Nu există un moment oportun pentru o țigară. Cea aprinsă dimineața, alături de cafea, îi dă mereu lichidului negricios o aromă aparte. Complicitatea într-o prietenie devine, deopotrivă, o certitudine și o promisiune, atunci când primul bețișor alb se consumă în secretul acestei legături. Nociva țigară de noaptea târziu, savurată în intimitatea nesfărșitelor nopți albe, este și ea oricând binevenită. Adevărul este că fiecare dintre aceste moment te consumă într-un anumit fel, și, când spun consumă, nu mă refer la toate efectele negative pe care fumătorii și le asumă atunci când deschid cu satisfacție un nou pachet de țigări. Tutunul te poate suprima în diverse feluri, dar, în acelasi timp, te poate scuza în tot atâtea feluri.

Spre exemplu, particularizând problematica unui fum, pot spune că în ceea ce mă privește, fiecare fum, pe care expirat este un ecou al unui timp, pe care mi-l amintesc sau nu. Timpul, de care vorbesc, este un timp, pe care mi-l doresc, dar, pe care, într-o oarecare măsură, îl disprețuiesc și mi-aș dori să dispară  din bagajul meu de minute pierdute, la fel de repede cum pachetul de țigări se termina la două zile. Ceea ce este oarecum paradoxal, e faptul că minutele mele pierdute au început să se piardă chiar în momentul când am deschis izbăvitor și primul meu pachet de țigări. Refugiul mortuar asigurat de tutun este, culmea, o alifie, dar și un liant între fiecare minut pierdut și fiecare țigară stinsă. Nu fumul a stins acel timp, ci oamenii. Fumul a salvat, ceea ce oamenii nu au putut să salveze. Pentru mine, acum, timpul merge mână-n mână cu o țigară aprinsă, deoarece știu mai bine ca niciodată că fumul, la fel ca minutul, dispare…și cât de rău poate fi asta?

Am alergat o distanță lungă. Sunt sufocată de propria respirație și de acest drum somptuos. Acestea două aduc, descurajator de mult aminte de o ghilotină medievală. Simt acel nod inconfort în jurul gâtului și încerc să mă degajez de el pe măsură ce traversez un alt fragment tensionat din acest marș nebun. Respirația mi-o simt atât de grea, atât de ostenită. De vină sunt țigările și tot ce nu au reușit ele să soluționeze. Simt o ranchiună tămăduitoare, alterându-mi ritmic fiecare pas. Experimentez nemulțumiri interioare, resimțite sub forma unui afrodiziac; intens, animalic, devastator.  Surprind, în goană, tot ce am avut sau aș fi vrut să am și nu am avut; resimt empatie și luciditate, haos și, parcă, un sentiment straniu de dragoste.

Tot ceea ce nu am experimentat este o alteritate. Un eu străin, dar indispensabil, o probabilitate cu potențial. Mi-am descoperit carențele treptat și am capitulat. Am capitulat de fiecare dată în fața unei țigări fără remușcări; nu am ezitat niciodată, atunci când venea vorba să mă eliberez de acel fum insuportabil. Fumatul era ușor, capitularea implicit urma același tipar. Eram agasată de existența acelei alterități. Mă simțeam provocată, nevoită să-mi pun sub semul întrebării rutina, în suficiența căreia mă conformasem deja. Dar cumva această alteritate era o jumătate desprinsă, un vers care eroda ritmicitatea poemului. Eu și această entitate eram un model dihotomic, o rimă potrivită, dar contradictorie.

Capitularea era inadmisibilă. Sfidarea propriei identități, renunțarea la această deprindere părea cu neputință. Eram dependentă de alteritate, de fum, de tot ce mi-aș fi dorit ca să nu fie o carență. Carențele sunt cele mai obsedante. Mă simt atipic de fiecare dată, când încerc, sau mai bine zis, îmi imaginez ca aș putea cumva să le completez, să le întregesc ignoranța. Dar tot eu sunt incompletă; desigur, aici vorbim de un alt fel de ignoranță , una ilustră, intrigantă, devoratoare. Am creat acel model dihotomic ca să mă salvez. Sunt neglijentă vizavi de sentiment, dar nu de profunzime. Știu că îl pot avea, dar nu știu cum să îl descopăr. Iubesc carențele, pentru că nu știu cum este să fiu întreagă.

Ar fi trebuit să obosesc. Vorbim de mulți kilometrii, și al naibii de multe autosugestii. Sunt zeflemitoare, revendic considerație, ofer scepticism. Complicată, grăbită, o fugară cu jumătăți, sferturi și posibilități.

Parafrazez solitudinea unui sentiment ancestral. Ereditatea acestei nostalgii mă înnobilează. Această singurătate este vizibilă în cuvintele inexistente și în ecourile unor profunzimi cenzurate. Sunt nostalgică, după acel eu absent. Nu este suficient să știu că ceva există; câteodată nici existența ta nu mai este suficientă. Ai nevoie să completezi absența, să te întregești și să arzi simultan. Kilometrii s-au pierdut de mine. Țigările s-au terminat, iar fumul fantomatic s-a contopit de mult cu râul de sudoare. Simt aerul contagios, încadrând gândurile sentențioase. Docilitatea resimțită mă îndobitocește, sfidându-mă. Fumez acum în imaginație și solicit satisfacție, calculându-mi oportunitățile. Să termin oare țigara-fantasmă sau să o sting?

*

De dimineață te ascult atentă. Sunt fascinată atunci când aud zgomotul matinal, ploaia, și pe tine. Țigara noastră este formată din două jumătăți complementare, și tot ceea ce suntem se potrivește. Ceasul a sunat în atâtea dimineți, obligându-mă să absentez de la sunetul tău. Ceasul acela anunța spațiile goale din prezent și kilometrii acestei infinități injuste. Acum, doar ploaia nocturnă și gemetele umede ale propriului corp se contopesc. Nu mai vorbim despre o țigară aprinsă în doi; vorbim de o cafea și tutun, care se potrivesc împreună, dar se pot servi și separat. Nu sunt sigură dacă sunt cafea sau tutun. Poate sunt doar zaț și fum. Apa nu mai clocotește, iar scrumiere, oricum, nu am folosit. Te sărut, amar, și continui să număr kilometrii.

Mă aflu sub penitența acestei realități și am curiozitate pentru tot ceea ce ascunde aceasta. Realitatea este, de fapt, un pretext iluzoriu, o carceră intelectuală care îți amenință notorietatea existențială. A accepta realitatea este un prim pas spre subjugare, solitudine și fragmentare.

Este cu neputință să-ți amintești cu exactitate când sinele tău se conformează cu anumite chestiuni conjuncturale; pentru fiecare individ în parte acestea se manifestă neuniform.  Conjunctura este probabil acel factor care face diferența, și, deși este greu să realizezi că de cele mai multe ori această conjunctură poate fi un timp, o persoana, un loc sau poate chiar tu însăți, constați în cele din urmă că trebuie să te conformezi cu această stare de fapt. Când subconștientul tău acceptă că tu ești doar suma unor accidente sau a unor interacțiuni neprevăzute, atunci tu poți trăi – fără întrebări, fără regrete, fără fantasmele insipide ale unor oameni sau lucruri străine. Nu trebuie să îți dorești nimic din ceea ce nu poți atinge, și încetează să respingi ceea ce nu poți avea.

Atunci când vorbim despre cum se manifestă oamenii, când au de a face cu speranță, fie ea cât de efemeră, este mai mult decât simplu. Speranța merge mână în mână cu conjunctura. Nu ai speranță, doar pentru că o ai, și gata…ai speranță pentru că ceva sau cineva ți-a complimentat așteptările latente.

Nuditatea acelei entități asuprite se scurge în acel neant într-un mod lasciv. Egoismul unor minunate repausuri se contopesc cu sunetul de vânt. Dualitatea mișcărilor, simultaneitatea epică a unor fapte care doar sunt; simbioza acelor fapte era temperata, permeabila, dar în același timp, ermetica. Această dualitate era sentențioasă. Eram captivată de a fi și atât. Kilometrii și respirația întretăiată generată de către aceștia păreau acum doar o glumă de prost gust. Această schiță umană mă fascina. Idolatrizam momentul și binecuvântam nimicul, care devenise cumva totul în mai puțin de o secundă. Trecutul și prezentul se reinventau constant. Amintirile trecute puteau oricând deveni amintiri viitoare, dar corpul de atunci nu era niciodată cel de acum. Tu erai eul asuprit de inconstanța temporală.

Tabloul teluric al propriului chip se reflectau în obiectul infirm lipit de perete. Oglinda era departe de a fi intactă. Mă căutam pe mine, în ceea ce urma a se transforma curând în bucățele inegale. Ridurile de expresie erau atât de vizibile pe albul pielii străvezii; aceasta se mula atât de bine pe forma oaselor proeminente din obraji. Mi-am atins chipul și corpul, sperând a regăsi plenitudine și voință. Dar din nou nimic nu mai funcționa. Reticența se reinstalase, iar carențele erau mai prezente ca oricând. Carența corporală mă jignea, iar cea verbală mă mistuia. Minutarul își bătea joc de mine și de solitudinea acelui moment. Chipul meu trăda rușinea îndrăznelii de a se abate de la acei ultimi kilometrii, pentru a se desfăta. Îmi era rușine și mă pregăteam să făgăduiesc imposibilul.

Cutiuța urbană imortaliza prin ferestrele mici smiorcăitul deranjant al stropilor de ploaie. Loviturile sacadate loveau pereții exteriori cu un zgomot metalic. Mirosul curat al ploii împroșcase fiecare părticică a apartamentului, catadicsindu-se să estompeze culoare cadaverică a propriului corp. Fizic vorbind, eram încă proprietara acelui imobil modest, iar maldărul de haine murdare din baie și vasele din chiuvetă îmi confirmau cumva propria existență. Ochii mistuiți mă priveau gol prin transparența oglinzii, alunecând spășit și odihnindu-se timp de câteva secunde pe fiecare părticică uscățivă și atrofiată a jumătății corporale oglindite.

*

Ascultam ploaia cu interes și suspans. Eu și căminul meu eram în acel moment cel mai devotat auditoriu, captivat de ritmicitatea și insolența nejustificată a stropilor rebeli. Eram agățată de pervazul geamului de la bucătărie, iar mâinile mele dansau bolnăvicios în bătaia ploii nocturne. Felinarele stradale accentuau setea pământului pentru umezeală, absorbind-o suav în ciuda cadenței sale grăbite. Am schițat un zâmbet fad și am inchis pleoapele, pentru a-mi lăsa ochii să se deschidă incitați în prezentul unei amintiri latente.

Lumina de neon umplea deranjant spațiul subteran al casei, descoperind astfel reverberația frustrării unor chipuri chinuite și pătate de voluptatea propriei realități. Eram chircită în colțul încăperii, pe un fotoliu vechi decorat cu imprimeuri florale și praful specific pivnițelor. În acel moment, tot ceea ce îmi doream era ca acel colț să fie cel mai întunecat și ascuns ochiului, iar scaunul masiv să fie un obiect magic, care să mă facă invizibilă și să mă elibereze, astfel, de povara acelei întruniri. Priveam absentă rafturile din metal sprijinite de pereții anoști; borcanele cu murături și dulcețuri, jucării de pluș murdare, cărți uzate și oale negricioase apăsau cu greutatea lor rafturile, creionând imaginea unei pivnițe cu de toate, unde chiar și cele mai puțin folositoare obiecte erau depozitate în detrimentul clasicului coș de gunoi. Mânerul fotoliului meu se cutremurase deodată sub apăsarea greoaie a lui Adrian, care, acum îmi mângâia delicat părul, trezindu-mă involuntar din inventarul mintal al încăperii aglomerate de nimicuri. L-am privit molatec și rugător, sperând îndoielnic ca soțul meu să-mi împărtășească plictisul și dorința de a nu-mi asuma vreo decizie; cel puțin nu momentan.

Căsnicia mea era o mostră a liberului arbitru, un compromis tacit, unde atât eu, cât și Adrian cultivasem posibilitatea unui epilog romantic; acesta era în realitate o reminiscență a unor emoții învechite de sorginte platonică, pe care amândoi le experimentasem cândva. Privind abundența celestă din acel unghi, puteam simți chiar și atunci persistența sinergiei fizice, izul romantic și misterios al amantului taciturn. Prezența acestuia era, în același timp, temperată și spasmodică, veche și oarecum reconfortantă în acel moment îngropat în patetism. Era într-adevăr dificil să disociez plenitudinea acelei realități de cea, pe care, probabil, o mai trăisem de atât de multe ori, însă în împrejurări distincte. Nu era vorba despre familiaritate. Era mai degrabă vorba despre rutina ciclică a propriului destin. Adrian experimentase și el această ciclicitate. La fel cum li se întâmplase și oamenilor aflați în subteranul casei în acel moment. Fiecare chip trăda un supliciu personal care se eschiva în fața momentului.

Călătoriile nu puteau fi anticipate. Corpul călătorului îi transmite acestuia un mesaj senzorial, sleindu-i capacitatea fizică și constanța emoțională. Treptat, actualitatea devine permeabilă și predispusă tuturor posibilităților. Viața celui damnat conjuncturii se propagă simultan în trecut și viitor, prezentul fiindu-i alterat. Fizicul i se contractă, iar călătorul înțelege precaritatea unei posibile decizii de a rămâne. Intermitența mesajului are, în cea mai mare parte, o conotație fizică. Fiecare impuls muscular are o valență duală; durerea se aliniază predictibilității. Sindromul călătorului este unul de factură transcendentă, care surclasează tiparul lumii fizice și chiar pe cel al imaginarului. Aceste voiaj atipic,  este cumva ambientul prielnic unor trăiri nefinalizate și comemorate ulterior printr-o țigară stinsă. Aceasta îi aparține mereu aceluiași călător solitar. Călătorii se întâlnesc întotdeauna, dar niciodată nu rămân împreună. Adrian și eu ne aflam atunci în această postură. Circumstanțele se aliniaseră, iar prezentul începuse deja să se diminueze.

Întrunirea din acea zi era dedicată tocmai acestei situații. Necesitatea călătoriei persistase deja de câteva săptămâni. Durerea fizică devenise un atribut al relației noastre, care era, de altfel, un mod prin care amândoi încercam să contracarăm dimensiunea supranaturală a propriului destin.

*

Am urcat treptele spre ieșirea din pivnița casei, simțind prezența lui Adrian, fremătând agitație și stânjeneală în urma mea. Continuam să zâmbesc, simțindu-mă din ce în ce mai eliberată, pe măsură ce escaladam fiecare treaptă. Eram nechibzuită. Și nu era vorba despre ignoranță sau imposibilitatea de a asimila gravitatea lucrurilor. Urma să înțeleg abia mai târziu, ca indolența mea justificată, poate, printr-un neconformism pur adolescentin, avea să-mi sculpteze ulterior solitudinea. Adrian plecase atunci din cauza mea, devenind astfel ecoul egoismului meu și amantul meu fidel. Poate, dacă el ar fi rămas, m-aș fi întors și eu. Dar probabilitățile au devenit cumva specialitatea zilei, meniul damnaților, care își îmbrățișează destinul și se alintă ocazional cu amintirea lucrurilor, care au fost sau ar fi putut fi. Am închis ochii,  revenind în trecut. Grădina damnării era necenzurată și de nerefuzat prezentului.

Odată ajunși în afara casei, am aprins instinctiv o țigară. Tensiunea acumulată se elibera treptat, cercetând spațiul înconjurător prin intermediul fumului de tutun expirat. Adrian mă privea acum circumspect, încercând parcă să descifreze dilema feminină  de care își atârnase existența. Jovialitatea pe care o resimțeam era în fapt o satisfacție iluzorie, un pretext, de care aveam nevoie. Călătoria era undeva în apropiere, ascunsă parțial de fum și lipsită de romantism.

*

Automatismul este o deprindere. El este asemenea unei valize împachetate grăbit, ticsită cu haine șifonate și frustrări tacite. Prima dată, când pășești pe ușă, este într-adevăr dificil. Dar a doua oară, când o faci, totul este mai ușor; până și împachetatul valizei este lipsit de resentimente. Automatismul obișnuia să definească fiecare călătorie și actualitate temporală. Dar de data aceasta era diferit. Trecutul se oprise cumva la Adrian, iar prezentul marca doar carența prezenței sale. Valiza era goală și ponosită. Ultima călătorie se consumase abrupt, sub avalanșa smocurilor de țigară și a alegerilor iraționale.

Călătoriile sunt ciclice și nedefinite temporal. Cei care pleacă se întâlnesc mereu, însă cei care rămân, de cele mai multe ori, nu reușesc să supraviețuiască. Eu și Adrian ne-am asumat acest risc.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!