului pisica de mare din inima sudicelor. Ia vezi, că-ţi trag o poşetă peste cap, te satur eu de atâta vălurire !

Şi-ncepură iar cu toatele, fabuloasele, să-şi dea cu presupusul. Cine oare le aruncase în circul acvatic părăsit. Că dacă demonul apelor era chiar demon al apelor. Şi care o fi fost timpul real al celor întâmplate. Dacă nu cumva moreaugarinii secretului erau tot una cu spionii aceia misterioşi veniţi de dincolo de orizontul vizibil! Nu cumva totul era o burlescă, o tevatură și o nebuneală semantică fără de leac!? Sau poate o pompadură! Sau poate o saturnalie! Sau poate un bal mascat, ceva! Sau o geostrategică perversă potrivit căreia nordicele voiau să schimbe locaţia geografică cu orientalele în dauna occidentalelor şi spre invidia sudicelor! Sau poate era o sindrofie cu lume bună! Sau poate era doar o scenetă lacrimogenă jucată de-adevăratelea drept la casa de nebuni! Ha, ha, ha! Murena indigo, maliţioasa şi ţâfnoasa, ţipă înfuriată:

–  Nu-i demon al apelor! Sunt moreaugarinii secretului. Serviciile secrete din întreaga lume i-au pus sub observaţie încă de acum o sută de ani! Astea sunt cele mai groaznice, cele mai teribile războaie semantice din toate timpurileeeee! Acum se decide soarta universului plin de universuri, zău dacă vă mint! Vor fi aruncate în lupta gramaticile perverse ascunse în inelul magic din Beauburg! Confuzia va fi arma de temut în timpurile viitoare, luați seama, vă avertizez! Dezinformatorii de toate speciile şi din toate lumile acvatice se vor bate pe viaţă şi pe moarte! Nimic nu mai e sigur! Nici eu nu mai sunt sigură că aş fi murena indigo cea maliţioasă şi ţâfnoasă şi tocmai de aceea puţin îmi pasă dacă îmi daţi crezare sau nu, na! Puţin îmi pasă dacă astea sunt bărci proaspăt călăfătuite sau, dimpotrivă, bănci proaspăt geluite, fasonate de cei zece dulgheri din Turingia! Teribilul adevăr al tuturor lumilor rămâne teribilul adevăr al tuturor lumilor indiferent de formele sau fiinţele în care se întrupează norii de puncte sau punctul primordial! Marele nimic e pe cale să ne înfulece pentru că se teme straşnic să nu ajungem cumva la ultimul sens, să găsim cu toții comoara lui Bibescu, ah vestita comoară! Moreaugarinii secretului sunt cei care construiesc marele nimic din propria lor corporalitate! Am citit eu într-o revistă de popularizare a ştiinţei!

–  Am auzit şi eu despre moreaugarinii secretului! se lăudă piatra de mare din largul occidentalelor. Ăștia de mici au fost niște obraznici! De mici aveau societăți secrete și discrete! Cică pot manipula orice câmp informaţional. Ba mai mult, încearcă din răsputeri să obţină rangul prim şi să atingă sensul ultim! Şi-atunci or să se numere printre fiinţele care pot controla marele joc digital al tuturor universurilor pline de universuri!

–  Asta-i o idioţenie! râse sepia orientalelor. Cine poate crede că universurile pline de universuri sunt ceea ce am putea numi corporalitatea unui calculator?! Ce gugumănie! V-aţi lăsat înşelaţi, domnilor! Zău aşa! Credeţi că totul e scenariu?! Credeţi cumva că e plan ascuns? Aiurea! Haosul e stăpân peste toate şi spiritul oceanic e dovada indubitabilă că viul e viu oricare ar fi galaxia! Dar se duce totul de râpă în câţiva ani de ficţiune! O să vedeţi, o să vedeți cu ochișorii voștri! Luna o se prăbuşească în oceanul digital! Oceanul digital o să fie înghiţit de oceanul virtual! Lumile acvatice or să cadă-n Soare! Universul plin de universuri se va strânge ghem! Nu încape nici o îndoială! A scris și pe google!

–  Şi eu sunt de părere că universul plin de universuri e doar apă, foc şi gaze! se prosti comis-voiajorul caşaloţilor. A şi mai sunt vreo câteva molecule organice, acolo, sprințăreleeeee, zău așa, nu e de glumit! Apărute la-ntâmplare! Din bulionul primordial!

Pisica de mare din inima sudicelor le spuse fabuloaselor, de la obraz, că sunt toate nişte aiurite şi nişte ignorante şi că habar n-aveau de cuceririle ştiinţei. Că de fapt au nimerit într-un univers acvatic lent în care timpul se scurge în mod sigur în sens invers. Că dualitatea atât de dragă filozofiilor desuete guvernează percepţiile tuturor fiinţelor din universul plin de universuri. Că aparenţa trebuie să aibă un fundal virtual aşa cum afirmau matematicienii nordicelor într-o vestită bulă matematică ce făcuse repede înconjurul lumilor acvatice devenind în scurt timp un viral vestit pe youtube. Contele bureţilor de mare o apostrofă plin de furie. Pisica de mare din inima sudicelor bătea câmpii rau de tot! Asta e, asta trebuie să fie, s-a hotărât acolo în culise. Așa se întâmplă întotdeauna. Poporanii cască gura. Politicienii își fac mendrele pe ascuns, se pupă în văzul lumii dar în adevăr ei complotează tot timpul, visează utopii și fură pe ruptelea, n-au ei treabă cu binele public, nici măcar. Așa îşi dădu cu presupusul contele bureților. Ceea ce se întâmpla era mai degrabă un caz de trăire paradoxală.

–  Aiurea! se îţi ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică. Asta trebuie să fie moartea fără de sfârşit! Aşa să ştiţi, netrebnicelor. Puneţi-vă pofta-n cui! N-o să pupaţi în veci reînvierea, nici deloc! Şi nici nemurireaaaa! Aia-i pentru cei care-au trăit în abstinență şi-n credinţă! Nu pentru nişte destrăbălate ca voi şi nişte nesimţite! Lasă că vă cunosc eu! Am eu habar de ce vă poate pielicica aia electromagnetică!

Fiinţele fabuloase se supărară foarte tare şi-i întoarseră spatele şi se foiră neliniştite în bărcile proaspăt călăfătuite. Uite-aşa îşi pierdeau vremea flecărind, fără de acțiune, fără de atitudine viguroasă. Erau sau nu erau vii?! Şi-apoi ce era cu concursul?!

– Hai, cine se oferă voluntar?! Cine se jertfeşte pentru noi? Curaj! Îl vom îmbărbătaaaa, pe bune! Vom fi de partea lui! Îi ţinem pumnii! Iar dacă o fi să piardă îi vom ridica un monument şi vom bate medalii cu fetişoara lui, ha, ha, ha! strigă scoica de aur încercând să-şi prindă înapoi în umăr pedunculul rozaliu care-i căzuse printre bărci.

–  Care se duce, domnule?! Hai, nu va mai codiţi! E uşor de tot, floare la ureche, nu e mare scofală, nu se vede? întrebă delfinul cicălitor scălâmbăindu-se şi bătând din buzele-i putrede și trăgând cu ochii după domnișoara Margareta care vindea țigări cu filtru tuturor spectatorilor, mașiniștilor, dresorilor și fanfaragiilor.

Şi-ncepură să strige cu toatele, înfierbântate de-a binelea. cine mi-a furat stickul, ha, ha, ha! Care mi-ai șparlit ideile, ficțiunile, scenariile, eseurile, gândurile și strategiile vălurite și văluritoare? Nu știți, nu?! Aveți voi vreo bănuială, ceva, nu se poate altfel, vă văd eu după ochi, toată noaptea ați flecărit pe facebook. Dacă-mi ziceți, promit solemn ca eu să vă spun într-un ceas unde e comoara, vă dau și harta, vă învăț cum să ajungeți la comoară în chip miraculos și magic. O să scriu și pe blogu’ meu, pe bune. Asta e, se prosteau, făceau mișto de mine, prinseseră cu toții șpilul.

–  Să se tragă la sorţi! Să fim adică imparţiali!

– Să completăm un chestionar pe puncteeeeee, să crape de ciudă înfăţişările astea demonice ale apelor care se tot moşmondesc pe după cortina înstelată!

–  Să se dea un concurs de preselecţie!

–  Să fim testaţi în ordine alfabetică!

–  Să-şi prezinte fiecare dosaru’!

–  Şi referinţele!

–  Să spunem câte o poezie!

– Să povestim cea mai frumoasă întâmplare din excursia de vară din clasele primareeeeeeee!

–  Şi să prezentăm şi scrisoarea de recomandare!

–  Şi notele informative!

– Şi ăia care au turnat ca nişte nesimţiţi la toate polițiile secrete din toate lumile acvatice să iasă afară din rând! Să le vedem mutrișoaraaaaaa!

– Să dăm cu banul! se sclifosi melcul cu cochilie de lumină veche foindu-se şi el în barca-i proaspăt călăfătuită.

Dar de unde să aducă referinţele?! De unde să ia scrisori de recomandare?! De prin ce cotloane mucezite să scoată dosarele? Păi ce, mai rămăsese vreunul întreg?! Dar oare erau dosarele cele adevărate?! Sau se ocupase poliţia secretă de ele pe ascuns, le refăcuse după sarcini secrete, conspiraționist-înalte?! Să le joace un renghi! Să le ameţească! Să le şantajeze, să le întoarcă pe toate fețele! Să le folosească în scopuri murdare! Să le arunce pe frontul invizibil, să-şi piardă reputaţia, viaţa şi locul pregătit în planul ascuns al universului plin de universuri! Să le manipuleze cum ştie ea mai bine! Cum o făceau toate serviciile secrete din întreaga lume de o mie de ani încoace!

–  Domnuleee! Aici, în circul acvatic se afla tipa aia care a făcut deliciul concursurilor televizate acum o mie de ani! Să se ducă ea să dea piept cu arătarea, draga de ea! Ea e cea mai bună! A fost și la adamvillienii au talet! urlă guvernatorul aricilor de mare ca un disperat scălâmbăindu-se în barca lui proaspăt călăfătuită.

Ce uşurare! Ce nebunie! Ce încântare! Fiinţele fabuloase aplaudară îndelung. Doamne, scăpaseră de corvadă! Asta e. Lumile acvatice ale universului plin de universuri sunt cuprinse de febrilitate. Se pregătesc pentru miracol. Iau cu asalt fortăreţele virtuale care sunt presărate fie pe Quambobabora, pe Marte sau pe Venus, fie pe drumul care duce către maiestuosul orgasm, lansând amăgitoare chemări de dragoste. Scăpaseră de tevatura aia nasoală de tot, se îndreptau cumva spre larg. Ochişorii lor aburiţi se roteau ca nişte faruri de automobil printre umbrele înserării. Unde era tipa, dom’le?! Uite-o acolo, cerule, ce apariţie de milioane! Hei, ce înger! Ce bucățicăăăăăăăăă!

–  Ce ţâţe! Ce fese! Ce coapse! Ce privire!

–  Să coboare-n arenă! Ea e eroina noastră! Ea e salvatoarea noastră! Foca de sticlă din largul nordicelooooor! răcni păianjenul oceanului gata, gata să cadă din barca-i proaspăt călăfătuită direct în arena foarte luminată.

–  Hai, fată! Ia-i dragă-n unghii pe şmecherii ăştia care ne-au umplut de pucioasă! Aud că te pricepi la treburi dintr-astea! Îţi vin ca o mănuşă! Nu cumva ai lucrat în serviciile secrete cum aud că au lucrat cam toate fabuloasele? strigă pisica de mare din inima sudicelor ridicându-se prin văzduhul trandafiriu şi făcând două, trei piruete foarte periculoase dar şi foarte frumoase.

– Foca de sticlă din largul nordicelor porneşte la ataaaac! răcni comis-voiajorul caşaloţilor ud leoarcă şi plin de entuziasm.

–  Pardon?

–  Foca de sticlă din largul nordicelor iese în arenă! strigă un vierme oceanic rătăcit din întâmplare în inima circului acvatic din Marsila Mole.

–  Pardon?

–  Foca de sticlă din largul nordicelor, intră în luptă! urlă întreaga asistenţă dezlănţuită şi plină de draci, veselă, nebună şi foarte pusă pe șotii.

–  Pardon?

Foca de sticlă din largul nordicelor coborî încet de la galerie. Se opri uşor înfiorată, vai, atât de înfiorată. Privi emotionată-n jur. Ce buze senzuale avea! Şi ce privire! Îi tresăltau ţâţele. I se zăreau sfârcurile tari împungându-i bluza argintie. Doamne! Parcă foca aia de sticlă din largul nordicelor nu fusese digitalizată niciodată! Poate doar adormită. Aşa, pentru o vreme incertă. Într-o raclă de cleştar, așteptând în tăcere să vină prințul fermecat.

Fiinţele fabuloase o atinseră cu evlavie. Cu evlavie, zic și nu greșesc. Spunând rugăciuni fierbinţi. Bolborosind cântecele magice. Şuierând incantaţii compuse cu o mie de ani în urmă de şamanii sudicelor. Scoţând strigăte de uimire. Că ce fată! Că ce minune! Că ce miracol! Că Dumnezeu le ascultă ruga! Că nu erau chiar atât de păcătoase cum încercau unii navigatori ai secretului să le facă să creadă strecurându-se, parşivii, printre gândurile lor.

Iar cel care spusese că ele trebuie să plătească toate păcatele universului plin de universuri era bou și un dezinformator mârşav şi tembel.

– Haide, foca de sticlă din largul nordicelor! Ia fă-i tu praf pe scamatorii ăştia cu circul acvatic că şi-au luat-o în cap şi sunt în cârdăşie cu norii trandafirii care nici nu sunt nori trandafirii. Sunt nişte piraţi periculoşi sosiţi de dincolo de orizontul vizibil să pregătească marea invazie a furnicilor extraterestre! Ai în mână biletul nostru către lumea celor vii, eşti salvatoarea noastră, nu mai încape vorbă! răcni dragonul marilor liliachii dându-şi ochişorii peste cap.

–  Uraa! urlă un căluț de mare.

–  Hai, hai, ce mai stai?!

–  Dă-le la moacă!

–  Rupe-le gâtul, fată! Să le treacă cheful să ne mai ia la mişto! Să nu le mai dea mâna să ne extragă din oceanul digital pe nepusă masă!

–  Din oceanul virtual, vrei să spui?

–  Tot aia, tot un drac!

–  Eaaaaa!

Aşa urlau cu toatele, fiinţele fabuloasele. Se scălâmbăiau. Îşi dezbumbau sufletele acoperite de norii cei trandafirii, adică. Gândurile lor parşive pluteau acum la suprafaţă tăind uşor valurile înspumate. Cleap. Cleap. Cleap. Iar în adâncul adâncurilor?! Ce mai rămăsese oare?! Ce fiinţe ciudate înotau prin umorile nevăzute amuşinând lumina soarelui?! Ce lupi de mare îşi săpau bârlogul prin măruntaiele lor muncite de gânduri, de griji, de renunțări și de temeri de nedescris?! Ce vietăţi ancestrale orbecăiau în profunzimile materiei organice?!

Marele interes?! Marile afaceri?! Marea revelaţie?!    Ai putea oare să le ocoleşti, să eviţi influenţa lor asupra mişcării tale haotice prin crunta realitate, prin oceanul virtual sau prin înspumatul ocean digital? Dar noi, moreaugarinii literaturii science fiction din Adamville, de ce nu am evitat oare ploaia informațională venită de dincolo de orizontul vizibil? Dintr-o pornire perversă? De ce ne-am lăsat atraşi de rotirea norilor trandafirii neluând în seamă mulţimea de celule care ţâşneau din vârtejurile electromagnetice căutându-şi fie o pereche, fie un punct de echilibru din care să pornească în marea şi nemaipomenita lor călătorie prin universul plin de universuri? De ce oare am preferat abisul de ape unei stări de aparentă acalmie informaţională? Traversam oare o puternică criză de identitate?

Ne-am aruncat prin rafalele de ploaie ţopăind şi strigând în fel şi chip, bucurându-ne vremelnic de plăcerile cărnii, de vremelnicia bogăției, de iluzoria glorie literară, când, iată, mitul scriitorului se spărgea-n mii de bucăți. Mulțimile ne aruncau cu fervoare de pe soclu. Cu un singur biiiip. Ne alungau pe bloguri, pe facebook, pe google, pe youtube. Ne luau în batjocură. Copy-paste. Cu un singur click. Asta făceau, ne demitizau cu un singur click.

Iar noi?! Noi am tăiat valurile încoace şi-ncolo şi ne-am scufundat la mare adâncime admirând sclipirea diamantelor de lumină veche căzute din conul de fotoni al cruntei realităţi, vălurind noile ficțiuni ale lumii. Am intrat în corpul vântului de seară jucându-ne cu norii trandafirii pe care i-am aruncat de colo, colo pe cerul fierbinte al nordicelor şi sudicelor stârnind revolte, revoluții și catastrofe feroviare. Reinterpretând structurile narative şi descriptive ne-am obligat să reorganizăm instrucţiunile conţinute în registrul nostru de navigaţie. Privind prin lentila de nori trandafirii, lumile acvatice ale nordicelor şi sudicelor ne apar ca fiind neorânduite, actele economice, religioase, militare, culturale şi de orice altă natură fiind adesea fără de înţelesuri. Neorânduiala oceanului virtual nu este însă ţelul nostru ultim aşa cum spionii de dincolo de orizontul vizibil nu sunt adevăraţii noştri duşmani. Poate doar miraculosul nostru invers informaţional.

Ficţiunea generalizată şi generalizantă pusă la cale de piraţi ne-a ajutat, asemenea unui far în furtună, să descoperim proprietăţile uluitoare ale orizontalităţii construite în corpul ficţiunii și să înțelegem oarecum beția iminentei desecretizări a la big brother. Am reuşit astfel să intuim strategicile acvatice ale furtunilor oceanice şi am înţeles că alcătuirea lumilor acvatice înspumate se revendică a fi a hărţilor maritime desenate în secret în zborul Bobolinei, în zborul albatrosului imperial, în zborul lebedelor de ianuarie. Spre deliciul interpretării, valurile universului plin de universuri fiind chiar suprafaţa lui informaţională.

–  Am aflat că ambiţia sau curajul navigatorului care se avântă în larg sunt adeseori dovezi sigure de vulnerabilitate. Savanţii desueţi au preamărit tradiţia şi au luat cu asalt întemeierile noilor navigatori lucrând în dauna lor şi spre binele şi liniştea spiritului conservator. Profeţii au ieşit în ploaie şi au spus că norii trandafirii sunt chiar uriaşul creier care dirija funcţiile întregului univers plin de universuri. Ghilda naufragiaţilor a conspirat spre arestarea şi arderea noastră pe rug în timp ce arhivarii nordicelor s-au jurat că noi, moreaugarinii secretului, am fi chiar spiritele celor înghiţiţi de ape de-a lungul veacurilor, şopti o tentaculată inelându-se în proximitatea înspumată a păianjenului oceanului, gata, gata să-l sugrume cu o îmbrăţişare tandră.

–  Malagambiștii navigaţiei din inima occidentalelor au ţinut prelegeri şi conferinţe despre marele nimic năucind popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate şi vestind o ultimă apocalipsă acvatică pentru a fi pe placul acvaticei oficiale, spuse un câine de mare ascunzându-se ruşinat printre alge, și el acolo, martor nevăzut al istoriilor puse la cale de noi, cei din Adamville, cândva preaiubiții scriitori de science fiction din Adamville.

Neţinând seama de toate acestea, cocoţată într-una din bărcile proaspăt călăfătuite, mătuşa focii de sticlă îşi bagă degetele descărnate-n gură şi fluieră de mama focului de se cutremură întregul circ de ape.

Era una mare şi grasă, Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor. Marmeidillah. Cine oare n-o ştia?! Bătea şi ea din antenele-i de sidef de nebună. Îi făcuse al dracului de bine ploaia venită de dincolo de orizontul vizibil. O trezise de-a binelea din somnul digital cel fără de sfârşit. Gureşă nevoie mare, Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor, vai, ce mai vorbea. Uite-aşa se tot înfoia! Îşi rotea privirile ca un rechin în căutarea prăzii. Se credea pe baricade în Dresda. Gata de luptă.  Se credea în tranșeele din Kabul. Să ia cu asalt întreg universul plin de universuri şi moartea şi minciuna şi marele interes, vai de noi, vai nouă. Şi-acum, Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor o încuraja pe nepoată-sa, du-te, scoate untul din înfăţişările astea demonice ale apelor! Aşa. Să le treacă cheful malagambiştilor sau care or fi fost ei să le mai tortureze pe bietele fiinţe fabuloase. Să nu care cumva să le mai canonească în circul acela de ape. Să nu le mai omoare de încă şapte ori aşa cum se zvonea că aveau de gând! Ce tevatură, domnule!

Marmeidillah, Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor privea de jur împrejur furioasă, gata să-şi scoată ghearele şi să zgârie pe careva. Sigur c-avea emoţii. Era şi ea o fabuloasă care se pregătea să reînvie. Stătea ca pe ghimpi. Îi era teamă să nu cumva să-i vină cuiva vreo idee parşivă. Să scornească, aşa, pe nepusă masă, vreo porcărie despre nepoată-sa.

Oricând se găseşte câte unul invidios. Câte un ticălos gata să-ţi fabrice o biografie aşa şi pe dincolo. În toate timpurile şi-au făcut de cap asemenea bonjurişti! Unii sunt ahtiaţi. Sunt căzuţi în gât după putere. După averi neştiute. După câte-un locşor călduţ. Ce, nu s-ar fi găsit vreo lepădătură să zică despre foca de sticlă din largul nordicelor tot felul de mascării?! Că ar fi ştirbă şi proastă, de exemplu. Că ar avea un copil din flori. Că ar fi fost amanta vreunui contraamiral. Sau, mai ştii?! Că e nebună de legat. Că a participat la un atac armat împotriva unei garnizoane militare de la marginea oraşului. Că ar fi membră în secta piraţilor de dincolo de orizontul vizibil. Că e unul din capii conspiraţiei orientalelor. Şi câte şi mai câte, teroristă, vrăjitoare, ce vrăjitoare.

E uşor să confecţionezi o viaţă. S-o împănezi cu amănunte suculente, deocheate, deșănțate, oho. Cu detalii cutremurătoare. Să o legi de marile afaceri. E simplu să-l burdușești pe câte unul în gropile marine ale istoriei. Să nu mai iasă-n veci de-acolo! Nu-ţi trebuie prea mult, nu-i aşa? Visa cu ochii deschişi Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor. I se prelingea sângele pe bărbie în timp ce răsufla întretăiat.

Stătea aşa, cocoţată în barca-i proaspăt călăfătuită şi privea, undeva, în gol. Dincolo de cupola circului acvatic. Îşi imagina viitorul. Ce viaţă! Undeva, pe-un ţărm însorit. Pe-o terasă discretă. Tolănită la soare. Gata în orice clipă să strige după valetul ei. Să-i aducă o cafea. Un ţigaret. O îngheţată de fructe de mare. Gata să-l pună să-şi dea pantalonii jos şi s-o rastoarne-ntre fotoliile de răchită şi să-i facă felul. Ca în vremurile bune de altădată. Şi ea să se hârjonească de nebună cu bărbăţia lui, ha, ha, ha! Asta viață! Iaht nichelat, ancorat la debarcader. Paiete! Smaralde! Chiloţei roz!

Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor, bătu cu aripioarele-i descărnate peste copastie şi trase un chiot asurzitoooor. Dar ce credeau fiinţele alea fabuloase?! Că ea glumea cumva, că avea chef de glume?! Poate că-şi închipuiau că or să-şi bage labele însângerate până la cot în grămada ei de bani! Nici un sfanț n-avea de gând să le dea! Iar dacă-i mai rămânea vreo părăluţă în finalul întregii tevaturi, avea să-i cumpere focii un inel de tinichea!

Toată această tevatură ne-a convins să pornim în căutarea miracolului şi a fundamentat ceea ce numim adeseori arta navigaţiei, mărturisi un rechin.

–  Experienţa însoţeşte sensul ascuns al misiunii noastre şi ne îndreptăţeşte să credem că, de cele mai multe ori, ignoranţa şi prostia sunt instituţionalizate cu bună ştiinţă în lumile acvatice ale registrului de navigaţie. Ele sunt susţinute fie de propaganda în dauna binelui public, fie de monopolul pus pe nemurire, fie de lumina farului genovez arestuită de acvatica oficială cu multă perversitate! spuse delfinul cicălitor umflându-se plin de aplomb, dându-şi importanţă şi el, acolo, ce să mai vorbim.

Ignoranţa şi prostia au un efect devastator stârnind vârtejuri înspumate şi producând revoluţii pe care savanţii desueţi le confundă cu câte o schimbare exemplară, tânjind de fapt după un eveniment cu efecte devastatoare! șopti Marmeidillah, ah, Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor, nedezlipindu-şi ochii de cortina înstelată.

Aşa stând lucrurile, nedesăvârşirea nu vorbeşte despre sfârşitul istoriei dar ar putea da semn asupra nimicului. Luptele dintre periferie şi centru, dintre suprafaţă şi adânc, dintre cald şi rece ascund alte înţelesuri decât cele oficiale şi pun istoria sub semnul întrebării, adaugă comis-voiajorul caşaloţilor.

Cinismul ucide elanul critic iar critica devine inutilă într-o lume în care corpul ucide privirea, în care valurile înspumate dizolvă identitatea lui unu lipsind lumea de sens, așa să știți cu toții. Noi însă, moreaugarinii secretului, am pornit însă în căutarea sensului ultim convinşi că, deşi pare finită, existența este o construcţie fără de capăt. Suntem prizonieri ai unor matrice fundamentale dar încercăm din răsputeri să construim ceea ce pare de neconstruit, spuse un pește-arlechin tușind un pic.

–  În aparenta noastră călătorie prin universul plin de universuri, descoperim că sensurile înţepenite în stereotipii sunt mai mortale decât proiectilele sau forţele telurice sau valurile zbuciumatului ocean virtual, adaugă un burete de mare.

Cu toate astea, noi, moreaugarinii secretului, animăm plini de candoare şi febrilitate toate aceste forme surprinzătoare deşi nu ştim ce suntem şi nu vom şti niciodată cu adevărat.

Poate că suntem doar nişte principii în formă pură. Poate că suntem doar stări de perplexitate. Poate că suntem o metamorfoză a norilor trandafirii, mai poți să știi, acum când o mulțime de lume își schimbă avatarul pe nepusă masă? Ce altceva am putea fi decât nori de puncte, punctul fiind întruchiparea nimicului, miracol al celui care lipseşte?

Conspiratorii plini de tenacitate caută în profunzimile registrului de navigaţie formula magică prin care ar putea stăpâni miracolul şi mişcările acvatice şi vorbesc încifrat despre lipsirea de secret, taina şi mister. Iminenta desecretizare arde fluidele şi produce evenimente în cascadă punând profeţiile din Adamville în mare dificultate şi bagatelizând acţiunile secretoşilor din inima nordicelor.

Evaporarea secretului nu este însă şi decăderea secretului. Războaiele semantice ne dezvăluie că evoluţia este a limitei și că organizarea superioară a oceanului virtual se exprimă prin catastrofe şi misterioase vecinătăţi.

Domnilor, doamnelor, fabuloaseloooor, lăsaţi naibii filozoficile şi utopicile şi gramaticele şi strategiceleeeeee! Mai bine spuneţi ce facem când o să ne întoarcem în crunta realitate?! răcni contele bureţilor de mare privind pofticios, dar ce pofticios, după foca de sticlă din largul nordicelor.

Ce întrebare e asta? strigă delfinul cicălitor. Bineînţeles c-o să tragem o beţie straşnică de să ni se ducă buhul! Aşa să ştiţi! O să se cutremure crunta realitate, săraca, din temelii! Nici nu mai încape îndoială!

–  Ah, ce-mi place! Tare îmi placeeee! se prosti melcul cu cochilie de lumină veche plescăind din buzele-i vineţii. O ne bețivănim. Da, domnule, asta zic şi eu viaţa, iuhuuuu! E viaţa viațăăăăă!

–  S-o credeţi voi! țipă pisica de mare din inima sudicelor cuprinsă de înverşunare. Eu mă gândesc cu groază la clipa în care o să ne întoarcem. Cine suntem noi?! Puteţi să-mi spuneţi, aveți voi un răspuns pentru mine? Suntem noi moreaugarinii secretului? Suntem spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil? Suntem gândurile parşive ale universului plin de universuri care conspiră în dauna noastră? Suntem cele şapte înfăţişări ale demonului apelor sau suntem cumva chiar norii trandafirii sau chiar ficţiunea generalizată şi generalizantă în toată splendoarea ei, în toată perversitatea ei?

–  Vai, vai, ce chestie! se fandosi melcul cu cochilie de lumină veche.

Lasă, lasă că te cotonogesc eu, nesimțituleeee! îl ameninţă pisica de mare din inima sudicelor. Credeţi c-o să ne aştepte careva cu braţele deschise, că mor de nerăbdare să ne revadă?! O să le cadă greu când or să ne facem apariţia plini de bube, de puroi şi de sânge ieşind din valurile digitale înspumate!

–  Fata asta s-ar putea să aibă dreptate! Chiar foarte mare dreptate, draga de ea, drăguțăăăăă! spuse sepia orientalelor. Gândiţi-vă numai că nu vom mai avea locaţiile geografice primordiale! Ploaia de dincolo de orizontul vizibil a schimbat locul nordicelor cu cel al orientalelor iar sudicele s-au scufundat pentru o mie de ani în adâncul oceanului virtual, așa să știți!

–  Moştenitorii, hrăpăreţii, ne-au vândut locaţiile digitale, nu încape nici o îndoială! spuse delfinul cicălitor. Doamne! Aveam un acvariu uriaş lângă grădina publică din Bankusai, mai țineți minte. Ce grădinăăăăăă! Toată era plină de trandafiri de sticlă aduşi din inima orientalelor, de la curtea prinţului stâncilor înspumate. Vai! Să ştiţi că ticăloşii au scos-o la licitaţie, să mor dacă mint eu cumvaaaa! Au vândut-o la bucatăăăăăă!

–  Chestiunea pare destul de serioasă! zise guvernatorul aricilor de mare scărpinându-se după ceafa-i sângerie.

 Nu ştiu de ce vă faceţi atâtea probleme, se băgă în vorbă comis-voiajorul caşaloţilor să nu creadă lumea că ar fi pe lângă subiect. O să ne adresăm acvaticei oficiale. Ne va rezolva cererile într-un timp record, fără îndoială!

–  Aiurea, ce naiv eşti! strigă piatra de mare din largul occidentalelor. Ne-au îngropat în memoria colectivă, ne-au scufundat în imaginar? Adio! Adio! Ne-au şters din catastif, gata cu noi. Credeţi cumva că cineva dintre cei vii s-a gândit vreodată că s-ar putea trezi acasă, într-o duminică, cu o fabuloasă țâșnită  pe nepusă masă din vârtejurile electromagnetice supraexcitate de norii cei trandafirii?!

Hei! răcni speriat melcul cu cochilie de lumină veche. Eu ce mă fac? N-am pe nimeni, dar pe nimeni! Sunt un accident genetic! Sunt o picătură trandafirie rătăcită! Sunt aşa ca un bing bang naufragiat de la începutul lumilor în oceanul virtual!

–  Tacă-ţi gura, derbedeuleeee, s-a dovedit că big bang este o nerozie! se burzului la el dragonul marilor liliachii, răsturnându-şi barca proaspăt călăfătuită. Dezbatem chestiuni arzătoare aici! Îţi arde de glume?! Eşti unicat? Te-ai dus pe copcă! Cum ajungi în crunta realitate or să te pună frumuşel în formol şi-or să te studieze la microscop! Or să te taie felii, felii, o să vezi! Te presează, te ard într-un creuzet, mama, mamăăăă!

–  Lasă-l, domnule, nu-l mai speria! zise scoica de aur.

Tăcură cu toţii încurcaţi. Se adunau nori negri la orizont. Nici nu le trecuse prin cap c-o să le fie mult mai greu să se reîntoarcă în crunta realitate decât să stea aşa prinşi în vârtejurile electromagnetice care dădeau piept în piept cu valurile digitale. În primul rând o mie de jurnalişti aveau să se ţină de capul lor. Să le întrebe ce şi cum. Să le ia câte-un interviu de pomină. Poate chiar să le zorească să-şi scrie fiecare memoriile. Să le tragă bine de limbă, să afle ce și cum despre universul plin de universuri, despre comoara lui Bibescu.

Şi-apoi, buluc, cu toţii la poliţie. La interogatoriu. Cum de-au făcut de-au reînviat. În ce scop, de ce, potrivit cărui plan. Cine le-a ajutat. Dacă nu sunt implicate forţe ostile acvaticei oficiale, chestii din astea. Dacă nu-i vorba de vreo cacealma sau poate de vreo conspiraţie internaţională sau chiar universală. Şi ce au de gând în continuare. Ce pretenţii au, ce gânduri, dacă au gânduri. Dacă nu cumva sunt contaminate cu un virus spaţial, dacă nu cumva sunt capul de pod al unei invazii extraterestre puse la cale de periculoasele insecte care hoinăreau prin universul plin de universuri în coada cometei Blao. Şi apoi le vor pune să semneze şi-un angajament de bună purtare!

– Sigur or să ne bage în nişte laboratoare secrete să facă experienţe cu noi! strigă ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică. Or să ne iradieze! Ce calvar!

– Vor înfiinţa asociaţii civice care vor lupta împotriva noastră şi ne vor arunca în cârcă întreaga societate civilă! răcni comis-voiajorul caşaloţilor.

– Da, da, or să ne taie felii, felii şi-or să ne studieze la microscop! se văicări păianjenul oceanului, săracul de el.

–  Şi gurvernanta imperială o să le ţină hangul! Aşa s-a întâmplat întotdeauna, în toate timpurile, în toate lumile acvatice, acvatice! răcni sepia orientalelor.

–  Huoooo! strigară cu toţii, de-a valma.

Cum s-ar spune, se dădeau de ceasul naufragiaţii, fiinţele fabuloase. Parcă nu le mai plăcea că înviaseră aşa, dintr-odată. Cum să cadă pe capul acvaticei oficiale aşa din senin, fără vreun SMS, ceva, fără vreun anunț pe facebook?! Cum să tulbure bunul mers al lumii?! Cum să-i pună pe cei vii față în faţă cu marea revelaţie?!

Formele fluide pornite spre sensul ultim al lucrurilor îşi pierd astfel, de cele mai multe ori, supleţea genetică şi simţul interpretării prin interogaţie deşartă, zise mârâind un rechin zburător, zburătăcind peste circul acvatic.

Tocmai de aceea luptăm cu fervoare în războaiele semantice urmărind transformările neaşteptate ale fluidelor. Probabilitatea existenţei unei bifurcaţii în proximitatea noastră ne-a făcut să iniţiem procedurile de secretizare a universului plin de universuri şi să luăm aminte la sfârşitul naţiunilor, la sfârşitul imperiilor şi la vulgarizarea istoriei. Ameninţarea ploii venită de dincolo de orizontul nostru vizibil şi naşterea imperiului oceanic ar putea fi schimbarea. Iar pirateria ar putea ascunde profunzimile formelor aduse de dincolo de orizontul vizibil de spionii registrelor de navigaţie pe care nu le-am supus interpretării, i-am şoptit, uite-așa i-am șoptit rechinul zburător.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!