De când eu și soția mea ne-am deschis agenția matrimonială, am avut de-a face cu o mulțime de oameni care mai de care mai ciudați. În cea mai mare parte, femei. Femei cu așteptări nerealiste, femei care nu se vor căsători niciodată, chiar dacă n-au nici un defect sau boală. Unele n-au pur și simplu unde să cunoască pe cineva, lucrează prea mult, n-au ocazii să întâlnească oameni noi, unele speră ca în felul acesta să-și rezolve probleme financiare, altele… dar în fine, aici nu despre asta e vorba. Nici măcar nu e vorba despre femeile care ne calcă pragul sau ne scriu. Ci e vorba despre un bărbat. Da, și bărbații apelează la serviciile noastre. Este la fel de greu să-și găsească un partener viabil, care să le îndeplinească criteriile, ca și pentru jumătatea feminină.

Din experiența mea, pot spune că oamenii se îndrăgostesc de persoanele cele mai nepotrivite, cele care-i vor refuza la infinit. Și visează mereu la aceste persoane. E ca un dat inexplicabil. Dar avem și exemple pozitive, cu care noi, ca firmă serioasă, ne mândrim. Oameni care s-au cunoscut prin intermediul nostru s-au căsătorit și au făcut copii. Nu doar în puține cazuri povestea a luat o astfel de întorsătură fericită, ci în general lucrurile au mers bine și toată lumea a fost mulțumită.

Ar fi nedrept să nu spun că au existat și câteva cazuri nefericite, despre care însă nu-mi amintesc cu plăcere. Am fost chemați, de exemplu, în instanță, pentru că el a fost după aceea hărțuit de o femeie pe care a cunoscut-o prin intermediul nostru. Sau, am avut un caz, cel mai nefericit dintre toate, în care ea a fost răpită de pe stradă.

Dar în general, totul merge bine. Chestia este că nu se poate spune dinainte când ceva o să meargă prost. Normal, noi nu dorim niciun fel de probleme și în general încercăm să evităm situațiile nefericite. Dar banul e ban, dacă am refuza toți oamenii care dau răspunsuri dubioase la testele noastre, ar însemna să rămânem fără clienți. Oamenii sunt oameni la urma urmei, nu sunt perfecți. Dacă ești un pic mai extravagant, nu înseamnă că ești neapărat criminal, violator sau mai știu eu ce.

Dar cu tipul ăsta a fost parcă prea de tot. A intrat pe ușă ca orice client normal și cam la asta s-a rezumat tot ce a făcut normal. Am sunat-o pe nevastă-mea să vină și să asiste și ea la întrevedere. Linda, nevastă-mea, este psiholog, așa că mă ajută să dezleg cazurile mai spinoase. De obicei mă bate prietenește pe spate și râde de mine. „Dragul meu, zice, dacă ar fi arestați toți țicniții, n-ar mai fi lume pe stradă. E doar o femeie obișnuită, nu-ți fă griji”. Da, că de obicei e vorba despre femei. Femeile vin uneori cu cereri și pretenții ciudate, descrise în amănunțime, câteodată chiar în amănunte jenante. Bărbații vin cu chestii simple și la obiect: să gătească, să fie interesată de familie, să vrea copii. Tot ce-și dorește un bărbat, pentru ca el să-și poată trăi viața mai departe independent, fără să fie nevoit să-și bată capul personal cu lucrurile de zi cu zi. Totul simplu. Dar nu. Tipul ăsta mi s-a așezat în faţă și mi-a zâmbit, privindu-mă direct în ochi cu o familiaritate intimidantă. Ochii săi aveau o expresie mult prea personală.

„Scuzați-mă”, am spus, ne cunoaștem de undeva?” A râs. S-a lăsat pe spate. Şi-a ridicat mâinile ca să şi le încrucişeze deasupra capului. Își prinsese ceafa în palme şi râdea. Apoi a zis: „Nu. Da. Într-un fel”. Asta m-a făcut să-l antipatizez. „Numele meu este Gabriel Man”, i-am spus, şi, ridicându-mă, i-am întins mâna. „A, scuză-mă”, a zis la rândul său. S-a ridicat şi mi-a cuprins mâna între mâinile lui mari. Gestul a părut la fel de exagerat ca întreaga sa atitudine faţă de mine. Mâinile lui erau foarte fierbinţi, protectoare, iar antipatia mi s-a spulberat instantaneu, împotriva logicii. M-am trezit că rânjesc ca prostul. Iar el îmi ţinea mâna în continuare, de parcă încerca să mi-o încălzească. „Unde-mi sunt manierele”, a mai zis. „Dar adevărul este că n-am mai ieşit de mult în lume. Presupun că uşurinţa de a interacţiona cu oamenii mi s-a atrofiat”. Înapoi unde eram! Exact asta ne mai trebuia, un client care să-şi închidă nevasta în pivniţă, iar noi să fim târâţi ani de zile prin procese, ca în final să dăm şi cămaşa de pe noi ca să putem plătim daunele. Atunci am luat telefonul, iar când Linda a răspuns, am rugat-o cu zâmbetul pe buze să ne aducă nişte cafea. Ăsta e codul nostru că am un nebun în birou şi că trebuie urgent să-l evalueze, ca să stabilească cât de periculos este. În mod normal, cafelele le aduce secretara mea, Ana, o rudă de-a neveste-mii. Desigur, în ziua de azi, omul nici nu mai vine direct la noi, doar răspunde unui chestionar lung pe Internet şi plăteşte online. Noi nici nu ştim dacă a răspuns cinstit ori dacă poza pe care o postează este a lui. Dar aşa este pe Internet, şi toată lumea ar trebui să înţeleagă că îşi asumă riscuri. Unii însă vin direct la noi. Preferă să discute cu cineva faţă în faţă. Pe aceştia nu-i lăsăm să plece fără să stabilim cine sunt. Linda şi-a tras un scaun între noi, şi, zâmbind, a început să-i pună întrebări bărbatului. Îşi nota fără să lase să se citească ceva pe chipul său. Un truc de-al ei profesional. „Deci, numele şi vârsta”. El a râs iarăşi cu poftă, ca orice om deschis şi vesel. Chiar dacă declarase că n-a mai avut de-a face cu oameni de multă vreme, n-ai fi zis. Şi, mai rău, în ciuda aspectului său de persoană adunată la un loc, comunicativă şi cu picioarele pe pământ, a continuat cu afirmaţii şocante: „Eu sunt Dumnezeu, vârsta: necunoscută”. Linda nici n-a clipit. Doar eu m-am foit în scaun. Mi-am dus o mână la gură, să-mi ascund măcar parţial expresia de pe faţă. Şi stând aşa, sprijinit în cot, am început să îl privesc atent, după alte semne de nebunie. Dar tipul nu purta şosete desperecheate, n-avea pete de urină pe pantaloni, pantofii erau lustruiţi, arătau a pantofi scumpi de piele. Ba chiar era şi tuns perfect. Dinţii?! Impecabili. Linda a trecut mai departe peste afirmaţia lui, de parcă individul nu spuse nimic neobişnuit. Ca şi cum vin zilnic la noi oameni care se declară Dumnezeu, Napoleon sau reîncarnarea lui Buddha, iar noi îi primim cu braţele deschise, ca să le facem cunoştinţă apoi cu Julieta, Mona Lisa ori Maria Antoaneta. Ea ştie cum să trateze cu tipii ăştia, asta-i meseria ei. Îi înţelege, ştie

să comunice cu ei. Înţelege lucruri care pentru mine sunt de neînţeles, ba de multe ori am auzit-o spunând despre nu ştiu ce lunatic că era simpatic şi că ar vrea să-l invite la noi acasă la masă. De câte ori sar ca ars la o asemenea idee, ea îmi spune că oamenii au nevoie doar de un pic de dragoste şi acceptanţă ca să devină sănătoşi din nou. Susţine că sunt nebuni doar pentru că se simt foarte singuri şi izolaţi. Eu unul nu cred aşa ceva. Dar ea are diplomă, eu nu. Noi, oamenii fără educaţie, vrem să dăm afară în şuturi orice nebun care se declară Dumnezeu. „Da?!”, am întrebat eu fără să mă pot abţine. „Şi eu care credeam că Dumnezeu nu există, că e un concept perimat pentru lumea modernă”. „Cum să nu existe Dumnezeu?!”, mi-a răspuns. „Nu mă vezi?!” Râsul lui avea ceva irezistibil, aşa că nu numai că eu m-am trezit râzând, dar şi Linda a început să râdă, când ea e obligată să nu-şi exprime păreri personale şi să nu aibă reacţii aprobatoare sau dezaprobatoare la pacienţi. Ei nu trebuie să se simtă nici încurajaţi, nici descurajaţi. Şi totuşi ea a început să râdă din toată inima şi să-l privească cu simpatie şi aprobare. „Ce anume aşteptaţi de la o femeie?!”, a întrebat ea mai departe. „Ohhh. Ce aştept?!… În primul rând trebuie să fie virgină”. „Virgină”, a repetat Linda. „Şi ce vârstă?” „Vârsta nu contează atâta timp cât este virgină. Totuşi, să nu fie prea bătrână, în sensul că să mai fie în stare să facă copii”. „Deci vă doriţi o familie, copii”. „Nu atât familie, cât copii. Un copil, mai exact”. „Aţi mai fost căsătorit, mai aveţi copii?” „N-am mai fost căsătorit, dar am avut un fiu. A murit”. „Ooooh…”, a făcut Linda adânc mişcată. „Îmi pare sincer rău”. „Eh, asta e viaţa. A fost cu multă vreme în urmă, oricum. Acum e timpul să mai fac unul. Nici nu ne înţelegem prea bine, susţine că n-a avut libertate de alegere, că am pus prea multă presiune pe el şi că l-am sacrificat în favoarea muncii mele”. „Dar aţi spus că a murit!”, am spus enervat. „Nu e aşa simplu”, mi-a zis. „Ceea ce e, nu e ceea ce pare”. Râsul lui a umplut camera din nou. Şi culmea este că în ciuda tâmpeniilor pe care le spunea, aveam un sentiment foarte plăcut în prezenţa lui. Faţa îi radia de bunăvoinţă şi bonomie. Întreaga sa fizionomie era o capcană, te inducea în eroare, te fermeca într-un mod straniu. „Ascultaţi la mine, nu vreau să o luaţi personal, dar dacă sunteţi într-adevăr Dumnezeu, nu aveţi nevoie de serviciile noastre. Dumnezeu nu apelează la agenţii matrimoniale. Citiţi Biblia. Iar dacă nu sunteţi Dumnezeu şi totuşi susţineţi că sunteţi, nu vă putem accepta. Sper să nu vă supăraţi pe mine, n-o zic cu răutate, nu vreau să vă jignesc”. „Nu sunt jignit, dar iată-mă, apelez la o agenţie matrimonială. Şi sunt eu, Dumnezeu. În ziua de azi lucrurile sunt foarte complicate, nu mai e ca pe vremuri. Acum oamenii sunt atât de mulţi, încât nu mă mai pot ocupa de fiecare în parte, să stau să văd ce fac sau ce gândesc, apoi în societatea din ziua de azi lucrurile se reglementează de la sine. Nu mai e nevoie să stau eu mereu după fundul tuturor, oamenii au devenit independenţi. Nu prea mai e mult de făcut pentru mine. Doar să fiu un fel de… persoană faimoasă”. „Chiar crezi ce spui?”, am râs eu sarcastic. „Da, cred cu tărie în ceea ce spun”. „Hai să-i prezentăm omului nişte fete”, m-a întrerupt Linda, punând un bot de fetiţă îmbufnată.

M-am întors spre ea furios. Se juca pur şi simplu cu fişa împăturită în formă de avion. Ce naiba era cu ea?! „Ce!?”, m-a întrebat arţăgoasă. „Toată lumea are nevoie de dragoste!” „Nu om”, a corectat-o nebunul, aşezându-i o mână pe braţ. Iar Linda a zâmbit topită. Nu mi-a plăcut că-mi atingea nevasta. Mâna ei nu se retrăgea, nu făcea nici un gest prin care să arate că e stânjenită. Mâna la care nevestei mele îi lipseau două degete, arătătorul şi inelarul. „Ascultă, mi-a zis bărbatul, …îţi înţeleg reticenţa. E de bun simţ, la urma urmei. Te gândeşti că sunt un nebun şi că o să-ţi duc afacerea spre dezastru, dar sunt de bună credinţă, şi te pot răsplăti pe măsură. Sunt foarte bogat. Întreaga lume este proprietatea mea. Nu fac de obicei aşa ceva, dar uite, îndreaptă-ţi degetul spre ceva şi este al tău. Vorbesc serios”.Și uite aşa, de gura neveste-mii, am ajuns să-i caut nebunului o femeie virgină. Am acceptat doar pentru că a insistat Linda, iar el a trebuit să-mi promită că nu înjunghie pe nimeni, că nu este în nici o chestie sado-maso şi nici nu închide în nici-o pivniţă pe nimeni. A râs din toată inima la toate pretenţiile mele. A râs atât de tare, încât secretara mea a întredeschis uşa îngrijorată, ca în secunda următoare să intre şi ea în cameră, râzând cu gura până la urechi, în ciuda faptului că n-avea nici cea mai mică idee de ce râde. Într-una din ocaziile următoare în care a mai trecut pe la noi, un vecin m-a întrebat uimit ce caută George Clooney la mine în birou. Iar eu l-am întrebat uimit: „Ciiiine?!”. Înţelegând despre cine vorbeşte, am ridicat mâna spre silueta care se îndepărta, şi am vrut să zic: „Aaa, nuuuu, ăla e Dumnezeu!”. Dar m-am oprit la timp. Noi, eu şi Linda nu avem televizor, nu mâncăm carne şi nu participăm decât în mică măsură la febra consumismului din ziua de azi. Port aceleaşi tricouri de ani de zile, aceeaşi pantaloni, şi când vreau să mă relaxez, fumez o ţigară cu marijuana şi gata. Citesc o carte, găsesc alte plăceri. Linda la fel. Face yoga, găteşte acasă cu prietenele. Cumpără doar de la Bio. Nu foloseşte creme de faţă. Şi arată excepţional pentru cei cincizeci de ani ai ei. Activă, tânără, mereu prezentă. Aşa că asemănarea acestui bărbat cu un star de la Hollywood ne-a fost lămurită de către Ana. Ea a fost cea care ne-a zis că seamănă leit cu acest actor necunoscut nouă, ba ne-a adus şi o revistă cu fotografii. Noi doi mai mergem câteodată la teatru, luăm bilete ieftine şi stăm în picioare la câte un spectacol. Dar lucruri care n-au legătură cu Hollywood-ul. Doar lucruri care contează, care spun adevăruri, care pun punctul pe i. Care fac diferenţa. Aşa că n-am fost încântaţi. Dar aşa se întâmplă, unii oameni seamănă cu alţii, nu e vina lor. „Tu eşti o femeie cu picioarele pe pământ, tu ştii prea bine că nu există Dumnezeu!” „Ştiu! Habar n-am ce m-a apucat. A fost aşa de ciudat… A fost ca şi cum, nu ştiu…” „Ce facem acum?” „Habar n-am”. „Ne ţinem de promisiune?” „Ne ţinem de promisiune”. Zilele următoare a venit cu o propunere. O chema Soraya. Avea douăzeci de ani. Am aranjat întâlnirea cu inimile strânse. N-am ştiut nici unul nici celălalt ce va ieşi de-aici. Cât de tare vom fi şifonaţi şi cât de tare ne vom face de râs cu tipul nostru. Întâlnirea a fost foarte plăcută. Cel puţin la început. A avut loc în apartament la ei, un loc plăcut amenajat, deşi sobru. Soraya era o fată frumoasă, foarte respectuoasă, dintr-o familie de turci. Părinţii ei, care erau prezenţi, nişte oameni cumsecade, au întrebat dacă Dumnezeu e turc, ori măcar musulman. N-am apucat să răspundem, că Dumnezeu, pe care eu l-am prezentat drept George, a început să râdă din nou. Şi toată lumea a început să facă acelaşi lucru, ca la comandă. Soraya îl privea sfioasă. Tipu’ era arătos rău. Dar pentru că întrebarea a rămas fără răspuns, mi-am dat seama că nu va merge bine de acum înainte. Am servit cu toţii din dulciurile oferite de părinţii primitori, iar conversaţia a continuat. Dumnezeu a întrerupt la un moment dat, şi a zis: „N-am nici o religie”. Atunci lucrurile s-au înrăutăţit. Tatăl fetei a întrebat cum vede el o căsătorie fără religie. Dumnezeu a răspuns că nici nu-i trece prin cap să se căsătorească. Cu toţii au început să se încrunte. A zis că el vrea doar să mai aibă un fiu, că slujba nu-i permite să fie implicat într-o relaţie. Atunci tatăl a întrebat: adică vrei să-i faci un copil, să nu te căsătoreşti cu ea şi să nu participi la creşterea copilului deloc? Iar el a răspuns simplu „da”. „Vreţi să vă îndepărtaţi, vă rog, de fiica mea?!”, a spus bărbatul ameninţător. S-a ridicat roşu la faţă, şi am înţeles cu toţii că e cazul să plecăm. Pe drum m-am enervat de umilinţa la care am fost supus, la urma urmei e singura sursă de subzistenţă pe care o avem, agenţia asta matrimonială, pe lângă slujba prost plătită, la penitenciar, pe care o are Linda, şi până acum n-am trăit un asemenea dezastru. Am început să ţip la individ: „Tu nu eşti Dumnezeu! Eşti doar un descreierat, iar noi, şi mai nebuni, că ne luăm după tine! Cară-te şi să nu te mai văd niciodată! Du-te! Lasă-ne în pace!” El n-a spus nimic. A plecat ochii şi a luat-o înainte. M-am simţit prost să-l văd îndepărtându-se abătut, dar îmi ajunsese. Linda se zgribulise în palton şi ca o nevastă bună, se abţinea să comenteze. Nu mă mai văzuse atât de furios de mult. „Iubitule…!” Tremuram de nervi, aşa că nu m-am întors spre ea. „Iubitule…” M-a atins pe braţ. „Ce?!” „Vrei să-l ţii tu pe Cristian?!” M-am întors uimit. Ce?! Cum?! Şi am realizat dintr-o dată că eram înainte de accident, da, exact înainte de a ne urca în maşină şi a permite unui autobuz să intre în noi la următoarea intersecţie. Înainte de a permite ca fiul nostru, Cristian, să fie zdrobit în coliziune. Cu

douăzeci şi cinci de ani în urmă, când eram tineri şi iresponsabili. Mâna stângă a Lindei era întreagă, m-am uitat special la amănuntul ăsta, cu toate degetele la locul lor. I-am prins-o şi i-am ridicat-o în faţa ochilor, ca să-mi dau seama dacă totul e real. L-am luat pe Cristian în braţe, încă şocat, nedumerit. L-am strâns tare, emoţionat, simţind cum toate sentimentele şi gândurile şi amintirile reprimate mă inundă şi de data asta nu mai dor. Apoi am zis precipitat, privind îngrozit intersecţia de care mi-era teamă: „Linda, hai să ne mai plimbăm un pic pe jos. Să luăm o gură de aer”. Arăta obosită, părul ei blond era împrăştiat de vânt în toate direcţiile, dar nu a zis nimic. Şi-a aşezat fularul mai bine, apoi m-a urmat. Cristian rodea o jucărie, căci îi ieşeau primii dinţi, iar gingiile îl dureau. Apoi l-am căutat din priviri individ, să văd dacă mai e acolo. Era încă acolo. Ne privea de la distanţă, făcându-ne cu mâna. Când a văzut că îl privesc, a strigat: „Îmi datorezi un copil!” „Când o să găseşti pe cineva potrivit pentru mine, trimite-mi un e-mail!” Am rămas de atunci în contact, deşi nu ne-am mai întâlnit personal. Nu am găsit încă pe cineva care să accepte condiţiile lui. În ziua de azi fetele caută dragoste, bani sau sex. El a zis că nu are timp de prima şi de ultima, iar bani nu poate să ofere. Trebuie ca totul să vină din inimă, nu din interes.

Atunci i-am sugerat să adopte.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!