Conform prezicerilor, mai erau douăzeci de ani, atunci când mama m-a adus pe lume. Fix cât împlinise, la rândul ei, cu o zi mai înainte. Nașterea mea a coincis cu o veste destul de importantă. Din motive evidente, eu nu aveam de unde să știu. Dar urma să aflu, mult mai târziu. Însă ei știau. Aflaseră predicțiile de la o emisiune televizată. O spusese Papa lumii întregi. Și cum tata rar se întâmpla să lipsească de la slujbele bisericești, fiind un bun enoriaș, a luat previziunile Papei cum nu s-a putut mai în serios.

Nu eram catolici, ci creștini convinși, însă el spunea mereu: religiile, toate, la un loc, sunt cărărui împletite ale aceluiași drum. Avem un singur Dumnezeu, obișnuia să propovăduiască. Unul care veghează peste lumea-ntregă.

Desigur, mama, contabilă, cu un venit sănătos și cu o poziție socială cel puțin mulțumitoare, n-a primit decizia mutării cu entuziasm. Însă tata avea un fel special de-a spune lucrurilor pe nume. O modalitate căreia mama nu i-a rezistat niciodată. Fapt pentru care ne-am și mutat de la București în creierul munților Carpați.

Sigur că tot procesul a fost de durată, nicidecum fulgerător. Toată povestea cu mutatul, pregătirile, vreau să zic, a durat vreo cinci ani. Vârstă la care, în opinia tatei, crescusem suficient de mult cât să las deoparte minunățiile capitalei. Oricum, pentru mine era totuna, mai ales la vârsta aceea. Nu și pentru mama, suflet născut și crescut în București, nevoită să lase în urmă toate oportunitățiile lumii moderne.

Pentru început, tata s-a preocupat să primească un preț bun pentru cele două apartamente puse în vânzare. Ceea ce s-a și întâmplat, spre neliniștea mamei. Când l-au vândut pe primul, am văzut în ochii ei o licărire stranie, o scânteie care aducea cu luciul cristalelor de halit. La jumătate de an după, când au înstrăinat următorul apartament, lacrimile mamei au început să curgă, de-a dreptul. Șiroaie neîntrerupte de regrete pe obrajii ei netezi. Tata a luat-o în brațe, a sărutat-o pe frunte. Mult timp am crezut că gestul acela ascundea ceva magic în el. Atât mamei, cât și mie, ne-a alungat veșnic suferințele. Ciudat, foarte ciudat, obișnuiam mereu să-mi spun în gând, cum izbutesc – îmbrățișările și săruturile, vreau să zic – să vindece ceea ce niciun medicament nu poate.

Cu banii câștigați din vânzarea locuințelor tata a cumpărat o căbănuță la munte, sub streașina lumii, alături de o bucată de pământ, fabulos de mare. Ne-a spus, surâzând, că a făcut o afacere bună, că peste ani aveam să-i mulțumim. Așa a și fost, într-un fel. Evident că noi nu aveam de unde să știm asta. Însă el a știut.

Exact din acel moment a început, efectiv, mutarea. N-am luat cu noi prea multe lucruri, doar câteva haine și efecte personale, însă drumul tot s-a dovedit obositor. Îngrămădiți într-o dubiță, abia ne-am târât până spre munți, dar a meritat tot chinul. Era frumos, locul acela ascuns printre stânci. Cum n-avusesem bunici la țară, nu mai văzusem niciodată atât de multă verdeață la un loc. Valuri și valuri de iarbă, îmbogățită cu mii de trunchiuri de copaci. Drepți, ca niște sulițe de uriași, și doldora de frunze. De toate formele și în toate nuanțele posibile de verde.

Era o așezare izolată și rar vedeai suflet de om. Spre norocul meu, după o vreme, tata mi-a adulmecat singurătatea. Motiv pentru care în familia noastră a apărut Buclă. Un ciobănesc mioritic cu o sfârlează de coadă, sucită și la fel de arcuită precum coada unui porc. Și din acel moment copilăria mea a fost, cumva, altfel. Poate nu de vis, dar oricum, pe-aproape. Cât era ziua de lungă băteam țurca în lungul și în latul ogrăzii, în ochii mamei, zburătăcind privighetori. Apoi, când am mai crescut puțin, mama ne-a lăsat să ne aventurăm chiar și dincolo de vale, dincolo de siguranța curții.

– Nu prea departe, obișnuia să-mi spună. Atât cât să vă pot auzi chicotelile de dincolo de gard.

Iar noi – adică eu și Buclă, vreau să zic – făceam întocmai. Ne zbenguiam, nestingheriți de nimeni și nimic. Fără pic de odihnă, dimprejurul curții. Și asta pentru că mama punea mare bază pe el. Și cine n-ar fi pus? Era o namilă de câine de vreo cincizeci de kile. Mânca mult, ce-i drept, și mama se cam văita mereu din pricina asta. Dar când se lăsa întunericul, un întuneric din acela greu ca o bucată mare de marmură și tot la fel de lucios și păstos precum smoala încinsă, lătratul lui răgușit cutremura valea. Atunci, în ochii mamei, Buclă al nostru își spăla toate păcatele. Hămăitul sănătos curăța noaptea de toate primejdiile, jur împrejurul casei.

Cât despre tata, nu-l vedeam prea des în timpul zilei. Era veșnic plecat cu treburi. Ba cobora înspre târg cu dubița, ba se foia prin pădure – după iepuri sau după porci mistreți, vreau să zic –, ba se îngrijea de recolta noastră de dincolo de deal. Dar seara, negreșit, era al familiei. Mama, deși sleită de muncile gospodărești, își rezerva zilnic cel puțin două ore de lecții cu mine. Cred, pentru toți cei din casă, obiceiul era un chin. Însă pentru ea era întotdeuna o plăcere. Datorită ei am învățat să scriu, să citesc, să cânt și să pictez.

Ar fi fost normal să merg la o școală, îmi spuneau părinții, dar cea mai apropiată unitate era la o sută cincizeci de kilometri depărtare. Și nu era vorba numai de distanță. Mai erau și altele la mijloc.

Seara, tata obișnuia să stea prăbușit în fotoliul de lângă sobă, urmărindu-ne truda, ascultând bolboroseala vocii de la radioul lăsat în surdină. Buclă moțăia tolănit la picioarele lui, cu botul prăbușit peste labe, analizând scăpărăturile verzi-albăstrui ale focului, ciulindu-și urechile la pocnetul lemnelor în sobă. Era, pesemne, la fel de încântat ca mine de orele de matematică ținute de mama.

Anii au trecut și lumea a lăsat impresia c-a uitat de făgăduiala Papei. Nu și tatăl meu, care n-a încetat o clipă să socotească zilele, pe calendarul din peretele de deasupra mesei, de fiecare dată taman în timpul cinei. Deodată cu trecerea timpului, privirea lui a devenit tot mai gravă. Multă vreme am pus detaliul pe seama anilor scurși sau pe gravitatea premonițiilor. Și din punctul ăsta de vedere mama îl tot lua mai tot tmpul peste picior:

– Să pregătesc o masă bogată? râdea ea. Vin fiert cu scorțișoară, pâine coaptă pe vatră și friptură de vânat? Că nu peste mult timp se vor coborî îngerii din ceruri să judece lumea.

Eu râdeam, pe înfundate, opintindu-mi dumicații de mâncare în gâtlej. Buclă sărea în sus de bucurie, făcând podeaua să duduie ca-n vremea unui cutremur, așteptând cu nerăbdare momentul în care aveam să răbufnesc și să împroșc dumicații de mâncare peste tot prin casă. La început se supăra, tata, apoi începea să ne strâmbe, pe mine și pe mama și pe Buclă, și sfârșitul lumii nu era altceva decât un vis urât. Iar noi continuam să ne zvârcolim – Buclă și cu mine, vreau să zic –, de fiecare dată, mai bine de un ceas. Răvășeam toate cele de prin casă, mai ales Buclă, care era cât un berbec de gras și prea puțin pricepea el cât trudise mama să țină dezordinea în lanțuri. Cu toate astea, ea nu s-a supărat niciodată. În ziua următoare era în picioare, pregătită să pună toate la locul lor. Tata își vedea de drumurile lui încă de la prima rază de lumină. Numai eu și Buclă trândăveam ca doi puturoși și doar aroma plăcintelor cu brânză și a ceaiului de izmă îndulcit cu miere dovedea să mă târască afară din așternuturile învolburate.

Oricât m-aș chinui să descopăr amărăciunea în copilăria mea izolată de la țară, nu pot să o găsesc. Lăsasem cu toții lumea modernă în urmă, departe, înecată în legile ei. Noi, după cum obișnuia să spună mama, din a cărei priviri dispăruse de ani buni tristețea mutării – fusese înlocuită de o vivacitate contagioasă –, parcă descoperisem călătoria înapoi în timp.

Vedeam asta până și eu, o adolescentină lipsită de griji, când mă uitam la ei. Hainele lor nu mai erau fandosite, așa cum fuseseră cândva, când locuiau la oraș. Ba, mai curând din cale afară de tocite, de purtate ce erau. În schimb, ei primiseră cadou – de la vreme, vreau să zic –, câteva linii fine peste chipurile lor de oameni de la țară, cândva oameni de oraș. Cu toate astea, puteam să citesc puterea și gustul vieții în obrajii aceia rumeniți de vânturile de munte. Rotunzi, precum pânea în vatră, acolo unde cu mult timp în urmă, în zilele traiului urban, domnise culoarea cerii.

Abia pe la cincisprezece ani s-a apucat tata să-mi mai spună și mie despre una, despre alta. Să mă poarte cu el, pe zi ce trecea, tot mai des prin târg. Să mă pregătească de sfârșitul Pământului. Mi-a mai spus el, când și când, îndeosebi cu gravitate în glas, cam care erau felurile în care o lume ar putea să piară. L-am ascultat, de fiecare dată, absorbită de detalii.

O dată am intrat în bucluc, în vreme ce-l așteptam să alimenteze dubița cu benzină. Le-am spus unor pierde-vară că nu peste mult timp aveam să sfârșim cu toții, cu mic și cu mare. I-am sfătuit de bine, să nu-și mai consume orele fără rost, bând bere și crăpând semințe. Că ar face mai bine să-și vadă de copiii și de nevestele lor, că pe urmă aveau să regrete amarnic timpul pierdut în van. Ei m-au făcut smintită și m-au trimis la doctor. Dar eu n-am putut să pricep ce rost își mai avea și doctorul în toată povestea asta, din moment ce nu eram cuprinsă de friguri și nici nu suferam vreo durere.

– Copilă, să știi, mi-a spus tata atunci, mai sunt și un alt fel de boli. Unele care nu dor, ale căror necaz în corp e altul.

Dar a ținut să mă asigure că nu era niciun rost să avem noi habar de ele. Pentru că oricum, nici eu, nici el, nici mama și nici Buclă, nu aveam să le cunoaștem vreodată. Cel puțin așa zicea el. L-am crezut, însă n-am contenit în nicio clipă să fiu înspăimântată de gândul că există boli care nu dor, suferințe ale trupului care te pot măcina fără nici măcar să ai habar.

Mi-a mai zis el, mai apoi, că nu despre asta pomeniseră oamenii aceia, dar nici n-am ținut în mod deosebit să-mi mai explice. Fiecare cu mintea și cu drumul lui, cum bine spunea deseori mama – atâta știe, atâta face! – îndeosebi când Buclă făcea numai de capul lui.

Ca prin minune de repede anii s-au topit, precum ceara unei lumânări aprinse, și a venit și clipa în care mama a făcut patruzeci de ani. Clipă în care peste fix o lună aveam să împlinesc, la rândul meu, douăzeci. Și, deodată cu ei, avea să se sfârșească și numărătoarea Papei. Bine, pentru marele cleric oricum totul se sfârșise. Anunțaseră asta la radio, cu vreo cinci ani mai în urmă. În ziua aceea tata a fost trist. Dar cu timpul i-a mai trecut din supărare.

Chiar cu o zi înainte de momentul aniversării comune – a mea și a mamei mele, vreau să zic –, am pornit cu toții spre crestele cele mai aprigi ale munților. Fiecare purtam în spinare câte o raniță înțesată cu provizii. Mâncare și apă pentru câteva zile bune.

– Cam multe, cei drept, pentru o banală plimbare de munte, i-am spus eu tatei în vreme ce mama mi-a surâs pe ascuns.

La început tata n-a spus nimic, dar pe urmă mi-a explicat toate nenorocirile posibile sub semnul rău prevestitor al defunctului vicar.

Dacă mă întrebi pe mine, după ce am urcat muntele și ne-am instalat corturile, mare lucru nu s-a întâmplat. Totuși, am stat acolo, o noapte întreagă. Ne-am minunat de tunetele grele, din depărtate, și de norii tulburi în formă de ciupercă. Cu toate astea, tot a trebuit să-l priponesc pe Buclă, să trag funia de vreo două ori de după trunchiul gros a unui stejar la fel de vechi ca timpul însuși. Asta mi-a dat ceva de furcă, fiindcă lui, bagseamă, nu-i plăceau deloc ciupercile alea închipuite. Tata a spus că după furtuna aceea lumea nu avea să mai fie la fel. Într-un fel, nu s-a înșelat. Iarna următoare zăpada a ținut până spre mijlocul verii și bună parte din recolta de dincolo de deal n-a mai rodit. N-au răsărit decât guliile și cartofii. Guliile au crescut cât o amărâtă de mărgică, iar cartofii au fost fragezi precum granitul. N-au mai venit nici privighetorile, pe care eu și Buclă obișnuiam să le zburătăcim în fiecare an. Și bine au făcut, căci de ar fi venit, le-ar fi înghețat codițele taman în mijlocul verii.

Încă vreo doi ani după aceea tata a continuat să nu mai facă nicio brânză cu recoltele lui. Spunea că anii trecuți fuseseră ieșiți din comun, că vremea avea să-și revină la normal cât de curând. Dar n-am crezut nicio clipă vorbele acelea – și, presupun, că nici el –, pentru că altfel nu s-ar mai fi apucat să învețe să construiască sere, care oricum nu s-au dovedit vreun succes remarcabil. Voia, cred, să găsească un mod de a ne liniști – pe mine și pe mama, vreau să zic.

Câtă vreme am avut provizii, am mers înainte, așa cum am putut. Dar mai apoi, când s-au împuținat simțitor conservele și făina, tata a trebuit să coboare din nou înspre oraș. Trecuseră mai bine de trei ani de când nu mai făcuse asta. Și deși se întorcea de fiecare dată cu dubița doldora de mâncare, în mod evident, proviziile nu țineau la nesfârșit. Cu fiecare drum făcut în oraș era tot mai slăbit, iar eu nu pricepeam de ce. Apoi mi-a explicat:

– Este rezultatul emisiilor radioactive, zicea el morocănos.

Consuma câte un pumn de pastile, înainte și după ce pornea la drum. Ne forța și pe noi să luăm, pe mine și pe mama, vreau să zic. Le înghițeam, de-a sila. Unele mari, brune, urât mirositoare. Cu un pahar uriaș cu apă.

A coborât de mai bine de zece ori, până în ziua în care nu s-a mai întors niciodată.

Acum mâncarea este din ce în ce mai puțină. Mama și cu mine raționalizăm conservele rămase de la ultimul drum. Tot așteptându-l pe tata, tot sperând că-n dimineța următoare va fi înapoi. Mâncăm o dată în zi și hainele stau pe noi la fel de bine cum ar sta pe niște speiretori de ciori. Buclă a fugit acum două zile. A dispărut de după vale, acolo unde odinioară tata sădise roșii, cartofi și alte bunătățuri. A dispărut grăbit, dincolo de linia ierbii pe jumătate trecută, cu nasul afundat în pământ. Pesemne, urmărind vreo veveriță sau guzgan. Nu s-a mai întors nici el.

Mama spune că vrea să încerce să-i caute. Pe Buclă și pe tata, vreau să zic. Măcar prin preajma casei, îmi mai spune ea, să le dea de urmă de una singură. Dar eu nu vreau s-o las să plece. E mult de mers. Tata făcea mai bine de o zi, conducând dubița. Și drept s-o spun, a început să-mi cam fie frică să mă mai și culc, de teama c-am să mă trezesc într-o dimineață rătăcind de una singură, prin casă, cu mama plecată. Tare mă tem că socotește în mintea ei, și chiar crede, că puținele conserve rămase nedesfăcute au să-mi ofere câteva zile în plus de supraviețuire. De parcă m-ar aștepta pe mine, undeva, acolo, o nu știu care minune, în lumea asta de după război.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!